În chip evident, criza nu este un concept economic; termenul nu defineste specific un fenomen, fapt, proces, conditie, care să se raporteze exclusiv la dimensiunea strict materială a functiei umane. Probabil, cea mai exactă precizare a naturii elementului economic al existentei i se datorează lui Kant – ceea ce nu are de ce să ne mire, tinînd cont de geniul si universalitatea intelectuală proprii filosofului german –, care însă a realizat descrierea continutului national, în ceea ce priveste economia a cărei esentă ne interesează acum, într-un mod indirect, vorbind despre două forme diferite de situare a lucrului în planul valorii. Immanuel Kant spune: „există lucruri care pot fi schimbate între ele si care, în consecintă, au un pret si există alte lucruri imposibil de înlocuit prin ceva asemănător, sau diferit, si acestea detin, cu necesitate, demnitatea”. Este absolut limpede că introducînd în clasificarea, ori în disjunctia sa, problema interschimbului Kant s-a referit la economie, iar prin aducerea în cadru a ideii demnitătii el a avut în vedere trăirea, emotionalitatea drept centru al fiintării si, astfel, neîndoielnic, spiritul – spiritul individual – ca mesager în spatiul perceperii, al spiritului suprem, universal, etern. Criza este chemare a fiintei către nefiintă situată adesea dincolo de reprezentarea ce însoteste realul, penetrînd însă de loc rar în orizontul unei lumi de care sîntem inseparabili, cîtă vreme rămînem vectori în universul constiintei. Numim criză un fenomen acut –sîntem însă inseparabili de criză, pur si simplu întrucît sîntem. Revedeam de curînd, într-un citat, o frază a personajului principal din Ghepardul lui Lampedusa: „moartea este linistea absolută”. Oriunde prezenta linistii nu a devenit absolută, sectorul criticeste, prin implicatie, prezent. Cînd însă, oamenii pot actiona unii asupra altora, ei vor utiliza iremediabil, ireductibil, tot ceea ce este inerent uman pentru dominarea semenilor, pentru obtinerea unui avantaj concurential asupra acestora. Unde pot fiintele umane să interactioneze? Exclusiv pe terenul lucrurilor care pot face obiectul înlocuirii; deci acolo unde se poate stabili un pret al fiecărui lucru, în spatiul economiei – unicitatea nu poate face obiectul negocierii; demnitatea nu poate fi instrument de dominatie si supunere.
Trăim acum o criză planetară – ni se spune că este asa dar, în acelasi timp, o trăim concret, indubitabil. O resimtim ca o criză economică iar comentariile si discutiile care i se aplică, solutiile, interesante, ridicole, sau penibile, care se propun, ori cărora, chiar li se schitează aplicarea sînt văzute de asemenea economic – si totusi fiecare dintre subiectii capabili fie si de o minimă reflectie pare să spună că nu poate să fie vorba numai de asa ceva, că evenimentele, schimbările, procesele care se află însumate în această criză nu pot fi doar economice si, cu atît mai putin, ar putea proveni exclusiv drept rezultatele unei fatalităti economice. Există, constatăm usor, o cultură a crizei – crizele succed cu o anumită periodicitate; în legătură cu ele se pot stabili vinovătii; sesizăm distributia socială a suferintei prin criză etc. S-a pus cîndva — si parcă nu o dată — în privinta conflictelor armate, întrebarea dacă umanitatea ar putea trăi fără acestea, într-o pace netulburată de războaie. Numerosi cercetători si filosofi au răspuns că pacea de o durată lungă si, mai ales, o nonbeligerantă generală nu este o experientă cunoscută de istorie. Putem pune exact aceeasi întrebare asupra crizelor: omenirea ar putea să existe, să îsi dezvolte istoria, să evolueze, în absenta crizelor? Luînd în consideratie esenta fenomenului istoric, omul fizic, omul emotional si cel intelectual răspunsul la ambele întrebări trebuie să fie pozitiv – de ce totusi s-a schitat, fie si discret, o opinie negativă cu privire la prima întrebare si, mai ales, de ce nu este eliminat recursul la război în viata umanitătiiactuale, iar crizele, de ce apar ele, de ce fie sînt lăsate să apară, ori nu li se opun suficiente mijloace si o satisfăcătoare inteligentă spre a fi împiedicate să erupă sau,mai probabil, si mai direct, de ce sînt generate, eventual programatic?
