Afost dat omenirii ca filosoful care s-a ilustrat, pentru eternitate, drept cel mai mare dintre gînditorii politici să nu fi fost un democrat – este vorba aici, evident, despre Platon. Cît de legat este spiritul uman, asa cum ajunge să se exprime pe sine la nivel social-general (nu în chip de om universal, ci de profil uman reprezentativ social), de formule stereotip elaborate, stupid fixate, rigidizate, contrare evidentelor, nefondate, ale gîndirii, se vede din faptul că această aparentă contradictie nu a fost examinată niciodată – probabil niciodată, pe cît ne putem da seama – din perspectiva sperantei de aflare a căii unor descoperiri în continuare, în zona culturii politice, ulterior, fertile. O personalitate aptă să deschidă pentru întreaga istorie a cunoasterii si constiintei un adevărat orizont al absolutului trebuie ascultată chiar si atunci, sau tocmai atunci, cînd contrazice tiparele jalnice ale idolatriillor noastre. Nu sîntem obligati să aprobăm totdeauna demersul împotriva a ceea ce socotim a reprezenta sistemul valorilor noastre fundamentale dar sîntem chemati să întelegem, cel putin, în ce anume constă viciul din textura lumii pe care o alcatuim si care este vizat de un mare gînditor, de un filosof de cea mai aleasă si rară elevatie a operei si ideilor sale, contrazicînd automatismele gîndirii comune, proprie chiar si intelectului altminteri pregătit pentru o laborioasă si cinstită reflectie. Cele două mari dialoguri platonice, dedicate polificii – Republica si Legile – vor fi citite, cunoscute si, neîndoielnic, studiate multe secole si milenii după ce vor fi fost cu totul uitati conducătorii lumii actuale. Fragmente ale unor propuneri, sugestii sau teze politice pot fi lesne găsite si în multe alte dialoguri datorate lui Platon. Numeroase aspecte ale operei socio-politice a maestrului vor fi aflate apoi – supuse unei strălucite si foarte semnificative analize critice, nu totdeauna îndreptătită – în Politica lui Aristotel. Principiul platonic al desfiintării proprietătii avea să facă o devastatoare carieră modernă, în lumea comunistă a secolului XX fără a exista nici o garantie că experimentul stiut, de acest tip a fost nu doar primul ci si ultimul si nici dacă, eventual repetîndu-se, cu sau fără succes, va mai fi rejectat de umanitate; comunismul cuplurilor si copiilor, rezultat din desfiintarea familiei, propusă de asemenea de Platon, nu pare să fie prea deranjant, cel putin în formele sale incipiente, în varianta curentă azi, mai ales nedeclarativă, pentru omul actual si cu deosebire pentru omul culturii vestice.
Cu privire la democratie, Platon se exprimă adoptînd măcar un element de apreciere – el socoteste monarhia avînd drept conducător un rege luminat, un filosof, cel mai bun sistem statal, dacă se dovedeste a fi unul bun, si nu o tiranie; democratia este în schimb, cînd guvernările sînt rele, cea mai putin rea. Cuvîntul lui Winston Churchill, pe această temă, foarte consonant tezei platonice, este binecunoscut. Pare să fie limpede că în general guvernările sînt foarte rele, după cît de mult este apreciată – prin „vorbe, vorbe, vorbe”, în stil hamletian – democratia acum. Despre asemenea aspecte si dimensiuni ale problemei democratiei va fi vorba, poate, măcar implicit, în unele dezvoltări ale reflectiei care vor fi expuse aici putin mai tîrziu. Pentru moment să notăm că, în conceptia lui Platon, istoria este ciclică si constă într-o continuă alternantă a formelor guvernării: monarhia, aristocratia, democratia – cea mai bună dintre acestea, cînd este bună devine cea mai rea cînd este rea si invers: cea mai putin bună, în primul caz, ajunge să fie cea mai putin rea, în cea de a doua variantă. Aristotel vorbeste despre sisteme de guvernare bune si rele – cele bune sînt, ca si pentru Platon, monarhia, aristocratia si democratia, iar cele rele, firania, oligarhia si democratia extremă. Conform definitiilor aristotelice ar trebui să socotim însă autorul lor nu are nici măcar habar de ceea ce ar însemna o existentă democratică. Pentru marele elev si ulterior oponent al lui Platon în filosofic, democratie sau aristocratie/ oligarhie nu se diferentiază numeric, sub raportul extinderii drepturilor si al distributiei suveranitătii: oligarhia este guvernarea celor bogati (conditia aristocratică fiind o problmă de intelect si virtute), iar democratia, pur si simplu, guvernarea celor săraci. Despre valoarea existentei în austeritate si, implicit sărăcie, se vorbeste rar, vorbesc putini, iar acestia sînt nu rareori batjocoriti, chiar si în culturi aderente la religii, ale că.ror creatori au distrus vitelul de aur, au abandonat palate pentru pustiuri si s-au asezat doar în umbra unor conducători politici nedorind nimic pentru ei însisi. Referindu-se la Crestinism, prin întruparea ca om a Fiului, „săracilor li se propovăduieste Evanghelia”, fapt aproape cu totul uitat în civilizatia – civilizatia? – prezentului. Poate că nu întîmplător, Aristotel a avut un rol extrem de înalt în teologia crestină a epocii de maximă strălucire, inspirtatie si creativitate a acesteia.
