Existenta corelativã

     Friedrich Nietzsche si „Cazul Wagner” sau Despre sursele celebritătii
                                                                                                                                                Caius Traian DRAGOMIR

           Richard Wagner, în calitatea sa de creator al centrului unei culturi a renasterii, în interiorul unei vaste si complexe civilizatii, marcată de nenumărate zone ale unor fabuloase profunzimi spirituale, s-a adresat, sub raport istoric, identitar si tematic, fondului mitic îndepărtat, antic, al traditiei natiunii sale. El a purtat asupra lumii, în modul cel mai clar, o privire atrasă prevalent de trecut. Sînt cunoscute agitatia, frămîntările, cutremurele si astfel, consecintele si concluziile relatiei Wagner-Nietzsche. Dacă ar fi să căutăm, însă, influentele prin care creatia, sau pur si simplu personalitatea unuia dintre cei doi, ar fi determinat aspectele de stil, structură sau continut simbolic, ori identitar, ale operei celuilalt vom afla prea putine aspecte care merită să fie revelate, atît în ceea ce priveste amprenta asezată de muzician asupra lumii de gînduri si reflectii a scriitorului (filosofului?) cît si, în sens invers, determinarea universului poetic si sonor atras în existentă de sensibilitatea si forta de generare artistică a compozitorului german. Un anumit tumult, o descărcare aproape fizică, ori biologică, de un extrem dinamism, manifestată de amîndoi în planul ideatiei, al cuvîntului, ori al melodiei transferată în infinitul variatiunilor este, probabil, tot ceea ce îi face să semene. În rest, în timp ce Wagner este perfect coerent în tematica discursului său muzical, care se desfăsoară într-o uimitoare continuitate a vibratiei, reflectia lui Nietzche este sincopată, abia transgresînd surprizele, imprevizibilul , destrămarea ideatică si reconstituirea subiectului întru ceea ce el însusi a denumit decadentă. Wagner, cu toată aspiratia sa la măretie, la absolut, care ia adesea caracterul straniu, incredibil, al unui gen de cicăleală – să mi se ierte cuvîntul – aproape insuportabilă, are un simt ales al umorului, o capacitate specială de a opera cu paradoxul; Nietzsche dramatizează totul pînă la a chema asupra sa disperarea celei mai sumbre tragedii. Zeii panteonului german al lui Wagner sînt, asa cum îi descifrăm ca mari personaje, prin trama constructiilor muzicale, marcate de leitmotive surprinzătoare si subtil inspirate, fiinte amuzante, nu rareori visătoare, destinse, relaxate; Zarathustra este un dictator sălbatic, în planul interioritătii gîndului, al reflectiei. Asemănarea celor doi, cîtă există, se numeste tumult, si atît. Într-un eseu, privitor la tehnica dramei, Aldous Huxley spunea că ideile, sentimentele, emotiile cele mai adînci, ori încărcate de semnificatii, ori intense, îsi găsesc expresia cu adevărat fidelă în tăceri – gradatia fortei de redare a trăirii fiind, pentru autorul englez, una care conduce de la cuvînt la muzică si de la muzică la tăcere. Huxley adăuga: „muzica lui Beethoven este superioară celei a lui Wagner, întrucît prima încorporează în ea tăcere mai multă”. Am putea recunoaste, de îndată ce avem sub priviri afirmatia eseistului englez că, în fapt, muzica wagneriană este integral epurată de tăceri – la fel ca si textele nietzschene.
