RAMIRO ORTIZ SI ITALIENISTICA ROMÂNEASCĂ




 

                                                                                                                                                            Eleonora CÃRCÃLEANU
 

      



    Proaspãtã absolventã a Facultãtii de Istorie din Bucuresti, Carmen Burcea a publicat recent o carte1 închinatã lui Ramiro Ortiz, personalitate coplesitoare în istoria relatiilor culturale italo-române din prima jumãtate de secol al XX-lea.
Ne-a atras atentia, încã de la început si în mod aparte, felul în care autoarea motiveazã scrierea acestui mic volum: „Dupã ce a plecat din România, Ramiro Ortiz a continuat sã trãiascã prin prezenta sa în sufletul celor pe care i-a modelat. Dar si acea generatie a dispãrut. ªi amintirea profesorului odatã cu ea. Generatia mea a simtit nevoia sã-i recheme prezenta”.
Cu pasiune si acribie, cu atît mai remarcabile cu cît pornesc de la o foarte tînãrã exegetã, cercetãtoarea înfãtiseazã momentele cele mai relevante din viata acestui „cãrturar misionar de al cãrui nume este legat începutul organizat al studierii si cunoasterii culturii italiene în România”, avînd ca „sursã predilectã” a evocãrii corespondenta sa, „conservatã în Fondul Ramiro Ortiz, la Serviciul Manuscrise din cadrul Bibliotecii Academiei Române: 17 scrisori cãtre Ion Bianu, 17 cãtre Ilie E. Toroutiu, 11 cãtre Mia Frollo, 7 cãtre Ovid Densusianu, 5 cãtre Liviu Rebreanu, 3 cãtre Ion Petrovici, cîte una pentru dr. Constantin Angelescu, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Constantinescu, Bogdan-Duicã”.  Toate aceste mãrturii, întregite de acelea ale lui Carlo Tagliavini, Pio Rajna si Giulio Bertoni, i-au conturat autoarei „omul si faptele sale”.
Începînd cu Predecesorii si încheind cu Succesorii, materialul lucrãrii este judicios distribuit în zece capitole. Dintre acestea, al cincilea: Pãtrar de veac în România, cu cele trei subcapitole, Seminarul de limba si literatura italianã, Revista „Roma” si Institutul Italian de Culturã, formeazã însusi nucleul cercetãrii. Gratie acestei cãrti in memoriam, cei interesati au prin urmare ocazia sã cunoascã rolul covîrsitor pe care l-a avut Ramiro Ortiz în dezvoltarea italienisticii la noi în tarã.
Nãscut la Chieti (Pescara) în 1879, într-o familie de intelectuali, Ortiz a studiat la Neapole, fiind elevul lui Bonaventura Zumbini si al cunoscutului romanist si dantolog Francesco D’Ovideo, si la Florenta, unde a audiat cursurile lui Guido Mazzoni si îndeosebi ale lui Pio Rajna. De la acesta din urmã a primit orientarea principalã a preocupãrilor spre studiile de literaturã medievalã. Încã din aceastã perioadã, colaboreazã la cea mai prestigioasã revistã de specialitate „Zeitschrift für romanische Philologie”, dedicîndu-se cercetãrii stiintifice.
În 1909, profesorul Ion Bianu, care fusese, la rîndul sãu, cu ani în urmã, elevul lui Rajna, se adreseazã acestuia cerîndu-i, din partea Consiliului Facultãtii de Litere din Bucuresti, recomandarea unui profesor la catedra de curînd înfiintatã de Spiru Haret. Cel recomandat a fost Ramiro Ortiz, care, mai tîrziu, avea sã evoce momentul crucial al acceptãrii ofertei bucurestene astfel: „Într-o dimineatã ploioasã de toamnã, am primit, de la iubitul si veneratul profesor, o scrisoare care avea sã-mi schimbe cursul vietii si sã o îndrepte cãtre un scop clar: difuzarea în România a culturii italiene, decãzutã dupã primele tentative generoase ale lui Ion Heliade Rãdulescu si Gheorghe Asachi, si, în acelasi timp, de a-mi informa compatriotii despre cultura acestui popor latin” (pp. 22-23). Îsi începe cariera universitarã în România cu titlul de conferentiar, pentru ca în 1913 sã fie numit profesor titular la catedra pe care avea s-o ilustreze pînã în toamna anului 1933, fiind coleg cu Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dimitrie Onciul, Pompiliu Eliade, Ion Bianu, Simion Mehedinti, Ovid Densusianu, Constantin Rãdulescu-Motru, Simion Mândrescu, George Murnu, Iuliu Valaori etc.