Criza actuală, cu tot caracterul ei prevalent economic, pare să nu fie în  ultimul rînd o problemă de psihologie colectivă – frica de criză a precedat, practic pretutindeni, fenomenele obiective care constituie ansamblul declinului economic; factorii politici au fost parte integrantă a cauzelor diferitelor derive economice; cultura actuală occidentală nu are nimic a face în relatia cu aceea care a creat „etica protestantă” si, pe calea acesteia, „spiritul capitalismului”, sau cu oricare altă cultură similară în efectele ei. In planul economic, în ultimele decenii s-a produs, totusi, ceva decisiv, grav sau, cel putin, primejdios.
În activitatea economică – aceea pe calea căreia omul ajunge să corespundă instinctualitătii si biologiei sale, într-o modalitate mai mult sau mai putin elaborată cultural, asa cum credinta si religia reprezintă expresiile caracterului spiritual uman, iar cultura este o încercare de sinteză a celor două dimensiuni ale fiintei omenesti –, deci în activitatea economică intervine persoana, subiectul uman, si proprietatea – un patrimoniul –altfel spus o reciprocă manifestare, o conjugare, a lui a fi si a avea. Cele două elemente, prin dimensionarea lor, în existenta individuală, creează raporturile interumane de fortă. Stim, încă din perioada clasică a economiei, că factorii care participă la crearea de bunuri, si deci de avutie, de mijloace de satisfacere a necesitătilor si de patrimonii, sînt pămîntul, capitalul si forta de muncă – este banal de remarcat că primii doi apartin spatiului posesiunii, iar cel de al treilea existentei individuale, personale, cu întregul complex firesc de atribute biologice, educationale, culturale, spirituale. Populatia umană, fiintele omenesti, se diferentiază si se grupează social după modul în care ele contribuie la unul sau altul, ori la mai multe dintre dimensiunile unei astfel de produceri; societatea în fiecare dintre perioadele istorice se structurează economic, structurată religios ori politic (deci politico-militar), îsi organizează structura economică. Primatul economiei asupra constiintei umane individuale si a societătii (materialismul istoric), ori primatul spiritului se dovedesc a fi probleme de optiune – omul social si cel individual, ambii, pot decide dacă au a fi spirit sau materie; aceasta este ceea ce trebuie să numim libertatea ontologică umană. Economia societătii este constrînsă de obligatia mentinerii unui anumit echilibru structural – acesta poate fi unul static sau, dimpotrivă el ia un caracter dinamic; desigur echilibrul uneori lipseste, dar atunci rezultatele devin dezastroase, altfel spus dezintegrante pentru sistem. Ce este însă economia în versiunea majoritătii economistilor? Revin la definitia domeniului, despre care am vorbim anterior dintr-un punct de vedere diferit. Este „stiinta (si procesul, trebuie să adăugăm) atribuirii unor resurse insuficiente” – sau rare etc. Am avansat cîndva o definitie cu totul diferită de acestea două, discutate sau prezentate deja aici: economia este managementul, gestionarea inventiilor. O astfel de considerare a problemei are o valoare specială în întelegerea crizelor, dar acest lucru se va releva ulterior; pentru moment este important cum este gîndită activitatea economică de administratorii, teoreticienii sau practicieni, ai domeniului.
