ÎN PREAJMA MICII REVOLUTII CULTURALE

 


                                                                                                                                       Dan CIACHIR


         Atunci cînd regimul s-a hotărît să înfiinteze un săptămînal lite­rar, ideologii săi nu si-au bătut capul să-i găsească un titlu, întrebînd doar cum se numea publicatia cu acel profil care apărea la Mosco­va. „Literaturnaia Gazeta”! Au tradus denumirea si astfel a început să apară la Bucuresti, în martie 1954, „Gazeta literară”. Director era Zaharia Stancu, cumulînd noua functie cu aceea de director al Teatrului National. În toamna anului 1955, la o consfătuire a conducerii Uniunii Scriitorilor, unde Gheorghe Apostol reprezenta partidul, Zaharia Stancu i se plîngea acestuia că desi „Gazeta literară” are un tiraj de peste 23.000 de exemplare si este apreciată de cititori, revista ducea lipsă de un sediu corespunzător.
Peste cîteva luni i se repartiza etajul imobilului de pe Bulevardul Ana Ipătescu 15, clădire care apartinuse lui Edgar Auschnitt, fratele industriasului, deopotrivă cu mobila din cabinetul directorial: birou lung de aproape patru metri, negru ca abanosul, dintr-un lemn de esentă tare, sculptat, acoperit cu un cristal gros de două degete, cu un jilt de aceeasi culoare, împodobit cu dalta, o masă de consiliu în­conjurată de scaune… Încăperea avea usi capitonate, altă pereche de usi, care despărtea ferestrele, dînd într-un balcon de fier forjat, cu vedere spre castanii din mijlocul bulevardului. Perdele lungi cu drape­rii plusate, dense ca o cortină, stăvileau vuietul străzii si – vara – căldura de afară.
Din octombrie 1968, apărea în locul „Gazetei literare” de opt pagini, „România literară”, o revistă cu 32 de pagini frumos ilustrată, machetată modern, unde peste cîteva luni, în rubrica sa Breviar, Serban Cioculescu purta o polemică sub formă de dialog epistolar cu un medic psihiatru, Olaru, despre autismul lui Eminescu, într-un limbaj curteni­tor, chiar ceremonios, preopinentii adresîndu-se unul altuia cu domnule. Constantin Noica detinea la rîndul său o rubrică săptămînală în „Româ­nia literară”, unde tipărea fragmente dintr-un manuscris care consti­tuise un cap de acuzare într-un faimos proces („Noica-Pillat”) sol­dat cu condamnarea sa la ani grei de închisoare.
Două pagini de revistă intitulate Ce e nou în literatură… erau destinate traducerilor, îngrijite de poetii Leonid Dimov siMarcel Mihalas, redactori la sectia externe. Generozitatea lor a făcut să-mi dea să alcătuiesc acele pagini într-un număr din iunie 1971 consacrat Luxemburgului.
Pe atunci, poezia, inclusiv traducerile, era foarte bine plătită de reviste si edituri. La curent cu tarifele, am ales anume poezii cît mai scurte, stiind că o poezie de cîteva versuri era remunerată la fel cu una de patruzeci de versuri; abia de la acest număr suma se dubla. O bucată de proză scurtă, textul unui interviu, scurta prezentare a fiecărui poet, numită châpeau în limbajul redactional, sporeau numărul banilor pe care aveam să-i primesc la zece zile după aparitia revistei. Într-o luni de la sfîrsitul lui iunie, însotit de cel mai bun prieten, fost coleg de liceu, asteptam să se deschidă ghiseul la care se plăteau colaborările la publicatiile Uniunii Scriitorilor – cealaltă casierie din subsolul Uniunii fiind pentru împrumuturi, ajutoare si drepturi de autor. Nădăjduiam să primesc 1.200-l.300 de lei. Înainte să semnez, pe stat, în dreptul numelui meu am citit: 1.800. Era cît un salariu de medic primar!
