Nimic mai comun decît faptul de a considera orice act de traducere nicicum altminteri decît ratat, măcar în ceea ce priveste redarea intentiei expresive a autorului, relevarea exactă a ideii si trăirilor implicate în structura textului original, dacă nu si nivelul valoric, estetica – si astfel calitatea – actului de creatie de la care se porneste, spre a se ajunge la o nouă împlinire dincolo de bariere lingvistice, în arta literară ca formă de universalitate a spiritului. În absenta traducerilor literatura nu ar avea cum reprezenta mai mult decît izolarea culturilor si, implicit, autizarea, nu individuală, ci în grup, nu mai putin gravă însă, în limitele fiecărei limbi, pînă la dezintegrarea fortei creative continută în cuvînt. Aspiratia la angajarea în traduceri, uneori ocazionale, alteori cu titlul unei constante comportamentale a personalitătilor – mai mari sau mai mici, mai importante sau mai putin importante – oricărei culturi este vizibilă în toate zonele de civilizatie si, evident, în toate epocile. Traducerea este vectorul manifestărilor în acelasi timp democratice, precum si universaliste, în cultură. Aceasta nu înseamnă că ar fi mai putin valabilă locutiunea italiană, de altfel atît de larg circulată si care spune: traduttore, traditore. În cele din urmă însă, în spatiul traducerilor lucrurile, realizările sau esecurile, au fost atît de mult analizate, comentate sau, poate, adesea neglijate, încît nu socotesc necesar să li se acorde o specială atentie în lumea de azi, în care textele provenind dintr-o altă limbă decît aceea a cititorilor, si care ajung a fi publicate, asigură masa cea mai importantă a lecturilor curente.
Traducerea este o extrem de utilă metaforă – ori un exercitiu simplificat– sugestivă pentru procesul, de o mult mai înaltă subtilitate si dificultate, al redării unui mesaj, niciodată scris, într-o formă descriptivă fidelă, al prezentării memorialistice a unei personalităti care nu mai este – altfel spus al traducerii unei realităti, individual umane, colective, culturale, într-o sinteză, o exprimare conturată monografic, o descriere, o revelare a substantei umane, culturale, spirituale, pe care dorim să o cunoastem si la care nu avem acces decît gratie unui intermediar. De natura traducerii – ca fenomen divin sau uman – sînt mesajele Evangheliilor, cele ale dialogurilor filosofice ale Antichitătii, istoriile, sau biografiile. Pot fi, oare, acestea mai putin trădătoare decît traducerile propriu-zise? Dacă pentru Cuvîntul biblic răspunsul este simplu de avut, stau lucrurile la fel si cu alte scrieri, sau relatări orale, a căror prezentă în literatura lumii a determinat într-o măsură aproape inestimabilă evolutia istorică a umanului?
Opera lui Rainer Maria Rilke apare în limba română în atît de numeroase traduceri încît oferă cele mai largi si cuprinzătoare probe asupra cărora spiritul analitic se poate apleca spre a sesiza ceva din destinul de fidelitate si trădare, propriu încercărilor de a reda o mare creatie într-o altă limbă decît aceea în care a prins fiintă. Nu de mult am tinut în mîini un nou volum Rilke publicat în România si am încercat să retrăiesc, pe cît posibil de mult, fabuloasa experientă emotională si estetică pe care acest „poet de vremuri sărace” (ale lui Martin Heidegger) mi se păruse altădată imposibil să nu o inducă inclusiv în traduceri. Limba română este probabil una dintre cele mai potrivite pentru a diminua într-un grad cu adevărat convenabil coeficientul de trădare inerent traducerii lirice – ea are o incredibilă varietate a formelor lexicale, în particular a grupurilor de sinonime (mai exact ar fi de spus cvasi-sinonime, menind concepte similare cu o acoperire totusi partială; în română s-a tradus mult si divers, în general, s-au ocupat de traduceri poetii cei mai remarcabili ai literaturii autohtone si, poate mai ales, a fost produsă în această limbă o bună cantitate de poezie cu adevărat aleasă. Cu toate acestea a trebuit să constat, în cursul recentei mele experiente rilkeene, că o traducere poate fi realizată în conditii de perfectă onestitate si abilitate în latura tehnică, poate părea aproape de nedeosebit fată de alte traduceri, strălucite, fascinante, seducătoare, si totusi elementul poetic din versul ce ti se propune să fi fost sever afectat. Îmi amintesc de o reproducere, la scară mult mai redusă, a Victoriei din Samotrace, realizată de unul dintre cei mai mari sculptori români – piesa, care se oferea acum privirii, contemplării, nu avea nimic din forta de impact perceptiv a originalului, iar cauza nu părea să fie reductia dimensională si nici vreo neîndemînare flagrantă în redarea formei. În cele din urmă diferenta care genera un efect estetic plat, fără legătură cu miracolul piesei antice, se releva simplu: în cazul fabuloasei statui a  flată la Luvru, senzatia de elan, de zbor, era enorm potentată prin rotirea planului frontal al torsului cu cincisprezece, cel mult douăzeci de grade, fată de bazin, în timp ce, la copie, respectivele planuri se confundau. În fata constatării unor astfel de cazuri nu poti să nu îti pui problema a ceea ce se întîmplă cu traducerile celelalte, în care adevărul unei existente, al unei vieti de creatie, al actului de schimbare a formei mentale, a spiritului uman ajunge, se încearcă a fi capturat, deci tradus – potential trădat – într-o prezentare istorică, sau în cadrul unei relatări biografice, ori în cel al dezvoltării dialectice a unor teze implicînd subiectul descris.