Revenind la Platon si la conceptul ciclicitătii istorice, preocupantă mi se pare teoria acestuia conform căreia democratia naste ineluctabil tiranie (monarhia, în calitate de guvernare bună apare pe o cale întru nimic garantată de o evolutie care s-ar putea numi în sens strict deterministă, avînd mai curînd natura miracolului sau a binecuvîntării divine). Tirania generează oligarhie, iar aeasta ajunge să fie înlocuită prin democratie si ciclul se reia. Stau lucrurile, oare, astfel? Este democratia permanent amenintată de o degnerescentă care conduce la autoritarism sau dictatură? Se poate discuta mult asupra unui astfel de subiect. Dictatura nazistă a apărut consecutiv episodului Republicii de la Weimar; guvernul Franco, precedat de războiul civil spaniol a destituit o autoritate republicană; revolutia comunistă rusă a detronat nu tarismul ci guvernarea cu tendinte relativ liberale Kerensky. Cît de primejdioasă este posibila alunecare a unei democratii – democratie totusi, fie aceasta si, să zicem, non-aristotelică – înspre altceva, decis nedemocratic, se relevă si în episoadele McCarthy, sau George W. Bush, ale istoriei americane. În instalarea dictaturilor trebuie văzută simpla reactie de firească repulsie umană în fata anarhiei, proprie unor democratii extreme? Nu este vorba cumva de o contradictie de principiu, ascunsă în mecanismele functionării democratiilor modeme sau antice, reale în sensul definitiei lui Aristotel sau demagogic revendicate si apoi manevrate plutocratic, deci oligarhic, democratii ori partidocratii, sau cum li se va mai putea spune?
Democratia este – de la Pericle si pînă la Lincoln, putin probabil mai apoi: „guvernarea poporului, prin popor si pentru popor”. Montesquieu stabileste drept criteriu al unei guvernări drepte si prin implicare, al oricărei guvernări democrate – separarea functionării puterii autoritătilor statului, independenta acestora. Jean Jacques Rousseau publică al său Contract social în 1762, iar acesta devine principalul inspirator al Declaratiei de Independentă a Statelor Unite, a Constitutiei americane, a Declaratiei drepturilor omului si cetăteanului si a principalelor acte ale Revolutiei Franceze. Apar astfel două idei distincte: suveranitatea poporului, decurgînd din definitia clasică (desi iarăsi trebuie să observăm, nearistotelică) si apoi lincolniană a democratiei, precum si din conceptul de contrast social emis initial de Grotius, Hobbes, Pufendorf,căpătînd însă forma completă prin Rousseau, pe de o parte si conceptul separării puterilor exprimat explicit de Montesquieu, pe de altă parte. Pare straniu să vezi cum un singur suveran – fie acesta si o persoană colectivă, poporul – poate emite, crea si, la rigoare, exercita trei autorităti separate, independente. Ideea că democratia modernă este reprezentativă si nu directă nu schimbă în esentă, lucrurile – oricînd o persoană, un partid, un grup, o fortă socială pot confisca reprezentarea poporului; oricare dintre ele, dintre acestea, poate primi din partea Poporului cadoul exclusivitătii reprezentării si tranzitia, concepută de Platon ca ineluctabilă, înspre tiranie sau, în cazul încă fericit, dar improbabil, înspre o monarhie efectivă, deci absolută, dar bună, devine de neevitat. Nicicînd, în lumea de azi, o natiune, un stat, un continent, umanitatea nu sînt încă suficient asigurate împotriva unei astfel de alunecări a conditie lor. Odată ajunsă a se manifesta, suveranitatea unică a poporului într-un mod strct corelat, pînă la a deveni unitar, principiul separării puterilor în stat este suspendat si democratia încetează a avea si legitimitate si functionare efectivă.
Care pot fi mecanismele de protectie socio-istorică în fata unei ciclicităti catastrofice a sistemelor politice? Nu acesta este cadrul descrierii si analizei lor. Cu titlu de exemple se pot lesne mentiona două: toate cele trei puteri – executivă, legislativă si judecătorească – si nu doar cea judecătorească sînt exercitate de corpuriinamovibile, pe întreg mandatul pentru care sînt alese, precum se stipulează, oarecum, dar nu complet, în Constitutia Statelor Unite. Presedintele poate suferi „implachement”-ul, dar în conditii foarte limitate, după o procedură extrem de riguroasă si complexă, exclusiv pentru autoviolarea propriei conditii legale. Ministrii pot fi schimbati de către presedinte; avizul Senatului pentru unele în functii executive este necesar dar, în general, separatiile de atributii si autoritate functionează. O a doua cale de asigurare împotriva abuzului de unificare suverană a puterilor, este separarea dreptului de chemare a poporului la referendum de către autorităti, pentru probleme propuse deciziei pe cale democratică directă, la cazul atributiilor pe care le detin respectivele autorităti. În continuare, toate reflectiile asupra acestui paradox al democratiei si al formei de control asupra derivelor decurgînd din el, depăsesc scopul si cadrul prezentului eseu, ca si al eminentului vehicul prin care el este transmis, revista la al cărei continut am onoare să contribui.