Nicolae Steinhardt era un lucrător ascuns al rugăciunii inimii

 

      

                                                                                                               dialog cu eseistul Virgil Ciomos
 

 Cînd e vorba de un personaj de calitate, de profunzimea si de neobisnuitul Părintelui Steinhardt, trebuie să facem deosebirea dintre o scoală culturală si una spirituală sau duhovnicească

* Anton Dumitriu a fost cel care ne-a salvat

 

Călin Cira: „Era în anul 1982. Convenisem cu Domnul profesor Anton Dumitriu să ne întîlnim la Dej, unde urma să luăm parte la lucrările unei sesiuni de comunicări organizată sub egida mai multor organisme culturale. […] în acest context l-am întîlnit pentru prima oară pe N. Steinhardt. ‘L-am întîlnit’ e prezumtios spus. L-am zărit pur si simplu asezat la o masă”, ati scris în „Postfata” de la Jurnalul fericirii. Domnule  profesor, vă rog să ne vorbiti despre prima întîlnire cu N. Steinhardt.

Virgil Ciomos: Prima mea întîlnire a fost, de fapt, urmarea unei provocării lansate de Anton Dumitriu – distins logician si filosof român, dar si autentic initiat întru cele ale Spiritului –, care acceptase, cu mărinimie, să se ocupe de mine, pe atunci tînăr filosof în formare. Ajunsesem la el din obligatia pe care mi-o asumasem fată de părintii mei de a mă lăsa „evaluat” de cineva competent în chestiunea modestei mele „vocatii”, îndelung încercată într-o epocă prin definitie ne-filosofică, de nu chiar anti-filosofică. Îndemnul lor ferm era să mă reorientez spre alte orizonturi: medicina, politehnica etc. Or, tocmai profesorul Anton Dumitriu a fost cel care m-a salvat si, apoi, îndrumat pînă să-l fi cunoscut pe Părintele Nicolae Steinhardt.
De altfel, raporturile mele cu Anton Dumitriu nu erau „strict profesionale”. Am beneficiat, în tot acest timp, de o autentică îndrumare personală si spirituală. La momentul hărăzit, mi-a sugerat, de pildă, să citesc cu atentie Patericul egiptean. Ceea ce am si făcut, cu o oarecare uluire, ce-i drept. Am avut niste convorbiri cu totul neasteptate (pentru mine) cu Domnul profesor, care avea o cu totul altă interpretare a acestui text decît cea, clasică, inspirată de o anume teologie morală sui generis. Pentru el, era cu certitudine vorba de o perspectivă ontologică, străină oricărui moralism, fie el cît de „subtil”. Curînd după aceea, mi-a recomandat o altă carte, de care auzisem, destul de vag, dar pe care n-o întîlnisem niciodată: Spovedania unui pelerin rus. Mi-a mărturisit că el însusi o avea, dar că era de preferat s-o caut de unul singur...
În acest context al asteptării l-am reîntîlnit pe Domnul profesor la Dej, cu prilejul unei mari sesiuni organizată în colaborare cu Academia Română. L-am zărit atunci pe Părintele Steinhardt (în civil), un personaj cu totul iesit din comun pe fundalul destul de tern al unei adunări preponderent universitare, marcată de rutina simpozioanelor de provincie. După ce a fermecat de-a dreptul pe toată lumea – mai ales pe cei din generatia ’80 – prin curajul si ironia lui, hotărî să asiste activ la conferinta Domnului profesor, consacrată paradoxelor logico-matematice. Ipoteza aristotelică a unei gîndiri care se gîndeste pe sine, act mai degrabă divin decît uman, l-a încîntat în mod vădit.
La finalul sesiuni, organizatorii ne-au oferit o excursie la Rohia, la invitatia mănăstirii si, indirect, a Părintelui Nicolae. Ne astepta, de altfel, el însusi în incinta mînăstirii, îmbrăcat de astă dată în rasă. Unul dintre punctele de atractie ale vizitei era biblioteca, foarte diversă si generoasă, prilej cu care mi-am amintit de cartea pe care mi-o recomandase profesorul Dumitriu. Am folosit, asadar, prilejul pentru a-i lua urma cu ajutorul gazdei noastre. Si-a schimbat dintr-o dată look-ul, devenind foarte serios, aproape grav: „ Dragă frate, dacă citesti această carte, ori te vei schimba în mod radical, ori vei pierde definitiv această sansă”. Mi-a spus că stie unde s-o găsească dar, din păcate, nu se păstrează în biblioteca mînăstirii ci în cea, privată, a Episcopului Justinian. Mă invita, asadar, să revin putin mai tîrziu, în Postul Crăciunului pentru a discuta pe îndelete despre toate astea. Zis si făcut. Mi-a împrumutat după cîteva săptămîni textul cu pricina, pe care l-am dactilografiat în încă vreo douăzeci de exemplare (remise ulterior Părintelui Cleopa, întîlnit cu un alt prilej, la fel de destinal). Iată, asadar, care au fost împrejurările ce m-au apropiat de Părintele Nicolae Steinhardt. As spune că l-am cunoscut cu adevărat abia cu prilejul acestei a doua întîlniri, cînd am discutat si alte probleme decît cele strict cărturăresti.