Pentru Richard Wagner, marele trecut la care doreste să se raporteze permanent, se află în epoca de constituire a identitătii germane, căreia i se atribuie o valoare universalistă. Cultura germană iradiază în absolutul unei umanităti integrale prin asezarea Reformei lui Luther alături de celelalte, doar cîteva, mari modalităti de raportare a omului la Divinitate, prin criticismul kantian, prin matematica, fizica teoretică si tehnica elaborată în Germania secolului XIX si a începutului de secol XX, prin gîndirea sociologică posthegeliană – incluzînd aici socialismul – prin literatura temei faustice, prin romantism, devenit, mai tîrziu pesimismul schopenhaurian si, evident, prin muzica lui Richard Wagner. Evolutia cultural-istorică a lumii nu poate face abstractie de creatia wagneriană. Freidrich Nietzsche îsi situează punctul de origină al demersului său intelectual, al fiintării sale intelectuale, cu mult înainte, în filosofia greacă presocratică, în tragedia aflată la originile sale si în zoroastrism – el refuză filosofiei admiratia pe care spiritul o datorează dezvoltării socratice, platonice si aristoteliene a gîndirii, asa cum refuză acceptarea culminatiei credintei în monoteismul deschis integral umanului drept crestinism. Nietzsche este o personalitate pentru care nu există decît forma initială a aparitiei si evolutiei domeniilor principale de structurare a intelectului. Wagner exploatează prevalent, prin dezvoltare în creatia sa, amurgul marilor zei, epuizarea principalelor modalităti de a se afirma în planul sensibilului, ale fiintei. În acest sens, Nietzsche are dreptate cînd consideră creatia wagneriană ca fiind marcată de decadentă – nu este însă vorba de orice formă a decadentei, ci de una fără de care evolutia spiritului ar deveni imposibilă. Orice constructie trebuie să fie precedată fie de o deconstructie pe măsură, fie, ca o altă formă a deconstructiei, de absorbtia completă, pînă la exhaustare a lumii precedente, a lumii originilor. Traditia germanică nu poate fi nicicum exploatată cultural mai mult decît o face Wagner; desăvîrsirea gîndirii presocratice nu poate fi relevată mai bine decît a fost în opera lui Nietzsche si în dezvoltarea ulterioară a acesteia, referitor la filosofia clasică greacă, amplu realizată cu instrumente, îndeosebi filologice, de Martin Heidegger. Oricum, prin modul racordării sale la trecut, Nietzsche se dovedeste mai putin german, mai putin plasat în universalitate si, totodată, mai larg acceptat, circulat, celebrat, decît Wagner.
Această întreagă încercare de situare în reciprocă raportare culturală a celor doi oameni de creatie este conceputa ca să pregătească o imagine referitoare la măsura în care, prin prietenia lor, apoi prin ruptura legăturii lor si reflectiile ulterioare la experienta care i-a apropiat si apoi separat, unul dintre ei, respectiv Nietzsche, a reusit sau nu să ajungă la o imagine corectă, asupra celuilalt, deci asupra lui Wagner.
Nietzsche vede în Wagner („Cazul Wagner”) modernitate, esenta chiar, a modernitătii. Sînt, stilistic, Wagner si Nietzsche oameni ai timpului lor? Evident, da – însă ce se poate vedea în sincronismul care îi leagă de epocă? Pictura britanică prerafaelită – un Dante Gabriel Rossetti, un Edward Burne-Johnes – se situează în contextul vremii tocmai prin aceea că rederulează un stil altcum vechi, oferindu-i acestuia o nouă viată, printr-o subtilă tehnică a variatiei pe o temă ideatica dată. Wagner se regăseste, neîndoielnic, în preclasicismul muzical francez – preclasicism din perspectiva clasicismului vienez si german, muzică apartinînd unei perioade care a trecut, global, ca totalitate a artei, dincolo de clasicism, către baroc si rococo.