Urîndu-i sănătate în gînd doamnei Fianu, care stabilea sumele cuvenite colaboratorilor „României literare”, am iesit cu prietenul meu oprindu-ne pentru o clipă de reflexie sub castanii de pe trotuarul Soselei Kiseleff. Despărtită de zidul care limita la nord curtea Uniunii, exista alta de cîteva ori mai mare, cu gazon, gard viu si o clădire de două-trei etaje din cărămidă aparentă cu garsoniere si apartamente construită de Banca Natională în perioada interbelică, servind de cămin salariatilor săi. Functiona ca hotel fără firmă pentru oameni de aface­ri si industriasi străini care preferau să locuiască aici decît la Athenée Palace, Lido sau Ambasador. Pe lîngă barul si restaurantul de la parter, exista pe un petec de peluză, în spate, o grădină cu mese protejate de umbrele viu colorate si vedere spre linistita stradă Dăniceni. Mă ispitea gîndul să mergem acolo, însă era riscant, fiind vorba de un „local cu circuit închis”, asa încît am oprit un taxi, cerîndu-i soferului să ne ducă la „Bucur”, peste Dîmbovita acoperită pe atunci cu piatră cubică între Operetă si Piata Unirii (pe spatiul ac­tualului pod peste rîu era un sens giratoriu cu fîntînă arteziană în mijloc înconjurată de lalele si gladiole).
În grădină la „Bucur” cîteva femei tinere arborau moda acelei veri: fuste gipsy strînse pe talie, lungi, cu buline negre sau rosii pe fond alb, sugerînd niste gărgărite imense. La o masă dublă, lîngă a noastră – sapte-opt bărbati, unii în costume de culoare închisă, nepotrivite cu vremea destul de călduroasă; unul dintre ei vorbea căznit frantuzeste, ajutîndu-se cu mîinile, completat de o doamnă, probabil interpreta, care îi ducea discret fraza la capăt sau o reformula. Era un „prînz de afaceri” cu angajatii unui minister sau ai unei întreprinderi de comert exterior si „parteneri” occiden­tali.
Am iesit de la „Bucur” pe la orele trei după-amiază. Întrucît rămăsesem singur în Bucuresti, găseam firesc să iau si masa de seară în oras, invitîndu-mi, de asemeni, prietenul. Ne-am întîlnit la orele sapte seara, pornind iar spre Sosea. După un ceas de plimbare intram în curtea restaurantului „Doina”, traversînd vasta braserie în aer liber, pentru a ajunge în grădina din latura de miazăzi a localului, cu doar cîteva mese, unde era liniste si răcoare întretinută de arbori si de iedera deasă cătărată pe niste spaliere. I-am cerut chelneritei cu sortulet apretat impecabil mai întîi un hors d’oeuvre, pîine prăjită, o sticlă de Merlot sau de Cabernet, pahare separate pentru apă, apoi friptură de iepure pentru mine si creier pané pentru amicul meu.
Se aprindeau becurile cu lumină difuză cînd a sosit platoul oval de alpaca pe care erau asezate cîteva sorturi de mezeluri, sardele, cuburi de unt, felii de Camambert si de cascaval Dobrogea ornate cu rosie si ardei gras… Am despăturit servetul imaculat de bumbac asezîndu-l pe genunchi si am început să mănînc cu coatele strîns lipite de corp, asa cum învătasem de la domnul Paleologu, care îmi povestise că elevele din pensioane erau obligate să tină în timpul mesei cîte o carte la fiecare subtioară pînă ce deprindeau pozitia corectă si nu le mai scăpau pe jos. Pe la 11.30, după cea de a doua sau a treia sticlă de vin, am comandat cafele, coniac si nota. Pe cînd ne ridicam, la miezul noptii, lîngă ultima dintre mesele ră­mase ocupate – un bărbat cu chelie însotit cu o femeie, apăruseră ca din pămînt un viorist si un acordeonist. Auzeam în urma noastră, sotto voce:

Ce frumoasă este viata,
Cînd te-apucă dimineata,
Dimineata la Sosea
Cu nevasta altuia...