Pînă în perioada marilor reforme agrare, diferită în timp, în functie de istoria diferitelor tări, relatia dintre forta de muncă si pămînt – si, implicit, nobilime, proprietari funciari – era una fixă. Capitalul se impunea drept necesar manufacturilor, putine dar mai ales comertului si transporturilor, în particular navigatiei; lichiditătile erau obligatorii pentru purtătoarearăzboaielor, dezvoltarea marilor patrimonii nobiliare si a culturii si artelor. Echilibrul era în general durabil. Odată cu Revolutia Industrială nevoia de capital creste enorm; structura socială a fortei de muncă se modifică. Din această epocă, gestionarea inventiilor si permeabilizarea barierelor dintre categoriile si clasele sociale impun trecerea de la un echilibru economico-social static la unul dinamic; cresterea demografică presează în acelasi sens. Echilibrul economic dinamic înseamnă că este imposibilă stabilitatea socială cea mai simplă fără o crestere economică permanentă. Forta de muncă constituie totusi un factor clar de echilibrare – prin masa considerabilă – a puterii detinătorilor de capital (si, într-o măsură mai mică, a proprietarilor funciari, a căror participare la ansamblul patrimoniului national diminua sensibil). Luptele sociale si miscările sindicale sau socialiste devin dure. În perioada echilibrului agrar al economiei, crizele însemnau secete, alte calamităti naturale si războaiele defavorabile economic respectivei comunităti umane; consecutiv Revolutiei Industriale, criza apare prin ruperea relatiei dintre productia si consum, relatie în care fie necesitătile de viată ale celor care constituie forta de muncă, fie dorinta posesorilor de capital de a obtine un pret mai bun pentru acesta, fie ambele, nu se mai satisfac. În actuala perioadă a evolutiei formei de organizare economico-socială a lumii (asa cum se observă aici sînt eliminate discutiile, altminteri firesti, legate de variantele centraliste si colectiviste sau liberale de organizare economică; acestea au făcut obiectul unei literaturi gigantice, dar pot fi oricînd reluate avantajos, căci utilizarea unor abordări de pe baze noi devine tot mai necesară, obligatorie), consecutiv progreselor stiintifice, dezvoltărilor tehnologice îndeosebi în domeniul stiintei materialelor, si cu deosebire drept urmare a dezvoltării informatice, globalizării comunicării, automatizării si robotizării, continuă cresterea necesitătii de capitaluri, dar apare si posibilitatea unei produceri a lor extrem de înaltă, intensă si rapidă, ca simplă reproducere a acestora. Pe de altă parte, forta de muncă devine o valoare trivială, usor de înlocuit sau substituit prin noi tehnici si care, populational, este întretinută convenabil aproape exclusiv pentru ratiuni socio-politice. Supracalificarea nu are de ce fi supranumeric reprezentată în populatie.
Sursele primare ale noilor crize sînt simple: a devenit mai usor a produce mari cantităti de capital (îndeosebi speculativ) decît a vrea alte bunuri. Marile tări industriale – USA în primul rînd – preferă să producă bani si nu obiecte fizice: într-un sens oarecum special, si totusi exact, ele se dezindustrializează. În al doilea rînd, valoarea fortei de muncă nu mai este stabilită printr-un proces normal de cerere si ofertă, ci reflectă interesele si opiniile posesorilor de capital cu privire la structura socială pe care o socotesc cea mai acceptabilă. Capitalul fuge către vîrfurile de avere (în trecut marile averi erau putine si rareori depăseau trei miliarde de dolari, acum sînt, comparativ, multe si ating cifre delirante); unele categorii de manageri dispun de puteri, inclusiv financiare, disproportionate. Apare, în capitalism, o scindare care a condus, nu cu multă vreme în urmă, la colapsul comunismului: ruptura dintre proprietate si management. Posesorul de capital nu conduce întreprinderile si companiile sale si nici nu mai are cum sti să le conducă într-o economie globalizată; acela care dirijează totul, ca managernu are interesul de a proteja nici capitalul si nici forta de muncă, ci doar pe sine, eventual prin satisfacerea maximală si rapidă a actionarului în general. Rezultat al acestui fapt, se multiplică la infinit servicii inutile sau minim utile – consultantă, rating, audit excesiv, intermedierat. Capitalismul devine compradorial, desirevendică un maxim profesionalism – în fapt inexistent. Creativitatea creditului dispare; totul constă în rutină si în vointa de eliminare a oricărui risc pentru capitalul investit, fapt care s-a dovedit – iarăsi, încă din comunism – de a fi cea mai sigură modalitate de sporire maximală a unui risc incontrolabil. Ceea ce se impune nu este inteligenta, ci repetitivitatea operatiilor; din nou capitalurile se adaugă la capitaluri si nu sustin creativitatea sau munca; noile mari inventii, de natură să dea un mare impuls economiei, lipsesc, iar atunci cînd vor apărea nu vor fi recunoscute, precum altădată marile inovatii în artă, cărora prea putini colectionari le recunosteau potentialul de generare a unor mari curente de creatie.
