Charles Maurice de Talleyrand-Périgord, indiscutabil cel mai mare geniu diplomatic al istoriei, a spus această vorbă încărcată, egal, de sinceritate si cinism, anume că limba îi este dată ambasadorului – poate si omului politic (el nu a afirmat aceasta explicit) – pentru a-si ascunde gîndurile. Am putea să îl parafrazăm pe exceptionalul si nobilul ministru, episcop la început de viată, revenit în biserică în ultimele sale zile, spunînd cu privire la stiinta actuală – care nu mai este nici aceea a lui Pitagora, nici a lui Euclid, sau Arhimede, Hipparc, Galileo Galilei, Kepler sau Newton, ori Vesalius, Harvey, Pasteur – că ea a fost dezvoltată, în istoria civilizatiei moderne, pentru a evita adevăratele probleme ale universului, ale existentei, ale fenomenelor lumii, prin teorii de originalitatea si fantezia avangardelor artei decadente de acum o sută de ani. Creativitatea pare să fi fost dată omului de stiintă spre a putea renunta la întelegerea fenomenelor prin care el si lumea există si, deci, pentru a-l face să abandoneze obligatia adevărului cunoasterii.
Este corectă abordarea deterministă a universului, a lumii, a naturii? În cazul unui răspuns pozitiv la această întrebare, în ce mai constă liberul arbitru – ce sens mai are etica, justitia, datoria, aspiratia de a fi liber? Toată lumea stie că aceste întrebări se pun, există – iar diferitele răspunsuri care li se dau nu pot fi decît contradictorii. Să ne spunem, precum Ecclesiastul, că avem acel mare merit al modestiei de a nu ne ocupa de lucrurile mult prea înalte pentru noi, respectiv, evident, pentru intelectul uman, sau poate, să preluăm sensul tezelor lui Gorgias (Despre natură sau despre nefiintă) si să le socotim – întrebările ultime – prea înalte pentru orice formă de cunoastere ce se reduce la ratiune, observatie, experiment, reflectie. Trebuie să existe si forme ale cunoasterii, inimaginabile pentru o fiintă umană, din moment ce pentru oameni sînt lucruri imposibile, dar ceea ce este imposibil oamenilor este întrutotul posibil lui Dumnezeu.
Adevărata abordare a problemei liberului arbitru uman apare în filosofia clasică greacă odată cu atomismul. Marii autori romani – Cicero, Seneca – sînt, după niste secole de evolutie a gîndirii filosofice si stiintifice elene, perfect pregătiti să trateze liberul arbitru din unghi strict determinist si, în acest sens, atît opera aristotelică, precum si intuitiile atomistilor, oferă un vast spatiu de suport pentru diferitele reflectii asupra constrîngerilor care ar putea conditiona comportamentul uman si, evident, înainte de toate relatia reflectie-decizie-actiune. Dacă interactiunile elementelor cosmosului sînt determinate de conditiile initiale, sau actuale – ceea ce, sub raportul consecintelor, este acelasi lucru – si de legile de interactiune, întreg viitorul ansamblului, precum si al fiecăruia dintre compartimentele sale este determinat în mod absolut. Unde mai poate fi liberul arbitru si unde sînt libertatea persoanei umane si răspunderea acesteia – unde sînt si în ce ar avea a consta? Cum se realizează? Liberul arbitru înseamnă spirit, prezenta spiritului în lume dar, în acest caz, cum decurge relatia act al spiritului-fenomen implicînd structura realului? Martin Heidegger are dreptate cînd spune că filosofia – si, astfel, reflectia, gîndirea – este ceea ce face lucrurile, si problemele lor, mai grele, nu mai usoare. În plus, dacă liberul arbitru înseamnă, probabil – de fapt, sigur – prezenta si interventia spiritului, aceasta din urmă nu înseamnă, obligatoriu, liber arbitru. Spiritul individual, stînd sub autoritatea unui spirit universal, poate primi de la acesta dreptul libertătii, sau obligatia unui parcurs existential cu totul lipsit de capacitatea deciziei proprii. Pînă la urmă, probabil că unica posibilitate de a gîndi liberul arbitru în termeni corecti si, implicit, satisfăcători – fără a socoti ideea liberului arbitru ca o simplă păcăleală, iluzie a unei predeterminări implacabile, iluzie inclusă si ea în pachetul determinării universale absolute – ar fi monadologia lui Gottfried Wilhelm Leibwiz, din opera căruia conceptul „celei mai bune dintre lumi posibile”, aceasta de care avem parte, teză care a făcut obiectul ironiei severe voltairiene, poate fi trecut cu vederea, dar din care principiul atomismului monadic, pe cît de curajos pe atît de apt a deschide căi noii întelegeri, merită să fie primit cu mai multă atentie, într-o lume modernă lipsită de potentialul dezvoltării unor perspective noi, cu deosebire în orizontul dualismului. Constiinta, într-o lume din care nu stim decît reflexul ei în constiintă, trebuie să îsi afle substanta încă la nivelul minim al realului – de aici monada. Probabil însă că a continua asa ar însemna „să ne ocupăm de lucruri prea înalte pentru noi”. Să ne oprim, pe această cale, aici si vom îndrăzni, poate, mai mult altă dată.