Pe Kiseleff era răcoare, treceau automobile si se plimbau cîteva perechi. Ezitam dacă să opresc un taxi sau să continuăm mersul pe jos măcar pînă la Piata Romană, cînd o Volgă a încetinit si a oprit lîngă noi. Radioul din masină era deschis; se transmitea programul de muzi­că de café-concert dintre miezul noptii si ora 1 dimineata – cînta Grigoras Dinicu. L-am rugat pe sofer să mărească putin volumul iar după ce am intrat în Calea Victoriei – să facă la stînga pe lîngă teatrul de revistă si să oprească în coltul străzii fără a închide însă aparatul de taxat. Am mai rămas vreo 20 de minute în masină, fumînd si ascultînd muzică, întrebîndu-mă dacă să intrăm sau nu si în grădina restaurantului Casei Scriitorilor aflată la doi pasi. Petre­cusem ziua plăcut, Bucurestiul era un oras frumos iar viata putea fi agreabilă. Nu bănuiam, asa cum nu putea bănui nimeni, că peste cîteva sile avea să se producă din senin un fenomen funest: începutul noii glaciatiuni (formula lui Petru Dumitriu). Nimic nu-i sugera apropierea. Resortul care l-a declansat s-a numit „Tezele din iulie”, cu sinonimul „Mica revolutie culturală”.
*
La sfîrsitul lunii mai din 1971, Ceausescu a plecat într-o vizită de aproape 40 de zile, cea mai lungă din cariera sa de sef de stat, în China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord si Mongolia. Era o călătorie căreia nu-i dădea nimeni importantă, cu atît mai mult cu cît Ceausescu nu fusese încă într-o capitală importantă din Occident.
De pe vremea lui Gheorghiu-Dej, delegatiile la nivel înalt care mergeau în Apus erau conduse de premierul Maurer – acesta fuse­se în 1964 la Paris, apoi la Bonn, Viena si Berna – însotit de minis­trul de Externe Corneliu Mănescu. Delegatiile cu scop economic tri­mise în Apus, de unde România făcea importuri masive, aveau în componentă specialisti iar în frunte pe Alexandru Bârlădeanu, autentic doctor în economie, sau pe Gheorghe Gaston Marin, ambii vice-presedinti ai Guvernului.
Atunci cînd Ceausescu a purces spre Asia, însotit de nevastă si de cîtiva fruntasi din partid, trecuseră aproape trei ani de la punctul culminant al „dezghetului”, care constituise si momentul apoteozei sale: neparticiparea României la invadarea Cehoslovaciei în august ’68. În acest răstimp nu se petrecuseră în tară schimbări politice semnificative. Ceausescu marginalizase doi lideri din echipa lui Dej: pe Gheorghe Apostol si pe Alexandru Bârlădeanu. Apostol a fost exoflisit din Biroul Politic pe temeiuri „morale”: divortase si se recăsătorise cu o femeie mai tînără. Întrucît fosta sa nevastă purta numele de fată Codreanu, Securitatea a răspîndit zvonul stupid că era fiica lui Corneliu Codreanu. Despre Bârlădeanu, intrat în conflict cu Ceausescu pe motive de strategie economică, din acelasi izvor s-a zvonit că, la Breaza, crestea porci pe care îi vin­dea, cîstigînd astfel multi bani. Multi membri de partid trecuti de ’50 de ani, nostalgizati de marginalizarea lui Gheorghe Apostol (Bârlădeanu era mai degrabă – am zice azi – tehnocrat decît om politic), constatau cu mîhnire că lumea lui Dej, implicit a lor, apunea. Era întîlnirea activistilor cu melancolia.
Că nu se schimbase nici politica externă a lui Ceausescu de „distan­tare de Moscova si deschidere fată de Occident”, formulă folosită de gazetele din Apus, se subîntelegea si din faptul că Europa Li­beră devenise un post de radio benign, ascultat cu fereastra deschisă, îndeosebi pentru emisiunile cu muzică rock ale lui Cornel Chiriac, pen­tru programele-magazin si pentru articolele traduse din marile cotidi­ene occidentale. Postul de bruiaj de pe Soseaua Bucuresti-Ploiesti, în­fiintat în vremea războiului, nu mai avea de mult pasă si începuse să ruginească sîrma ghimpată care-l înconjura. Mergînd într-o familie din Bucuresti care mai avea si alti musafiri, în 1969 sau ’70, poetul Cezar Ivănescu se chinuia să-si amintească de unde mai auzise vocea unui oas­pete, pentru ca să i se spună că domnul respectiv era redactor al Europei libere sosit să îsi viziteze rudele si să revadă tara natală.