Gîndirea, ca exercitiu filosofic, are un singur model care merită să conducă orice abordare ontologică a lumii, orice act introspectiv al cunoasterii, în calitate de act universal si unificator existential – modelul acesta se numeste, desigur, Socrate; contextul demersului socratic este cel atenian. Condamnat la moarte, în Areopag, Socrate refuză părăsirea Atenei probabil nu din motivele etice, deci, în acest caz, politice, îndelung si frecvent invocate, ci pentru că, în ciuda conflictului ivit în conceptii, Socrate este Atena si Atena este Socrate; filosoful nu putea să se rupă de ambianta ateniană si să păstreze natura sa ca deschizător al adevăratului drum filosofic, constituind un nou principiu al gîndirii. Si, totusi, avem de ales între imagini socratice diferite, alcătuind o stranie triadă: Socrate cel al lui Platon, Socrate al lui Xenofon si, în sfîrsit cel al lui Aristofan. Care este adevăratul Socrate? În ce măsură adevărul, realul, însumează cîte ceva din toate aceste imagini, ori ipostaze? Dar, mai ales: are vreo importantă cine era Socrate cel de dincolo de dialogurile platonice, de portretizarea pe care i-o face Xenofon si de sarcasmul trăsăturilor atribuite lui de Aristofan? Refuzăm – este refuzat practic fără exceptie – Socrate în varianta Aristofan; el, filosoful, în varianta poetului comic, nu poate fi nicicum suprapus modelului care ne este revelat de Platon în dialogurile sale. Ne putem întreba, desigur, cît din Socratele lui Platon nu este, cumva, Platon însusi? Imaginea pe care o aduce în fata istoriei gîndirii si culturii un Xenofon este însă cea mai nefericită – aceasta ca rezultat al banalitătii aperceptiei unui scriitor altminteri deloc neglijabil. Imaginea unei personalităti este prea putin afectată de critică si sarcasm – Heraclit spunea despre Hesiod că nu era în stare să deosebească ziua de noapte – însă poate fi trist compromisă de trivialitatea sentimentului care se presupune că ar fi trebuit să o anime în actul expunerii. Pe de altă parte, care era Atena cea adevărată – aceea în care Socrate se proiecta în interpretarea sa făcută de Aristofan, de Platon, sau de Xenofon? În divergenta perspectivelor asupra personalitătii lui Socrate nu este vorba de tratarea critică a unei conceptii si a unui sistem filosofic ori, dimpotrivă, de asezarea unui mare, incomparabil proces de constituire a unui nou mod al creatiei de gîndire, în filosofie, pe fundamentul asezat de personalitatea, de capacitatea de investigare socratică ori, pur si simplu, de rescrierea simplă si simplificatoare a unei biografii intelectuale – este, în joc, în această triplă raportare la opera orală a omului care schimbă
sensul si amploarea vietii filosofice, tranzitia, traducerea, unei existente într-o altă existentă, în alte existente, tranzitie care nu poate fi decît înselătoare, infidelă, trădătoare. Din acest mod de a vedea lucrurile se conturează însă imediat încă unul: precum în teoria lui Croce asupra poeziei, în orice formă de expresie trebuie să recunoastem o altă tranzitie – un transfer, o traducere –, a intuitiei în expresie. Cît si cum reuseste acest act în cazul unui mare spirit, precum cel al lui Socrate?
Am putea socoti că, de data aceasta – cel putin cînd este vorba de un mare geniu –, trădarea nu mai există. Mesajul său este lansat astfel încît – în chip specific si intentionat – el îsi dobîndeste valori diferite pentru Aristofan, pentru Platon si pentru Xenofon. Socrate descrie lumea prin ceea ce induce, drept reactie, în fiecare dintre acesti trei oameni exceptionali – nu toti la fel de mari dar, oricum, nici unul lipsit de dreptul de a fi considerat astfel. Mai exact încă, el relevă existenta, pentru noi, pentru eternitate, a trei Atene, a trei forme pe care poate să le adopte intelectul. Nu egal de elocvent vorbesc despre lume – si este firesc să fie asa – traducerile din Rilke, ori din atîtia alti poeti, scriitori, gînditori, mai vechi sau mai noi, absolut remarcabili. Totusi, chiar si acestia sînt oglinzi care întorc lumii creatiei sau intelectului imagini sugestive. Rămîne însă problema, pentru întelegerea prezentului si o oarecare iluminare, oricît de firavă, a viitorului, de o inspirată alegere a reperelor. Care ar putea fi personalitătile al căror chip, reelaborat în intelectul actual, ne-ar putea spune ceva despre noi însine si despre lumea de azi.