Altii, cu adevărat îndreptătiti, personalităti dintre cele mai alese care „au jalonat lunga istorie a umanitătii”, după cum se pronunta Faulkner, au scris pe tema libertătii omului bine stiute cărti fundamentale. În 1524, Erasmus publică De libero arbitrio – sustinere a tezei traditionale a bisericii cu privire la dreptul dat omului, de către Dumnezeu, de a decide asupra actelor sale. Atît în Vechiul Testament, cît si în Noul Testament este mentionat uneori, nu frecvent, dar foarte clar, faptul că o persoană, o fiintă omenească este scrisă, ori nu este, în „cartea vietii” – problema dreptătii si a păcatului apare însă constant, aproape pagină de pagină, sau chiar asa. Este sau nu este păcatul, precum si dreptatea, rezultat al libertătii de alegere? La un an după aparitia cărtii lui Erasmus pe tema liberului arbitru, Martin Luther va publica răspunsul său celebru, De servo arbitrio, carte supremă a ideii predestinării si, deci, a conditiei umane drept aceea a detinătorului unei capacităti aservite de arbitraj în existentă, scrisă la sapte ani de la afisarea tezelor de la Wittenberg. Erasmus nu a renuntat la dispută, dîndu-i acesteia o îndîrjită si extinsă tinută, în 1526-1527, publicînd încă o lucrare monumentală Hyperaspistes. Despre ce avem dreptul a socoti că putem să discutăm – fie si extrem de succint – aici? De ce această repartitie a celor două atitudini, si apoi: ce am putea alege din aceste două pozitii extreme – si exclusive – într-o actuală interpretare a pozitiei noastre în lume, sub raportul libertătii?
Iată, eventual, o formă a determinării convingerilor prin necesitatea creării unui ansamblu de justificări, îndreptătiri care să sustină o doctrină în chiar centrul structurii ei. O biserică – una oficială, în mod special, constituită peste timp, sustinută de traditii – cîntăreste credinta, apreciază devotamente, uneori judecă, uneori condamnă. Pentru aceasta ea trebuie să se adreseze unor subiecti integral responsabili, dispunînd, deci, de liber arbitru. O nouă biserică are nevoie de îndreptătire fundamentată fără ezitări si întîrzieri si cea mai bună îndreptătire de acest fel este aceea dată de predestinare. Modul de functionare al institutiei permanente si al celei rezultate din revolutie nu poate fi acelasi – primul este rezultatul optiunii, cel de al doilea provine din ordinea stabilită ab initio, de absolutul creatiei. Iată deci doctrina liberului arbitru si aceea a arbitrului aservit. Conditia sfîntă decurge din libertatea de optiune; predestinarea stabileste egalitatea de conditie a omului – egalitatea procesului prin care au apărut diferentele: un Singur Creator a decis pentru fiecare; nu a decis însă, evident, de fiecare dată acelasi lucru. Iubirea este un fapt al liberului arbitru – legea, si obligatia, sînt mai puternice sub semnul predestinării.
Omul de azi poate apartine unei biserici sau alteia, poate avea orientări filosofice diferite, dar cred că Dumnezeu nu a lăsat bisericile Sale să gresească grav în îndrumarea oamenilor si nici că sutele de milioane sau miliardele de credinciosi nu îsi refuză în concretul aplecării asupra unei probleme, precum aceea a libertătii, o specială atentie si o aleasă exersare a capacitătii analitice. De ce nu am accepta că liberul arbitru si arbitrul aservit – predestinarea – nu ar avea în ordinea umană spatii diferite de exercitare. Există o largă zonă medie de functionare în imanentă, în fenomen, a intelectului uman, a constiintei, a vointei: aici omul decide în deplină libertate – el recunoaste răul; el distinge formele particulare ale binelui si alege. El este – acest om, sau orice om în acest spatiu mediu al actiunii sale – în zona liberului arbitru. Cîtiva sînt special, ireversibil, iremediabil atrasi sub un semn al unei datorii irevocabile, al geniului, al istoriei, al destinului: aceasta este predestinarea. Faust îsi alege experientele, dar finalul său salvator este cel al unui predestinat.
Poate că ecumenismul este înscris, abia acesta, în fiecare persoană umană, cu partea sa de filosofie a predestinării si cu darul său de libertate. Întrebarea este cîte constrîngeri acceptă un om să penetreze în spatiul libertătii sale.