Ducîndu-mă la Snagov-Parc, am rămas surprins să văd larg deschise portile de sîrmă împletită care împiedicau accesul spre aleea care duce la palatul fost al printului Nicolae de pe malul lacului. Am privit de aproape clădirea albă, radioasă în lumina soarelui de vară, menită parcă unui colt lusitan, pe care pînă atunci o contemplasem doar de pe apă. Era încuiată dar nepăzită. În interiorul ei avuseseră domiciliu obligatoriu vreme de sase luni, din noiembrie 1956 pînă în aprilie 1957, vreo două duzini de colaboratori ai premierului Imre Nagy, care declansase insurectia anticomunistă din Ungaria, fiica si ginerele său. Împreună cu sotia si cei doi nepoti, pînă a fi readus la Budapesta, spre a fi ju­decat, condamnat si apoi executat, în 1958, Nagy locuise pe altă latură a lacului, în încăperile construite ca sediu al redactiei revistei cominformiste „Pace trainică”, transferată apoi la Praga. În ’69-’70, putini mai stiau că de acolo se trage denumirea de Pacea a cochetului hotel si restaurant de acolo.
Pînă si atmosfera Pietii Palatului, pavată cu piatră cubică, spa­tiu simbolic al Puterii, se schimbase putin în anii acela. O traversasem ani la rînd, cu ghiozdanul în spate sau cu servieta sub brat, în drumul de ducere si de întoarcere de la scoală. În ianuarie ’61 intra­sem de mai multe ori nestingherit, împreună cu un coleg de clasă, pe portile larg deschise, în curtea fostului palat regal unde zburau stoluri de porumbei. Piata Palatului era pustie, cu foarte rari trecători si cîteva masini în parcarea hotelului Athenée Palace. Era un loc rece, frigid, cu clădirea albă, solitară, a Comitetului Central, cu trei usi de metal la intrare, ocolită de pietoni, desi accesul de-a lungul ei nu era oprit. Pînă si în zilele de început de octombrie, cu lumină blîndă, calmă si cu nori subtiri navigînd in derivă pe cer, hieratismul de „oras interzis” persista. Se estompase la sfîrsitul anilor ’60, cînd o străbăteau turisti cu aparate de fotografiat, femei cu ro­chii înflorate, automobile decapotabile, grupuri descinse din autoca­re... În scuarul din fata Ateneului, spre seară, la scăpătat, o fostă pensionară a Crucii de Piatră aruncată în stradă cu decretul din ’49, care rupea destul de bine frantuzeste si bătea spre 45 de ani, îsi pîndea prada: vreun comis voiajor mai în vîrstă, pe care-l agăta prefăcîndu-se că îl întreabă cît e ceasul sau unde se află o stradă anumită. Povestea, cu glas scăzut si obidit, că este o „fostă”; o aristocrată deposedată siostracizată de comunisti.
Tinerele sale colege de breaslă lucrau pe fată, direct, fără să recurgă la istorii siropoase. Într-o seară din 1969 sau 1970, primarul-general al Capitalei, Dumitru Popa, un sexagenar cumsecade care repar­tizase cîteva apartamente unor scriitori tineri fără casă, si-a lăsat soferul să-l astepte în masină si-a coborît să bea un whisky sau un coniac în night-clubul de la Athenée Palace, asezîndu-se pe un scaun de la bar. O profesionistă a amorului tarifat scotea o tigară din posetă. Amabil, primarul i-a întins flacăra brichetei sale. Nestiind cine este, surprinsă de gestul bărbatului cu păr alb, după ce l-a măsurat din pri­viri, femeia l-a întrebat:
– Ai luat pensia, mosulică?
