William Faulkner, în discursul pe care l-a rostit la primirea premiului Nobel, a arătat, pentru lume si pentru istorie, motivatia scrisului său: a creat o operă pentru că omul are un suflet etern si el trebuie ajutat să dureze. Poate părea un paradox faptul că vesnicia deja atribuită necesită un suport existential – stim bine că omul îsi poate pierde sufletul si totusi natura divină a fiintei umane este inconstatabilă, vizibilă, oricît si oricum ar fi ea contestată. Acest „zeu muritor” cu sigurantă nu este propriu-zis muritor, dar faptul nu înseamnă că prin destin nu este amenintat, că persoana însăsi nu îsi poate compromite sansa dăinuirii întru spirit. Caracterul semidivin poate fi identificat – si nu o dată – în semenii nostri. Elevii săi spuneau, cu referire la Pitagora, că în fiecare om există o parte de natură umană, o parte de natură divină si o alta de o esentă identică aceleia a maestrului lor. Pitagora era, probabil, personalitatea în care natura partial divină transpărea ca revelare de sine. Astfel de gînduri se referă, drept certitudini, la conditia ontologică a omului în general si cu deosebire la marile modele ale umanitătii. Sînt convins, însă, că aproape fiecare om le poate încerca si atunci cînd este vorba de propriile sale experiente, oricît de modeste. Sufletul nostru etern, despre care a vorbit cu strălucire Faulkner, este chiar al nostru – sălăsluieste, deci, în fiecare dintre noi. Unii au darul să îl facă vizibil doar uneori, fulgurant si rar, altii – în chip consecvent, durabil, solid, fără efort sau după un enorm efort, firesc si cu infinită charismă, sau la capătul unei îndelungi îndîrjiri. Orice început de viată poartă semnul divinitătii omenesti – el străluceste total si timid în acelasi timp, în lumina care „luminează pe orice om venind în lume” – apoi, marca prezentei absolute a spiritului în fiintele noastre este tot mai putin aparentă, mai greu sesizabilă, mai rară. Putini, prea putini o păstrează pentru o întreagă viată – ei sînt în rîndul marilor personalităti ale unei epoci, dar pot fi oamenii cei mai simpli, mai retrasi, mai discreti si, de obicei, sînt astfel. Printre figurile retinute de istorie ei pot fi prezentele cele mai semnificative, dar multe dintre numele mari ale secolelor nu au nici o legătură cu proiectia în transcendentă si divin a fiintării omenesti. Să nu uităm însă că semizeii există ca semeni ai nostri, fie în calitate de persoane celebre sau anonimi – rude, prieteni, caractere exemplare, profile si portrete stiute tuturor sau abia remarcate de cîtiva apropiati, niciodată însă nesemnificativi, în nici un caz neglijabili, totdeauna amprentînd, indelebil, cel putin o altă constiintă.
Ei s-au numărat neîndoielnic printre cei care alcătuiesc familia mea; ei există dincolo de vreme, dincolo de reperele dăruite în timp vietii lor, căci în lumea sufletului trecutul, prezentul si viitorul sînt una. Despre acestia mă abtin să vorbesc altfel decît adresîndu-mă lui Dumnezeu si, apoi, celor pentru care sper în modul cel mai intim că au vreo importantă confesiunile mele. Sînt convins că fiecare om are dreptul să vorbească, să gîndească la fel ca mine, cînd este vorba de părintii sau rudele sale – si de ce nu ar avea toti dreptate? Altii – si nu foarte putini – se află în rîndul celor cu ale căror evolutii s-a intersectat drumul meu în lume. Cei a căror existentă nu a fost una publică ar avea nevoie de atente, detaliat elaborate, portrete asezate în cadre generoase, largi; nu este încă, în scrisul meu, momentul unor astfel de exercitii ale devotamentului. Sînt însă, între oamenii pe care i-am cunoscut si care, la vîrste foarte diferite de ale mele, au contribuit decisiv în a mă convinge de rolul esential semnificativ al prezentei noastre într-un univers imanent, patru personalităti altfel decît toate celelalte, oameni pe care, dacă nu i-as fi cunoscut, experienta mea umană, opinia si credinta mea despre om si în acesta, ar fi fost cu sigurantă mult mai săracă, mai ternă. Convingerea pe care o am în dreptatea spuselor lui Faulkner, pe care le-am citat aici, este consistent datoare norocului apropierii dintre aceste personalităti si mine, prieteniei fericite pe care mi-au arătat-o, luminoaselor legături sufletesti care, într-un mod sau altul, prin mai ample sau mai restrînse disponibilităti ale timpului ori circumstantelor, ne-au unit.
