A trăi înseamnă – continuu – a alege. În fapt, aceasta nu este doar parte a conditiei umane, chiar dacă trăirea se realizează, în cvasi-integralitatea naturii sale, în om si nu înainte sau distinct de acesta. Viata este alegere, în sens individual, de specie, de biosferă; nu este vorba totdeauna, evident, de alegerea constientă, de nivel conceptual, uman, dar ea constituie o verigă obligatorie între perceptie si act, oricît ar fi, acesta din urmă, de strict determinat printr-un mecanism instinctual si prin ansamblul determinării fizice sau comportamental contradictorii. În fiziologia animală se poate pretinde că instincte precum cel alimentar sau de reproducere nu sînt foarte selective si, în consecintă, creditarea ideilor lui Descartes cu privire la faptul că toate animalele, spre deosebire de om, sînt simple sisteme sau ansamble si dispozitive mecanice pare posibilă, dar aceasta numai în cazul celor care nu s-au apropiat suficient – si suficient de inteligent – de multitudinea fiintelor care populează ambianta noastră, civilizată sau naturală. Ori de cîte ori are posibilitatea, viata alege.
Pentru om a alege este însusi modul autodefinirii sale. Cultura înseamnă optiune sau raportare la optiune, în sensul construirii variantelor de formule referentiale din care să se poată alege, ori prin care să se evalueze viitoarele optiuni ale oamenilor de azi si ale celor care vor popula epocile ce se vor succeda de acum încolo, în infinitatea – să sperăm a timpului. În consecintă, civilizatia, civilizatia si politica, de asemenea cercetarea, creatia filosofică sau de artă sînt forme majore, defintorii pentru umanitate ale optiunii constiente. Istoria a fost văzută de Hegel – sau Marx –, dar si de către un filosof catolic, precum Pierre Teilhard de Chardin, drept o evolutie determinată prin factori spirituali, metafizici, sau materiali, pragmatici, sau, în sfîrsit, cognitivi. Pentru Henri Bergson istoria este „evolutie creatoare”; cam tot asa ceva a fost si în conceptia lui Karl Popper, gînditor ce a acoperit cu viata sa aproape întreg secolul XX, iar opera luia început ilustru, în deceniul IV al veacului abia încheiat, si a continuat a se împlini pînă acum abia ceva mai mult de zece ani. S-a scris, pe drept sau pe nedrept, că omul nu este altceva decît suma optiunilor sale. Omul nu poate fi separat de actul alegerii, chiar dacă umanitatea a practicat, timp de milenii, sclavia, rusine inimaginabilă pentru specia noastră, la care aceasta nu a renuntat global – si încă s-a limitat la sensul juridic al conceptului – decît acum nici un secol si jumătate. Într-o democratie omul îsi alege conducătorii politici, partidele care să îl reprezinte legislativ sau administrativ si, pe această cale, optează pentru o politică sau alta a tării sale. Care este, însă, conditia esentială a oricărei alegeri, fie aceasta si hotărît liberă? Evident, este cunoasterea variantelor, dintre care vei opta pentru una.
În urmă cu nu multă vreme, cîndva, prin mijlocul ultimului ianuarie, în timpul unei emisiuni de televiziune, interlocutorul meu, un tînăr, distins si un foarte cultivat jurnalist, mă întreba – în mijlocul unui episod referitor la realegerea conducătorului unei tări îndepărtate, o personalitate politică foarte discutată si frecvent contestată în Occident – dacă în foarte multe dintre competitiile electorale nu joacă un rol decisiv si nefast acea parte a publicului insuficient informată, lipsită de o educatie mai înaltă, de o constiintă si o întelegere cetătenească dacă nu neapărat foarte evoluată cel putin satisfăcătoare, pentru a spune asa: operatională. Am subliniat, în replică, si drept răspuns, faptul că democratia actuală respinge discriminarea de orice fel dintre cetăteni. Statul modern este, sau trebuie să fie asa, forma de organizare natională, integral nationalizată: proprietatea asupra ei, dreptul de a decide, în ceea ce o priveste, în ultimă instantă, cu alte cuvinte suveranitatea natională, este exact, egal, divizată între toti membri societătii care au atins vîrsta majoratului civic. Lucrul acesta este bine cunoscut tuturor, dar noi toti trebuie să fim pătrunsi de el în toată profunzimea implicatiilor sale; democratia încetează aproape să fie o problemă politică – ea a devenit, practic, acolo unde a devenit, un caracter antropologic, deci, respectiv: dacă esti om si atît, votezi cîtă vreme ai vîrsta corespunzătoare si dacă esti capabil să satisfaci criteriul juridic, psihiatric totodată, al deosebirii între bine si rău. Nu mai este acceptat votul cenzitar. Nici o discriminare nu mai este acceptată în civilizatia modernă, cu o stupidă si regretabilă exceptie, anume aceea cu privire la dreptul de a munci, în domeniul căruia în aproape întreaga lume se aplică discriminarea de generatie. În ceea ce priveste votul, de bună seamă, nici măcar aceasta nu rezistă, asa încît, obligat fiind la o pensionare tinînd de vîrstă si nu de capacităti, ori de mentinerea, cresterea sau declinul acestora, cînd este vorba de votul politic, poti foarte bine să fii si mai mult decît centenar. Acesta este, însă, abia aspectul foarte exterior al problemelor optiunii. În fapt, de ce este nevoie, pentru a avea de adus tării tale darul unei alegeri cît mai solid fundamentată, fie ea conformă sau nu cu opinia majoritară? Ce anume calitate sau calitati sînt necesare pentru aceasta?  Am avut mereu sentimentul, pînă acum neclar, al lipsei de legătură – sau chiar a unei legături inverse – între gradul intelectualizării persoanei si valoarea alegerii în viata publică, în istorie.