În 1970, cîtiva anonimi au pus bazele unui joc financiar asemănător cu Caritas-ul postcomunist. Participantul trebuia să trimită prin mandat postal cîte 125 lei (800 de lei era salariul unui învătător) la cinci adrese. După o săptămînă sau două primea, prin cinci mandate postale, suma de 623 de lei. Si-au primit banii toti jucătorii. Însă în faza următoare a jocului, cei ce au trimis, la cinci adrese diferite, cei 625 de lei, nu au mai primit nimic. Autoritătile nu au arătat nici un fel de interes pentru acest joc financiar; nu s-a întreprins vreo anchetă, nimeni n-a fost luat la întrebări.
În acelasi an, regimul a desfiintat mandatarii, care primise­ră în locatie bodegi, bufete, mici restaurante, cofetării... Era o formă de comert semi-privat, apărută, se zicea, din initiativa premierului Maurer, la aproape un deceniu după lichidarea ultimilor negustori, meseriasi cu atelier si taximetristi particulari. Vreme de doi ani loca­lurile lor avuseseră parte din plin de clientelă si cîstigaseră bani. Îi pomeneau în cîntecele lor si lăutarii. Un tigan sărac îi explica nevestei ce are de gînd: „... Mă fac mandatar/ Si-am să-mi iau o Volgă neagră/ Să trec la volan/ Să vedem cine ’ndrăzneste/ Să-mi zică tigan”.
De cîtiva ani, oamenii Ocîrmuirii circulau în Mercedes-uri sau măcar în Fiat-uri 2300 si125 însă Volga rămăsese pentru multi simbolul puterii, desi nu o mai foloseau decît dregătorii de prin provin­cie si Getaxul. Regimul făcea caz de noua masină construită pe licenta Renault, Dacia, si de autostrada Bucuresti-Pitesti. Aflînd că se doreste fabricarea de masini în România, mai multe concerne îsi prezentaseră ofertele. Erau ispititoare facilitătile oferite de Volk­swagen, care conditiona reproducerea „broscutei” de 1200 cm3, folosită de toate echipajele de la Circulatie, de amplasarea viitoa­rei fabrici la Timisoara si de angajarea unui număr de svabi. Pînă la urmă alegerea a fost determinată politic cu prilejul vizitei în România a generalului De Gaulle.
În mai 1970, după multe zile ploioase, un val de inundatii de­vastatoare s-a abătut asupra tării, cele mai năprasnice fiind acelea din Transilvania. La Satu Mare se mai păstrează si astăzi pe zidul unei case de la intrarea în oras un semn marcînd nivelul la care ajunseseră apele: peste un metru si jumătate. Au pierit multi oameni atunci, între ei si militari în termen trimisi să-i salveze pe sinistrati. S-au strîns atunci mari colecte de îmbrăcăminte, încăltăminte, pături si len­jerie iar la CEC s-a deschis Contul 2000, zis si „Contul omeniei”. Ajutoarele venite din străinătate au fost impresionante. Donatiile unor firme si societăti străine cu sediu la Bucuresti sau cu legături comer­ciale cu România sugerau si dimensiunea schimburilor cu Occidentul. Zia­rele au consemnat toate aceste contributii. Vreme de cîteva săptămâni, pentru prima oară s-au vîndut tigări americane în tutungerii, îndeosebi Marlboro, trimise ca ajutoare pentru sinistrati. Cutiide Nescafé, de sardele, pachete delame Gilette, flacoane de colonie Atkinson au ajuns pînă pe rafturile unor cooperative sătesti, lîngă sticle de lampă, colaci de sîrmă si secere...
Perceptia intelectualilor asupra „dezghetului” era optimă, chiar cu puseuri de entuziasm. Pînă si cei trecuti prin închisorile politice îi recunosteau lui Ceausescu o calitate indenegabilă – nationalis­mul. Istorici, filologi, medici de renume predau în universităti sau lucrau în institute de cercetare. Pînă să-l răpună fulgerător un in­farct, Vladimir Streinu, fost detinut si fost deputat tărănist, fuse­se directorul editurii Univers. Prietenul său Serban Cioculescu, care supravietuise în anii ’50 vînzîndu-si cărtile, era director-general al Bibliotecii Academiei si preda la Universitatea din Bucuresti. Tot acolo preda si istoricul Constantin C. Giurescu, fost ministru si rezident regal pe vremea regelui Carol al II-lea, trecut prin închisoarea de la Sighet.
