Triptic

 

lui Mihai Eminescu

 

Ochi de tărînă

 

Bati un piron în acest tablou în care lucrurile
se miscă. Din firidă iese figura pictată,
cu ochi înecati de noapte, prin lacrimi rîzînd.

În picioare dorm caii. Crupele lor albe
mîngîie tarcul, gîtul le e fildes de apă.

Ai spus că nu vii si, părîndu-ti rău, ai plutit
pe nisipuri pînă aici. Cortul în tufe de zmeur
ti-ai pus, genunchii sting candele de zăpadă.

Nu vezi hotar suferintei, tremură toate
ca flăcăruile de Pasti, în drumul spre casă.

Gemi sub povară străină. Întelepciunea
leapădă încăltările aurite, risipind moartea
în pocale de lemn. Revolta se stinge în ele
ca o sete de umbră în glasul lui Dumnezeu.

 

 

Cine moare?

 

 

Clesti cu jăratic si-un pîlpîit de glas
desferecă povestea. Puterea dreptătii-i o umbră
pe tîmpla sprijinită de cer, ca un zid singuratic.

Vîntu-i legat de valuri cu funii-mpletite
din părul unui astru. Suflarea unei flori aruncate
îti inundă chipul. Ce poti apuca într-o clipire?
Ce duci cu tine din visul ierburilor moi?

Corzile de piatră ale chitarei
le vei întoarce în vuiet? Dumnezeu
preschimbă rictusul într-o muzică linistită.

Iubirea se sparge în aschii. Ele cresc
o dată cu trupul cerat, ca o frică
întoarsă asupra ei însăsi, deslusind
în nourii fetei risipirea. Sub pînze de aur
dorm cu ochii pururi deschisi
cei pentru care-i un cîstig moartea.

 

 

Darul fără nume

 

Fata trasă-i un semn tremurat
între măsti surîzătoare cu tălpi de zăpadă.

Tara cu mădulare risipite pe cîmpuri,
sub arbori visători, îsi trage carnea pe oase.

O jucărie te mîngîie cu ochii închisi, Mihaile,
cînd stîncile din aer tin noaptea pe loc
si cumpătul inimii. Capul unde să-ti pleci?

Casă fără usi e suspinul celui ce moare,
încolteste grăuntele de lună. În urne,
rosiatice flori duc trena timpului.

Nu are nume darul. Peste toti se revarsă,
Ca o durere vindecătoare.

 

 

 

Florin Caragiu