Filolog romanist, istoric si critic literar, profesor si prieten al scriitorilor nostri, Ramiro Ortiz a însemnat un reper în istoria învãtãmîntului limbii italiene în România si a reprezentat o gîndire, o atitudine europeanã în critica noastrã literarã. În marea lor majoritate, studiile si cãrtile semnate de el demonstreazã preocupãrile lui privitoare la literaturile romanice. Plecînd de la astfel de cercetãri, el se îndrepta, firesc, spre probleme de literaturã comparatã, pe care depãsindu-le, ajungea la critica esteticã.
Dupã metoda comparatistã traditionalã, a studiat motivul „soartei schimbãtoare” (Fortuna labilis, 1927) si al „banchetelor tragice” (I banchetti tragici, 1941). A relevat începuturile polemicii italo-franceze în secolul al XVIII-lea în volumul La fronda della penne d’oca nei giardini d’Astrea (Rãscoala penelor de gîscã în grãdinile Astreei, 1921) si circulatia, pe întreg teritoriul romanic, a motivului medieval Il ritorno del marito (Întoarcerea sotului). A investigat prezenta lui Goldoni în Franta (1927) si a lui Leopardi în Spania (Leopardi e la Spagna, 1923), iar pentru cunoasterea culturii italiene în România a publicat volumul Cronici italiene (1921), Italia modernã (1926) si Renasterea la Florenta în timpul lui Lorenzo dei Medici si Angelo Poliziano (1922).
Cercetãrile consacrate contactelor dintre cultura italianã si cea românã se încadreazã, la rîndul lor, întregului de preocupãri arãtate pînã acum. Încã de la venirea sa în tarã, începe sã lucreze asiduu la o operã cu adevãrat amplã si remarcabilã: Per la storia della cultura italiana in Romania (Bucuresti, Sfetea, 1916). În prefata acestei capodopere, el mãrturisea: „A devenit pentru mine un scump obicei sã petrec multe ore ale diminetii, si uneori chiar dupã-amieze întregi, cu scopul de a cãuta, în linistea lucrurilor, întreruptã numai de vreun scîrtîit de scaun sau de fîsîitul paginilor miscate, vechile urme pe care civilizatia italianã le-a lãsat în viata, în literatura si arta acestui popor latin” (p. 32). Consideratã drept „dovadã a unei mari iubiri si a unei îndelungate pregãtiri”, aceastã lucrare marcheazã începuturile comparatismului în România. Bazat pe metoda descriptivã si analiticã ca si pe izvoare, volumul cuprinde cercetãri asupra celor mai vechi legãturi – politice, artistice, literare, cãlãtorii si actiuni misionare – dintre cele douã tãri. Aici se aflã si cele douã studii relevante despre Poetii Vãcãresti si Metastatic, ca si probleme privind Începuturile teatrului românesc cu referire la traducerile din Alfieri. Prin publicarea acestei cãrti, „Ortiz devenea deschizãtor de drumuri pentru G. Cãlinescu (Alcuni missionari catolici italiani, 1925), Alexandru Marcu (Alecsandri si Italia, 1929), Anita Belgiugãteanu (Carpe Rosam, 1931), Al. Ciorãnescu (Teatrul lui Metastasio în România, 1934), Mariana Zamfirescu (Duiliu Zamfirescu si Italia, 1935), Nina Façon (Benedetto Croce în cultura româneascã, 1940)” (p. 33). Alte studii speciale, ca Gheorghe Asachi si petrarchismul românesc si, mai cu seamã, volumul La letteratura rumena (1941), sînt un adevãrat omagiu adus tãrii noastre, care, dupã propria lui mãrturisire, a fost a doua lui patrie.