Din scriitorii studiati în manualele scolare, starurile prolet­cultismului – cu exceptia unor reciclati – căzuserăîndizgratie. Expirarea reiesea si din faptul că numele lor dispăruseră din ziare, reviste si librării, fostul presedinte al Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, scăpase în zilele entuziasmului din august ’68 o vorbă necugetată: „O să-i vedeti voi iar pe cazaci la Bucuresti”.
Dan Desliu, laureat de trei ori consecutiv al Premiului de Stat (distinctie dispărută), autor al celebrului distih: „Clipă, stai, opreste-ti zborul!/ Se prăvale compresorul” si coautor la textul im­nului de stat („Înfrătit fi-va vesnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator”), îsi amintise că era de formatie actor (absolvise Conservatorul de Artă Dramatică si urcase doi ani pe scenă), fiind distribuit în rolul unui căpitan de Militie „sub acoperire”, într-un film în care Stefan Iordache întruchipa un tînăr infractor păgubos. Desliu devenise realizatorul unei emisiuni săptămînale de televiziune Steaua fără nume, menită să descopere noi interprete si interpreti de muzica usoară. Apărea în unele seri, însotit de două-trei tinere care aspirau să devină soliste, în restaurantul Casei Scriitorilor. Unii îl invidiau pentru bravadă si anturaj, însă în buzele pleostite, în cearcă­nele vinete si-n ochii ficsi, goliti, de păpusă mecanică, se citeau înfrîngerea si dezamăgirea.
Existau poeti care le închinaseră versuri, succesiv, regelui Carol al II-lea, maresalului Antonescu, lui Stalin, lui Gheorghiu-Dej si i-ar fi afierosit oricînd o odă si lui Ceausescu, însă cultul personalitătii fusese suit în pod. Tot ce le rămînea era să îl elogieze într-un articol de ziar, reproducîndu-i fraze dintr-o cuvîntare, si să-i trimită cu dedicatii lingusitoare, lungi cît o predoslo­vie, volumele, lăudîndu-se apoi, en petit comitet, cu cartea sa de vizită si cu cele două-trei cuvinte de multumire bătute la masină pe verso. Atunci cînd devenea irepresibil, avîntul encomiastic putea să se manifeste si oral: asteptam, într-o zi din primăvara anului 1971, liftul, la etajul întîi din clădirea televiziunii, cînd s-a deschis usa unei săli de proiectie cînd au apărut pe palier criticul de artă Ion Frunzetti si cîteva persoane cărora le mărturisea în gura mare ce gust estetic imbatabil are Ceausescu! Trebuind să aleagă între o lucrare de Grigorescu si alta de Andreescu – optase fără ezi­tare pentru al doilea pictor.
Se pare că opera lui Andreescu purta noroc unor sefi de stat. O pictură a sa l-a scăpat pe Tito de perspectiva unui complot. După îmbunătătirea raporturilor cu Iugoslavia, Tito a venit în vizită în Româ­nia iar la plecare a primit în dar o lucrarea lui Andreescu, pe care a pus-o pe un perete din biroul resedintei sale de vară de pe insula Brioni din Marea Adriatică. Cîtiva ani mai tîrziu, pregătindu-se la o editură din Bucuresti un album Ion Andreescu, s-a solicitat în Iugoslavia, prin Ministerul de Externe, permisiunea de a se reproduce pictura aflată la Brioni. Un redactor si un fotograf au pornit spre Brioni. Ajun­si în biroul lui Tito, fotograful a rugat să fie dat jos tabloul si ase­zat pe o canapea spre a-si putea face cum trebuie meseria. Cînd au coborît pînza, gazdele au descoperit că picturalui Andreescu camufla niste microfoane (legate prin niste fire de un garaj al vilei).
