Pragmatismul pare să fie astăzi o valoare tot mai apreciată si tot mai rar pusă în discutie, supusă criticii sau, cel putin, unei analize pe cît posibil obiective. A fi lipsit de simt practic aproape că încetează a se socoti printre defecte, oricît de severe si de adînc dezadaptative, intrînd parcă tot mai frecvent sub incidenta acuzatiei de vinovătie. Hotărîrile de mare importantă trebuie să fie pragmatice; tot asa este necesar să se dovedească, în toate domeniile, principalele conduceri, de orice fel si a orice; gîndirea se cere a fi pragmatic orientată. În calitate de filosofie – de sistem filosofic structurat, constituit, pragmatismul a apărut în Statele Unite, în secolul XIX, continuînd utilitarismul englez al lui Jeremy Bentham (născut înspre mijlocul secolului XVIII si trecut la vesnicie în 1832), utilitarism care însă avea mai curînd un caracter interpretativ, juridic si etic, în timp ce pragmatismul american urma să se constituie îndeosebi drept o teorie a actiunii. Filosofia pragmatică, în forma sa americană, avea să îsi afle definirea în lucrări din 1879, publicate de logicianul Charles Saunders Peirce, fondator nu doar al teoriei aici deja mentionate, ci si al semioticei. Pragmatismul a fost dezvoltat apoi de William James si John Dewey, tot în cadrul filosofiei americane, în mare măsură ca o afirmare – încă o afirmare – a maturitătii culturale a Statelor Unite, în epoca acelui sfîrsit de veac. Probabil că nu întîmplător, acestui curent de gîndire i se asociază în secolul XX si un Giovanni Papini, personalitate care, alături de Luigi Pirandello, reprezintă cele mai strălucite exemple moderne de transformare a unor idei filosofice în formula expresivă a literaturii, fie aceasta narativă, lirică sau dramatică. O componentă pragmatică enormă poate fi aflată în întreaga teorie marxistă, dar mai ales în practica derivată din aceasta (Maurice Druon: „comunismul este mai putin o ideologie si mai curînd o tehnică a puterii”) si asa se ajunge la situatia ca un Alexandru Soljenitîn să critice în chip decisiv sistemul sovietic iar apoi, după experienta sa occidentală, să se manifeste la fel de vehement împotriva ofertei existentiale de tip economist, de orice natură ar fi aceasta.
Gilbert Keith Chesterton, atît de inspiratul teoretician eseist si autor de scrieri politiste englez, are într-unul din textele sale de critică istorică o dispută cu explicatia de tip pragmatic-marxist a originii războaielor. Chesterton se declară cu totul împotriva ideii că sursa violentei extreme a ciocnirilor armate, a implicării statelor în lupte devastatoare ar fi una economică. Autorul britanic se întreabă retoric: cine ar fi omul sau care ar fi poporul atît de inconstient – de nebun – încît să accepte enormele dificultăti precum si riscurile extreme ale războaielor, iar pînă la urmă, adesea, Moartea, pentru a face astfel încît o companie oarecare, de exemplu Compania Indiilor Orientale, să distribuie actionarilor săi niste dividende mărite? Chesterton ne spune, în continuare, că a participat ca voluntar la Marele Război – după cum se spunea Primului Război Mondial în deceniile care au urmat încheierii acestuia –pentru că se simtea profund jignit de enorma arogantă a împăratului german si nu accepta cu nici un chip să vadă, în paginile tuturor ziarelor, figura obraznică a lui Wilhelm II, iradiind de fericire în cazul în care ar fi reusit să pătrundă în Paris si să ocupe capitala Frantei. Cred că toti cei care am trăit zilele Revolutiei din Decembrie 1989, după încercările unui regim totalitar si, apoi, sentimentul determinat de răsturnarea acestuia, putem întelege foarte usor argumentatia lui G.K. Chesterton, referitoare la problema războiului.
Fără a examina mai îndelung acest aspect al lucrurilor, cred că aproape în orice război componenta tinînd de spiritualitatea umană – suprasolicitată sau deformată, alienată, odată ce se ajunge la crimă – si, astfel, implicit, elementul religios sînt decisive. Nenumăratele războaie de apărare au fost purtate în numele libertătii; aceluiasi ideal le-au fost dedicate si războaiele de eliberare, inclusiv luptele care au condus la istorica decolonizare a lumii.
Demnitatea s-a dovedit ca valoare determinantă a comportamentului uman, mai importantă chiar decît libertatea si, cu sigurantă, altceva, si adesea mai mult, chiar decît viata. Identitatea religioasă, precum si cea natională, sînt factorii centrali ai respectului de sine al persoanei si elemente imposibil de neglijat în balanta unei demnităti general umane, asupra căreia nu trebuie încercată negocierea. Pînă la urmă, războiul lui Hitler împotriva lumii poate fi văzut si din unghi religios, desi această perspectivă nu poate fi prevalentă într-o analiză globală a marelui cataclism istoric. Nu trebuie însă uitate referirile rituale la vecheareligie germanică, prin care nazismul obtineamotivarea cel putin a unei părti a armatelor sale. Există o semnificativă primejdie ca războaiele secolului XXI, în cazul nenorocit în care acestea vor continua să se producă, să aibă încă mai mult decît acelea din trecutul relativ apropiat, un caracter religios tot mai net si, cu sigurantă, nu unul cultural, asa cum încerca să demonstreze, eufemistic, Samuel Huntington. Nu trebuie socotit însă acest lucru drept cel mai amenintător, dimpotrivă – ceea ce tine de spirit poate fi controlat de către spirit, dacă acesta va continua să fie parte a conditiei ontologice umane.
Cum stau lucrurile cu pragmatismul, atunci? Ar putea el functiona mai bine în istorie sau, probabil, desigur, în economie? Care este pragmatismul lui Hamlet, al Regelui Lear, al lui Don Quijote? Dar cel al lui Jean-Jacques Rousseau, Mihai Eminescu, Edgar Allan Poe? Toti acestia constituie jaloane, virtuale sau reale, ale istoriei. Cît a servit pragmatismul unui Richard III? Dar unui Catavencu? Poate ceva mai simpatică este existenta practică a lui Gargantua, sau Pantagruel. Sancho Panza avea o fire pragmatică, dar cu ce anume s-a ales? Lumea actuală pare că se învîrte în jurul acumulărilor de multe miliarde – unde se află însă demnitatea sau, mai mult, ori în plus, decît atît: se află de partea lor libertatea? Cîtă demnitate are bogătia în imediata vecinătate a sărăciei extreme?
Acest text a luat, poate, aici, imediat mai sus, alura unei predici morale; nu este în nici un caz asa ceva. Încerc să găsesc un mod cît mai obiectiv de evaluare a prezentului si viitorului nostru, căci s-ar părea că alunecăm cu viteză în crestere continuă înspre un pur pragmatism. Pragmatismul poate avea toate meritele, dar nu cunoaste conceptele de eroism, sacrificiu, cavalerism si, implicit, demnitate, ori existenta umanitătii în calitate de conditia ontologică, dar si de specia biologică, a depins de aceste valori mai mult decît de orice altceva.
Immanuel Kant a scris despre lucruri, ca bunuri, că ele sînt de două feluri: unele pot fi schimbate între ele, iar acestea au pret, pe cînd altele nu pot fi supuse interschimbului, nu pot fi înlocuite si ele au demnitate. Cred că lumea actuală trebuie să facă o mai atentă distribuire a efortului de producere, între acela dedicat lucrurilor care au pret si cel care vizează sporul demnitătii, de care încă mai avem parte.