Ati devenit un prieten apropiat al Părintelui Nicolae. Povestiti-ne cîteva amintiri pe care le aveti despre dînsul.

Prieten apropiat cu Părintele Steinhardt nu puteai fi decît în măsura în care, într-un fel sau altul, participai la taina lui. Căci, într-adevăr, era cineva care, în limbaj traditional, putea fi numit ca fiind „spiritual” sau, dacă vreti, „duhovnicesc”. Prezenta lui te chema într-un alt loc decît cel din care vorbeai si în care erai tu însuti. Ce să vă spun? Anumite lucruri mi le-a transmis pentru cei ce se îndoiau, poate, de convertirea lui. Faptul că l-a iubit sincer pe Hristos, de pildă, că nu fusese deloc vorba de un act formal, nici de consecinta psihologică a vreunei depresii sau chiar a unei deziluzii în raport cu propria-i traditie religioasă. Altele tin de propria lui taină. De altfel, în Jurnalul fericirii apare un mic pasaj care relevă o autentică experientă a luminii taborice, confirmată, încă din închisoare, de Părintele Vasilache. Poate fi găsit destul de usor de cei interesati.
Era un lucrător ascuns al rugăciunii inimii, rugăciune legată de o anume traditie menită a te „lega” de un Părinte a cărei menire era tocmai aceea de a-ti transmite duhul acestei rugăciuni, dimpreună cu acompaniamentul necesar pentru a nu rătăci pe acest dificil drum. „Acompaniatorul” Părintelui Nicolae fusese Părintele Benedict Ghius de la Mănăstirea Cernica, unul dintre cei trei ucenici (poate cel mai discret) al călugărului rus Ivan Kulîghin – Ioan cel Străin, cum îsi spunea el însusi . E vorba, mai precis, de o anume transmisiune – traditie înseamnă, etimologic, tocmai „transmisiune” – care, în cazul lui, venea de undeva din Răsărit . Să nu uităm, însă, că Tările Române au fost o adevărată placă turnantă a itinerantei spre Est a acestei sfinte traditii. Iată că, acum, ea se întorcea în persoana acestui enigmatic călugăr rus. De aceea, Părintele Nicolae frecventa regulat Bucurestiul nu numai din motive medicale (reale si ele). Duhovnicul său de taină îl astepta la Cernica.
În acelasi timp, era o persoană veselă, bine dispusă. Singura lui problemă era aceea de a cîntări cît anume din ceea ce primise prin botez trebuia convertit într-o atitudine civică de protest fată de imoralitatea, de smechereala si de lasitatea ce abundau în jurul nostru. Colindam împreună pădurile Clujului, încercînd să întocmim liste de potentiali protestatari. Nu ajungeam niciodată la mai mult de cîteva zeci de persoane fiabile, cu care, spunea el, nu puteam face mare lucru. Era nevoie de sute, de mii. Puteam, eventual, să ne salvăm sufletele, dar nu puteam să schimbăm cu adevărat situatia politică. Era foarte preocupat si trist pentru asta. A încercat de cîteva ori să ajungă la doamna Doina Cornea. De două ori l-am condus eu cu masina, desi a fost de fiecare dată oprit de ofiterii din fata casei sale. Pretexta că ar fi fost părintele ei confesor. A reusit, însă, să-l întîlnească pe fiul ei, transmitîndu-i în felul acesta încurajările si solidaritatea lui, măcar de la distantă. În registru cotidian, se simtea cel mai bine în preajma tinerilor, mai ales în preajma poetilor, a literatilor în general, si, nu în ultimul rînd, printre corifeii generatiei ’80, pe care a ajutat-o prin nenumărate recenzii binevoitoare, scrise într-un stil inconfundabil, situat undeva între entuziasm si ditirambic.
Cînd era în situatii dificile – contractase o tuberculoză intestinală în închisoare, ale cărei efecte l-au urmărit toată viata, si-a fracturat femurul, era cardiac si avea tot felul de limitări fiziologice – se comporta întotdeauna ca un vajnic soldat. Adesea, nu mai putea fi hrănit decît prin perfuzii. L-am văzut de cîteva ori răstignit între pungile cu glucoză, întîmpinîndu-mă cu acelasi gen de discurs: „Frate Virgile, eu cît nu sînt încă pe moarte, mă simt minunat!”
* Rohia devenind locul unui adevărat cenaclu literar
                          