În 1966, Mao Tse Tung a declansat asa-numita Revolutie culturală, dezlăntuind teroarea asupra intelectualilor si artistilor, formulîndu-si principiile în faimoase cărticele cu„învătături” devenite catehismul studentilor francezi care au pornit violentele demonstratii si distrugeri din mai 1968 de la Paris. Aflati atunci acolo, Serban Cioculescu si Vladimir Streinu, vechi si neclintiti admiratori ai Frantei, rămăseseră îngroziti de ceea ce putuseră să vadă. Între atrocitătile comise în China în numele Revolutiei culturale se numărasi tăierea mîinilor unui cunoscut pianist, fotografia mutilatului făcînd,prinintermediul presei, înconjurul lumii. Mao vroia să reducă arta si cultura la stadiul de simplă propagandă pentru care nu era nevoie de profesionisti. Declansase totodată un cult al propriei persoane egal cu cel de altădată al lui Stalin în Uniunea Sovietică. Oamenii fuseseră obligati să renunte la costume, cravată si la orice altă formă de îmbrăcăminte cu exceptia sa­lopetei si-a tunicii maoiste cenusii încopciate pînă la ultimii nasture de sub mărul lui Adam. Un stalinism asiatic domnea si în Coreea lui Kim Ir Sen.
Revenit în tară din vizitele în aceste tări, Ceausescu a convocat imediat, pe 5 iulie 1971,o Consfătuire de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei si al activitătii politice si cultural-educative, soldată cu o listă de prevederi care sugera o consternantă re­întoarcere la anii ’50. „Se vor lua măsuri – se spunea la punctul 13 – pentru mai buna echilibrare a filmelor programate în cinematografele noastre, limitîndu-se difuzarea filmelor politiste, de aventuri, interzicîndu-se filmele care propagă violenta si vulgaritatea, care propagă modul de viată burghez”.
S-au operat imediat schimbări în repertoriile teatrelor si ale cinematografelor, iar solistilor de muzică usoară li s-a interzis să mai cînte în limbi străine. În decurs de o săptămînă revistele lite­rare ajunseseră de nerecunoscut, cu reportaje de pe santiere dominate, asa cum ceruse Ceausescu la plenară, de „figura muncitorului”. Un tînăr poet cu umor s-a prezentat la Uniunea Scriitorilor cu manuscrisul unui volum de versuri intitulat chiar Figura muncitorului, solicitînd vreo zece mii de lei ca ajutor sau împrumut pentru efortul depus în decurs de trei zile si trei nopti. La plenară, ministrii, oamenii din aparatul de partid, în frunte cu Ion Iliescu, au fost acuzati de Ceausescu de „intelectualism”, slăbiciune, lipsă de vigilentă, abandonarea marxismului... Lui Mircea Malita, ministrul Îvătămîntului, i s-a reprosat cravata viu colorată, „cosmopolită”, iar unei activiste coafura.
A urmat o întîlnire cu scriitorii, la Sala Palatului. Cu previzibilele exceptii, acestia i s-au adresat cu „Domnule presedinte” lui Ceauseseu, neascunzîndu-i ostilitatea si dezaprobarea fată de fundătu­ra în care vroia să împingă cultura si artele. În ziare au apărut însă doar articole semnate de scriitori, pictori, actori (Amza Pellea, Gyuri Kovacs) care salutau noul „înghet”. Ironie a sortii, alături de Eu­gen Barbu, în „România liberă” iscălea un asemenea articol Horia Pătrascu, scenaristul filmului Reconstituirea, scos de pe ecrane cu un an în urmă.
Într-o rubrică din „Scînteia”, Adnotări,un redactor al ziaru­lui, sub pseudonimul „M. Costa” (care făcea si critică literară cu nu­mele real), se întreba indignat cum de acceptaseră tipografii să culeagă si să imprime anumite cărti, amintindu-si probabil de cei terorizati în 1945 de comunisti ca să nu tipărească „Dreptatea”.