Există însă, peste toate acestea, o cauză generatoare de criză încă mult mai importantă: umanitatea rămîne condusă prin constrîngere, iar cea mai eficientă constrîngere este un nivel controlat – spre a nu se ajunge la limita de explozie – de frustrare. Pentru a fi frustrată, clasa medie actuală a întregii lumi trebuie să nu ajungă la a acumula minimul de capital necesar asigurării, pe această cale, a necesitătilor vitale – în acest scop ea a fost împinsă în mod sălbatic înspre un consum exorbitant; consumismul  si nu mizeria de altădată, a fost calea prin care s-a produs exploatarea recentă a omului – o exploatare schizoidă, acceptată de cel exploatat, hebefrenică, însă, trăită cu accente de satisfactie tinerească de către acela sortit a nu deveni capabil să depăsească situatia dată. Întregul progres economic al umanitătii a ajuns să fie o formă de joc, tip caritas, generalizat – ceea ce distribuie astăzi nu poate fi acoperit decît prin contributia celor care vor continua mîine accelerarea economică. O astfel de evolutie nu se putea sustine decît printr-o dezvoltare tehnologică infinită si infinit rapidă. În timpul acesta, valorile financiare, suficiente pentru mentinerea unei lumi echilibrate, cu mult mai dezvoltată – si, în plus, armonios dezvoltată geoeconomic – decît cea de azi, se deplasează către vîrfuri si către depozite inaccesibile unei gîndiri creatoare sub raport economic. Adevărata cauză a crizei actuale este, ca mai totdeauna, pînă la urmă, vointa de dominare a omului – cu privire la aceasta din urmă nu am învedere aici filosofia lui Karl Marx, ci pe aceea a unui Michel Foucault. Că, în contextul acestei vointe de dominatie, democratia modernă, care numai democratie nu este, încă rămîne cu mult mai bună decît o dictatură, care odată constituită ca atare chiar dictatură se dovedeste totdeauna, poate oferio formă de consolare importantă, însă ceva cam prea generală dacă se tine cont de problemele în fata cărora actuala criză asează lumea.
Cît priveste românii si România, în această lume globalizată noi nu sîntem o economie propriu-zisă, ci o parte a acelei forte de muncă, si a acelui pămînt, de care economia tehnologizată, automatizată si informatizată a prezentului, în criză sau fără criză, nu mai are absolută nevoie. Fie ca să avem întelepciunea de a proba că modernitatea României se poate împlini printr-o evolutie culturală de natură să preceadă iesirea din impasul, nu al crizei actuale – această iesire nu o putem apropia în timp, dar oricînd sîntem în stare, prin lipsă de capacitate politico-economică si socială să o îndepărtăm – ci al problemelor, numeroase, ale civilizatiei noastre. Unul dintre primii presedinti ai Statelor Unite spunea: eu am studiat ingineria, pentru a putea lucra si cîstiga în viată, sînt sigur că fiul meu va prefera să devină un jurist si apoi, nepotii mei vor putea să ajungă artisti. Cred că poporul român are de urmat o cale inversă – nu lipsită de riscuri însă – decît aceea a familiei Adams, deci să fim oamenii unei culturi (si civilizatii) distins să ne perfectionăm ca oameni ai dreptătii si apoi, probabil, vom produce bine.