Marco Antonio CAMPOS
                                                                                                                                           

   

       

    
        MARCO ANTONIO CAMPOS s-a născut la 23 februarie 1949 în Ciudad de México, Mexic. Este poet, prozator, eseist si traducător. A publicat volumele de poezie Muertos y disfraces (1974), Una seńa en la sepultura (1978), Monólogos (1985), La ceniza en la frente (1979), Los adioses del forastero (1996, 2002); romanele Que la carne es hierba (1982) si Hemos perdido el reino (1987); volumele de povestiri La desaparición de Fabricio Montesco (1977) si No pasará el invierno (1985); volumele de eseuri Seńales en el camino (1984), Siga las seńales (1989), Los resplandores del relámpago (2000), El café literario en ciudad de México en los siglos XIX y XX (2001) si Las ciudades de los desdichados (2002); volumele de interviuri De viva voz (1986), Literatura en voz alta (1996) si El poeta en un poema (1998); cartea de cronici De paso por la tierra (1998). În 1997 i-a apărut antologia Poesía reunida (1970-1996). Marco Antonio Campos a tradus din franceză si din engleză si a publicat în diverse edituri mai multe cărti de poezie clasică si contemporană.



SE SCRIE
Lui Michael Rossner

Se scrie împotriva oricărei inocente
a garoafei sau a crinului, împotriva aerului
gol al grădinii, împotriva cuvintelor
care fac jocuri în van, împotriva unei estetici    
de vals vienez sau de nori parnasieni.
Se scrie deschizîndu-si venele
pînă ce strigătul amuteste, cu plînset amar
ce se naste dintr-o dată căci era imposibil
să ni-l stăpînim, la lumină puternică
ca o mînie albastră, chipul ars,
sufletul distrus, de pe o ramură
subtire de pe marginea prăpastiei.
Se scrie.


POETII MODERNI

Si ce-a rămas de pe urma experimentelor,
a „marelui debut al modernitătii”,
a „confruntării cu pagina albă”,
a ritmicei piruete si a
contraunghiului cuvîntului,
al ultraistilor si al păsărilor concrete,
al suprarealistilor cu vise de naufragii
în locul sigurantei de pe uscat,
cîte versuri ti-au arătat o lume,
cîte versuri au rămas în inima ta,
spune-mi, cîte versuri au rămas în inima ta?


TRANDAFIRI

I-am văzut zilnic, în lunile în floare,
pe aleile din grădina acelei biserici
care ameliora străzile din Mixcoac,
fereastră si pasăre ale lumii triviale
nor si arbore pentru norul singur,
în timp ce eu, frasin limbut,
făceam versuri despre drumuri si cărti,
despre tinere iubiri nefericite,
si credeam că revolutia si etica
puteau să-si dea mîna si să fie steag.
În grădina umbroasă sau în galeria
adăpostului, trandafirii erau flacără,
pînă ce într-o zi, ca un rămas bun perfect,
spinul verde era rana deschisă.
Floare de lumină la balcoanele provinciale.
Floare decorativă si de lesin petrarchist.
Floare înghetată în vesmîntul ei artificial
Floare ce laudă versurile lui Ronsard
unde, luxuriantă, se aseamănă fetei
care prin frumusetea ei dă strălucire saloanelor,
dar care pentru că nu e tăiată la timp
va sfîrsi vestejită si amintind
de versurile lui Ronsard în timp ce se plînge.
Asocia toate acestea în amieze melancolice
pe sub troeno  sau pe sub leandrul în floare
pe pajistile din grădina acelei biserici
care ameliora străzile din Mixcoac,
cînd fulgerul tăia în două ciocîrlia.


POETII ALESI

Poetii Alesi au cîntat
bătăliile si vitejiile celor din popor
si ale conducătorilor care, în numele poporului,
omorau sau trimiteau în temnite
pe orice rival adevărat sau presupus,
care se împotrivea oprimării poporului.
Poetii Alesi nu priveau,
sau refuzau să vadă, sau vedeau putin.
Versurile lor se auzeau adînci, electrice,
pe arene pline, si multimea
era un arbore si aplauze. Poporul
i-a iubit si i-a făcut ai săi: i-a făcut
Poetii săi. De la acei Înalti
Conducători primeau felicitări
tiraje incredibile ale cărtilor lor,
Premii pentru Pace si cinstiri si omagii:
gloria în viată, gloria Poetului.

A trecut timpul si acei Conducători,
deveniti Părinti ai Patriei,
au murit în lumină, dar repede
s-a dus Zvonul despre mîinile lor pătate
de sînge si calul incendiat
s-a aruncat în mare si cine îl aude?
Poetii tăceau sau spuneau
că toate crimele nu refuzau
gîtul secerii în grîul plin,
sau erau doar pietricele de pe drumul
care ducea spre Zori si spre Regat
– dar în intimitate, în cercuri restrînse
cu jumătate de glas, în semi-întuneric, fără lună
fără chef, ziceau: „Ce se va întîmpla acum?”
Disciplinati, fermi, au continuat
felul de a privi poezia
ca o armă de luptă, ca instrument,
de a fabrica si a cultiva, cale si mijloc
de a grava ca în vitraliu sau în stîncă
isprăvile poporului si ale Noilor
Conducători, care creau cu elegantă
noi onoruri si premii si omagii.
„Este iminent omul nou, noul
regat, aerul solidar, mostenirea
si destinul popoarelor comuniste”.
Si fără îndoială – o Timpuri, o Moravuri! –
Noii si Înaltii Conducători,
temători de umbre si de năluci,
îsi puneau lacăte la telefoane,
priviri pe scrisori, urechi în pereti,
degete pe documente si pe birouri,
miros pentru cafele, fără ca nimeni,
sau foarte putini să îndrăznească să se revolte.

A trecut timpul si acei Conducători
au murit în lumină, dar repede
s-a dus Zvonul, prin congrese sau prin presă,
că tara în timpul acela a fost o închisoare,
că gropile comune dădeau pe afară,
că torturile, delatiunile si crimele
au fost la ordinea zilei si a noptii,
si că în celule întunecoase si infamante
îi aduceau pe scriitorii si pe artistii
care nu cîntau în cor cîntecul regimului.
Poetii tăceau sau spuneau
că guvernele trec, dar poporul
rămîne, iar lupta este pentru popor
– dar în intimitate, în cercuri restrînse,
cu jumătate de voce si în semi-întuneric, fără suflet,
fără lumină, răspundeau cînd erau întrebati:
„stiti ce, poate cel mai bine ar fi
să nu vorbim despre asta”.


IARNĂ LA VIENA

lui Kurt Gjevnoe

Tramvaiul trece. Pe trotuar,
pe zăpada neagră,
între castanii desfrunziti,
merg bătrîni ca niste
fantome într-o defilare lugubră.
Cersetoarea croată,
de ieri si dintotdeauna, cere
la gura de metrou,
cu aceeasi hîrtie jerpelită,
bani pentru medicamente
pentru cineva care a murit cu ani în urmă.
Arabul vinde ziarul
de dimineată si visează în frig
la orasele din Magreb,
la toamnele meridionale
si la rudele sărace.

Biserica se afundă învăluită
în ceată si se stinge
ca lumina palidă
a amiezei înghetate.
Soseste tramvaiul. Lumea urcă.
Pe chipurile livide
se citeste ziua potrivnică.
Si ultima linie
de lumină se pierde în rosul
tramvaiului.

(Los adioses del forastero)


Prezentare si traduceri de Elena Liliana Popescu