Ca prieten al multor intelectuali români ai vremii, printre care George Cosbuc, Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga, colaboreazã cu articole privind cultura italianã la reviste precum: „Ideea europeanã”, „Cele trei Crisuri”, „Noua Revistã Românã”, „Convorbiri literare”, „Flacãra”, „Sburãtorul” s.a. Este de mentionat si faptul cã, în calitate de membru al cenaclului „Sburãtorul”, condus de Eugen Lovinescu, frecventa seratele literare, ascultînd „sute de piese, de romane si de poezii”. Devenea în felul acesta martorul formãrii poetice a unei întregi generatii pe care a sustinut-o si a stimat-o.
Dacã pentru meritele lui de romanist si critic literar a fost apreciat cum se cãdea, pentru calitãtile lui de profesor si educator a fost de-a dreptul venerat. A format în cadrul Seminarului de limba si literatura italianã multor serii de studenti si un numãr însemnat de discipoli. Ei toti au notat umanitatea/ nobletea maestrului, gustul si curiozitatea sa spre cercetarea eruditã, entuziasmul sãu mereu înnoit pentru orice problemã de literaturã pe care o trata. Ei singuri au pãstrat amintirea a ceea ce Ramiro Ortiz a avut mai de pret: generozitatea, cãldura lui sufleteascã, respectul fatã de om. Poate rãmîne, altminteri, ca adevãrat model, atitudinea reverentioasã, plinã de gratitudine, fatã de maestrii sãi, pe care el o dezvãluie studentilor, într-o Lectie inauguralã: „Am stat în fata lui (este vorba de primul sãu profesor din Neapole, Francesco d’Ovidio) cu pãlãria în mînã, ca atunci cînd eram elev si mã învãta alfabetul… pentru cã asa îmi poruncea inima. Dacã ar fi aici de fatã, as coborî de pe catedrã si mi-as continua lectia în picioare, pentru a vã da eu însumi o pildã de cinstea cuvenitã maestrilor nostri, oricare ar fi fost valoarea lor, numai pentru faptul cã ne-au învãtat ceva” (p. 18).
În 1921 Ramiro Ortiz întemeiazã cea mai însemnatã revistã de culturã italianã din tara noastrã, „Roma” „pentru a oferi studentilor posibilitatea de a-si publica studiile si publicului român sansa de a se informa, în propria limbã, despre starea de lucruri italianã” (p. 53). Colaboratori permanenti ai revistei sînt studenti si fosti studenti: George Cãlinescu, Alexandru Marcu, Anita Belciugãteanu, Al. Popescu-Telega, Leon Diculescu, Alexandrina Mititelu, Al. Ciorãnescu, Dumitru Caracostea, Nina Façon2, Emanoil Bucuta, Mia Frollo. Alãturi de ei, semneazã în paginile revistei nume prestigioase ale culturii noastre: Eugen Lovinescu, G. Murnu, N. Iorga, Hortensia Papadat-Bengescu.
Tot lui Ramiro Ortiz i se datoreazã si organizarea Institutului Italian de Culturã la Bucuresti, a cãrui inaugurare a avut loc în anul 2004. Rolul acestuia era de mediator între cele douã culturi, de înlesnire a circulatiei informatiilor si contactelor între personalitãti române si italiene. În incinta lui, renumiti profesori italieni precum Lilio Cialdea, Umberto Cianciolo, Alberto Gianola, Paolo Soldati3 s.a. au predat cursuri de civilizatie italianã.
În aceiasi ani, Ortiz îsi pune în valoare eruditia în comentariul care însoteste traducerea Divinei Comedii de cãtre G. Cosbuc, ca si mãiestria de tãlmãcitor a celei dintîi echivalãri, dupã original, a versurilor antume ale lui Eminescu apãrutã în Italia (Michele Eminescu, Poesie, Firenze, 1927).
Pentru aceastã „lucrare recuperatorie” Carmen Burcea s-a documentat cu multã seriozitate în biblioteci din Bucuresti, Venetia si Padova. Modul în care a stiut sã împrospãteze amintirea lui Ramiro Ortiz, deschizãtorul de drumuri spre o cunoastere reciprocã italo-românã la un nivel care rãmîne si astãzi un model si un tel de atins, face ca volumul în discutie sã fie o adevãratã reusitã.

Note:
1. Carmen Burcea, Ramiro Ortiz, Bucuresti, Editura Noua Alternativã, 2004.
2. Nina Façon este, de asemenea, autoarea unui studiu intitulat În amintirea profesorului Ramiro Ortiz, în Varia Italica, Bucuresti, Editura Univers, 1975.
3. Paolo Soldati este, printre altele, traducãtorul lui Octavian Goga în italianã (Bucuresti, Minerva, 1978).