Cine doreste să înteleagă chipul pe care Wagner l-a dat muzicii nu va gresi dacă va asculta cu grijă operele lui Jean-Philippe Rameau – va afla în ele sugestii care se vor dovedit indispensabile pentru întelegerea genezei muzicii wagneriene. Aflat sub obsesiile sale culturale – precum nevoia raportării la vaste modele istorice in sine universaliste – Nietzsche nu reuseste să surprindă esenta muzicii prietenului său. Tezele acestuia despre o artă completă, deci, implicit universalistă, neglijază faptul că o cultură – si o artă – universalistă se născuse deja, în descendenta culturii elene, apoi latine, ulterior acelea a Renasterii italiene, si anume cultura si arta franceză, după cum este văzuta aceasta în „Secolul lui Ludovic XVI” de Voltaire, spre a continua să existe, asa cum există si astăzi. În muzica franceză, de altfel, Wagner îsi va afla continuatori absolut remarcabili, precum un Camille Saint-Sains, în operă, sau un Debussy, în ceea ce priveste utilizarea variatiilor tonale. Wagner este un creator din vremea sa, apartinînd acesteia, dar în nici un caz el nu este un om al modernitătii decît în sensul la care m-am referit si care este perfect valabil, în cazul picturii unui Dante Gabriel Rossetti.
Friedrich Nietzsche comite o severa eroare într-o analiză aplicată pe artă. Cîte adevăruri contine masiva si superba operă nietzscheană? Probabil nici unul sau aproape nici unul; dacă vom socoti creatia lui Nietzsche drept literatură si nimic altceva lucrul acesta nu are nici o importantă. Totusi el, Nietzsche, tratează teme filosofice, religioase, culturale, morale. Critica sa aplicată crestinismului este detestabilă. Credinta crestină nu a adus umilintă, în sensul destructiv, penibil, ci a creat demnitate umană, fortă morală si istorică – a protejat omul chiar dacă biserica terestră, deci terestră si umană, a gresit uneori fată de fiinta omenească. Supraomul este un concept care se dezintegrează la prima lectură a operei unui Blaise Pascal, ori a unui Gabriel Marcel, sau Albert Camus. „Nasterea filosofiei în epoca tragediei” priveste filosofia mai curînd drept spectacol. Portretul pe care Giovanni Papini îl face lui Nietzsche, în „Amurgul filosofilor”, nu este incorect sau neîndreptătit cu toată intentia satirică, si chiar umoristică, a volumului. Pe de altă parte, opera lui Friedrich Nietzsche este, si ea, un ingredient absolut necesar sistemului care motivează acum si, poate, va motiva etern, reflectia, filosofia, continua reexaminare de sine a omului. Nu se poate neglija faptul că dintre filosofii tuturor vremurilor, Nietzsche este – sau pare să fie – cel mai publicat, cel mai citit si, cu sigurantă, unul dintre cei mai celebri.
Să deducem de aici, din tot ceea ce se referă la personalitatea culturală a lui Nietzsche, la plasarea sa în falsă percepere atît într-un caz de creatie, cît si în reflectia asupra a numeroase teme fundamentale ale constiintei, că interesul pentru o operă, pentru teorie, pentru sau convingeri (si, consecutiv acestuia, celebritatea) este determinat de eroare, de abundenta erorii, de aparenta trucată a adevărurilor, de asezare într-un spatiu al neadevărului, de opozitia la luciditate, ratiune, evidentă? Lumea modernă, în particular cea actuală, pare să sustină, fără drept la alternativă, răspunsul pozitiv la întrebarea aceasta. Un întreg univers – filosofic, politic, istoric, anticultural – se alcătuieste pe seama ocultării capacitătii umane de a sesiza, dezvolta si urma adevărul. Omul se miscă în lume ca o fiintă a adaptării – s-ar spune că aceasta este mai usoară si mai eficientă cînd adevărul este constrîns la tăcere. Martin Heidegger a spus că filosofia este ceea ce face lucrurile cu care este confruntat omul mai grele nu mai usoare. Lumea de azi se doreste a fi una a confortului – secolul XIX a născut o filosofie cu variate înfătisări, dintre care una se numeste Nietzsche, destinată să facă lucrurile mai usoare, nu mai grele dar aceasta înseamnă pervertire a realului. Pentru actul sau Nietzsche a plătit scump, cu viata; pentru tot ceea ce derivă de aici plăteste deosebit de scump omul acestei vremi.