Cărtile incriminate în „Scînteia”, precum romanul Ramayana de Mircea Cojocaru, arătau pînă unde ajunsese „dezghetul”. Un personaj din volumul de debut Rebarbor al prozatorului Alexandru Monciu-Sudinschi îsi mărturisea astfel umanismul: „Eu, frătioare, cînd văd un om, încerc să mă dau bine pe lîngă el, da’n sinea mea îmi spun: «Ce lopată-n cap i-ar trebuia!»”. Alt personaj din carte, tînăr ziarist ple­cat plin de entuziasm la inaugurarea unei fabrici de hîrtie, le cere muncitorilor din noua întreprindere să-l ducă în mijlocul proce­sului de productie iar acestia îl duc la… WC, întrebîndu-l: „Aici do­reai să vii, nu?!” Fabrica nu era gata. Directorul împrumutase de la un coleg cîtiva baloti de hîrtie ca să simuleze darea ei în functiune la termen, sub lumina reflectoarelor si a blitzurilor.
Datorită opozitiei ferme a intelectualilor, îndeosebi a scriitorilor, cultura si literatura nu au fost întoarse la stadiul din anii ’50 („Domnule presedinte, dacă reintroduceti «realismul socialist» mă sinucid îi spusese Marin Preda sefului statului), asa cum năzuia Ceausescu. Doi ani mai tîrziu, în 1973, Alexandru Monciu-Sudinschi publica un nou volum, Caractere, cu dialoguri cu muncitori plăsmuite, bătîndu-si joc crunt de agramatismul si limba de lemn a activistilor. Cartea a avut parte si de o dramatizare, fiind pusă în scenă la Teatrul Giulesti cu complicitatea directoarei. Existau cazuri în care unii cenzori închi­deau ochii, sau – cum se zicea în anii ’50 – „pactizau” cu scriitorii.
După indicarea initială, efemeră, fată de „mini-revolutia culturală din România”, Occidentul a uitat repede acest episod. În 1973, primindu-l pe Ceausescu la Vatican, Papa Paul al VI-lea îl coplesea cu elo­gii, asa cum reiese din stenograma convorbirilor si-a alocutiunilor ros­tite atunci, publicate abia după trei decenii. Pontiful nu uita să plaseze si cîteva cuvinte bine simtite la adresa consoartei lui Ceausescu, al cărei nume de botez îi evoca o celebră crestină – pe Sfînta Elena mama împăratului Constantin cel Mare.
Articolele despre România apărute în anii ’70în marile ziare occidentale, traduse si citite la Europa liberă, începeau cu observatii critice asupra soselelor din tară pline de gropi, a iluminatului public precar, a traficantilor de valută din incinta hotelurilor, si sfîrseau cu concluzia unanimă că Nicolae Ceausescu este singurul lider din Tratatul de la Varsovia care se opune deschis Moscovei.
Tentativa de revolutie culturală a lui Ceausescu a constituit însă unul dintre putinele sale esecuri, rezultatul fiind un conflict lung, de uzură reciprocă, cu artistii si intelectualii. Cultul propriei persoane l-ar fi putut institui si altfel. Scotînd bani dinpungă; s-ar fi găsit destui oficianti. Spre deosebire de Mao, nu a reusit să dea timpul înapoi. Epavele proletcultismului nu au revenit în prim-plan si cu atît mai putin s-au dezis de „liberalism” deciclatii.
La nivelul populatiei tării, tentativa de mini-revolutie culturală nu a fost resimtită, necum intuită ca un început al sfîrsitului. Nu era corelată cu vreo înrăutătire a aprovizionării sau modificare a preturilor. „România profundă” nu citea reviste literare, nu mergea des la teatru si o interesa putin dacă solistii emisiunilor de televiziune cîntă sau nu în limbi străine.
În august 1971, la 2 Mai, în pofida unor îngrijorări, atmosfera era cea obisnuită. Multi se iluzionau închipuindu-si că „Tezele din iulie” constituie o strategie temporară, adoptată la presiunea rusilor; o furtună trecătoare. Altii erau mult mai pesimisti.
Nici Bucurestiul nu se schimbase. În octombrie, toamna era la fel de frumoasă ca altădată în Cotroceni, în Cisimigiu, la Sosea, pe malul Herăstrăului, la restaurantele „Parc” si „Debarcader” unde cădea frunza-n pahar. Lăutarii din bodegile din Grant si de pe Grivita tocmai scoseseră un cîntec nou:

Vino, mamă, să mă vezi
Cum muncesc la spatii verzi...