Maurice Druon. Marele autor, secretarul perpetuu al Academiei Franceze. El este Franta si nu doar Franta, este Europa si nu doar Europa – este civilizatia, cultura, eleganta, spiritul, sufletul.
Geo Bogza. În ultimii săi cincisprezece ani de viată am fost apropiati – ne-am împărtăsit gîndurile, stiam ce credem amîndoi despre fiecare din devastatoarele miscări în istorie al cărei dezastru nu lăsa si nu lasă liniste nimănui. Era, prin toată fiinta sa, un revoltat – cu deosebire cînd se arăta complezent (fapt rar), sau tăcea (adesea). Poate chiar în aceasta constă, în general, demnitatea. Cred că Bogza, mereu nedreptătit, va arăta vesnic, acelora care pot să vadă, că, mai presus de fapte si cuvinte, omul convinge prin prezenta sa; de altfel el avea un cult ales pentru Walt Whitman, cel care a vorbit explicit în acest sens, cu un secol înainte.
Pamela Harriman. A fost în centrul multor dispute; ambasadoare a Statelor Unite la Paris, în jurul ei întîlneai cele mai cunoscute familii ale planetei: Agnelli si Khan, Churchill si Kennedy, Rockefeller, Rotschild, Gates, Clinton, Valéry, Lagardčre. Reprezintă, pentru oricine i-a fost apropiat, o prezentă caldă, tandră si, în acelasi timp, universalitate integrală de care poate fi aptă lumea anglo-saxonă.
Tobjorn Oskar Cassperson. A fost unul dintre creatorii biologiei celulare si moleculare. În 1939 a stabilit legătura dintre prezenta acizilor nucleici în celule si sinteza proteinelor. A dezvoltat în chip decisiv citogenetica si a făcut să progreseze enorm studiul structurii cromozomilor. În calitate de profesor la Institutul Karolinska din Stockholm, si director al Institutului Medical Nobel pentru Genetică Umană, era membru al comisiei care decidea asupra acordării marelui premiu suedez, în domeniul medicinii. Reprezenta tara sa la UNESCO. Am avut ocazia să îl cunosc în 1967 si am comunicat cu el, pe cît a fost cu putintă, pînă în 1974. Apoi drumul meu în stiintă a mers înspre o altă problematică decît aceea în care excelase el. Mă întreb dacă, la o vîrstă foarte avansată, acum el nu contemplă încă frumusetea unui peisaj de fiord, în Scandinavia sa. A fost un prieten apropiat, în tinerete, al, pe atunci, vîrstnicului Axel Munthe. Ca om politic era un conservator tipic si ar fi dorit ca Suedia să adere la NATO. Fără existenta unor personalităti cu o demnitate ce nu poate fi numită altfel decît regală – precum aceea a lui Tobjorn Cassperson, stiinta – indiferent de ce avantaje ar aduce o civilizatie, aceasta rămîne un domeniu plictisitor, sărac, aproape stupid.
Am ales, spre a numi semizei, patru exemple desăvîrsite de stil, dintre oamenii remarcabili pe care mi-a fost dat să îi cunosc îndeaproape; printr-o extindere de asemenea dreaptă, corectă a criteriilor, lista ar fi devenit, evident, mai largă. Pentru personalitătile vast afirmate în lume, participînd la istorie, ce este, însă, mai important si mai exact definitoriu decît stilul?