Theodor Roosevelt, presedintele american al începutului de secol XX, a spus: dacă as avea de ales între a forma un guvern dintre primii zece profesori, cei mai buni, ai celei mai mari universităti din tară, sau folosindu-mă de primii zece abonati din cartea de telefoane a orasului Boston, as proceda în cel de al doilea mod. Am povestit istoria aceasta în emisiunea la care m-am referit mai sus si am adăogat: si eu as fi procedat la fel ca Theodor Roosevelt dacă as fi fost pus, în chip miraculos, într-o dilemă similară. Nu stiu dacă în momentul respectivei dezbateri as fi putut explica de ce – acum stiu si o voi spune. Atunci doar am adăogat că am avut mai mult si mai multe de învătat în viată de la oameni simpli si de la cei tineri decît de la marii intelectuali pe care i-am cunoscut – si, evident, respectat –, care nu au fost putini, sau de la cei mai vîrstnici decît mine.
Iată cum stau lucrurile: oamenii simpli comunică între ei, discută, nu are fiecare pretentia de a sti totul. La tară tot satul vorbeste, se spun cuvinte cîntărite de către fiecare după puterile lui –, se spun istorii de duh, adesea cuun enorm farmec, se ajunge la idei comune, în sensul de a constitui opinii de grup, verificate în comunicare. Omul simplu nu este un autic. Alegerea sa este hotărîtă pe o mai limitată bază informatională, ceea ce poate nici nu este foarte rău (T.S. Eliot: „... unde este cunoasterea pe care am pierdut-o informîndu-mă?”), dar pe o extrem de largă bază umană, ceea ce este superb, lucrul care se întîmplă la tară se reproduce neîndoielnic si în mediile populare urbane – în România, în Italia, în Franta, în Brazilia. Intelectualul, cel care crează stiinta, arta, filosofia si, astfel orientează istoria, poate alege prost cînd este vorba de istorie (exemple, între altele. Gentile si Mussolini, Hauptmann si Hitler); de ce? Din cauza tentatiei sale individualiste, pînă la izolare autică, din cauza hipersensibilitătii la frustrarea egoului, din cauza susceptibilitătii la nesolutionarea complexelor. Oamenii simpli tind să fie asociativi; intelectualii tind să fie disociativi. Primejdia omului simplu, de care trebuie să se ferească acesta, este gregarismul; primejdia intelectualului este evolutia solipsistă a persoanei – „numai eu exist!”.
Intelectualul ar fi bine să se aseze în perspectiva aforismului atribuit lui Democrit: „de unde vine binele, de acolo vine si răul, dar si putinta de a scăpa de rău”. Omul simplu poate întelege mai bine ca oricine sensul cuvîntului evanghelic al lui lisus: „Fericiti cei săraci cu duhul, căci a lor va fi Împărătia Cerurilor”. De ce ar fi fericiti cei săraci cu duhul? Eu cred că datorită faptului de a nu se lăsa corupti de trufie si, mai presus de aceasta, pentru că, fac asa cum trebuie să facă: dau întîietate, în existenta lor, comunicării. În Fratii Karamazov, Dostoievski a spus, cu strălucirea unui geniu, un adevăr asemănător.