Mănăstirea Rohia detine o foarte bogată bibliotecă. N. Steinhardt a fost cel care a aranjat-o. În această activitate l-ati ajutat si dumneavoastră? Cum era bibliotecarul Steinhardt?

Părintele era, într-adevăr, bibliotecarul mănăstirii. Rohia avea o bibliotecă consistentă încă dinainte de venirea lui, dar ea s-a îmbogătit cu ceea ce adusese el însusi de la Bucuresti. Practic, biblioteca lui personală fusese transferată la mănăstire, unde Părintele continua să primească volume din partea autorilor români, inclusiv din partea celor din diasporă: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade si multi altii. Pe unii dintre acestia avea să-i reîntîlnească cu prilejul unei călătorii pe care a făcut-o în Occident, unde Securitatea spera (în van) să rămînă definitiv. Părintele Nicolae devenise o problemă prea complicată din cauza felului său liber de a-si afisa pozitiile sale politice si religioase. Date fiind înaltelor sale contacte occidentale, nu era, totusi, un simplu personaj pe care să-l faci să dispară, cum s-a întîmplat cu multi altii, oameni mai putin cunoscuti.
Biblioteca mînăstirii era si un centru de atractie pentru vizitatori, care puteau vedea în original si, uneori, cu dedicatie, volume pe care nu sperau să le vadă vreodată. Unii dintre ei, ofiteri sub acoperire sau pur si simplu delatori, aveau să informeze Bucurestiul. A fost, ca atare, convocat în mai multe rînduri pentru a da explicatii si i s-a confiscat mare parte din cărti. L-am întîlnit în acest context la Cluj, în tranzit spre Rohia, unde spera să mai poată salva cîte ceva. Împreună cu Părintele Emanuil am ascuns o parte a „fondului secret” prin podurile si prin acareturile mănăstirii. A fost prilejul cu care Părintele mi-a vorbit pentru prima oară despre Jurnalul fericirii, pe care aveam să-l primesc spre păstrare putin mai tîrziu. Viata lui printre cărti a continuat, asadar, la Rohia. S-a bucurat mereu de încurajările calde ale Episcopului său, Justinian, pe deplin constient de importanta prezentei sale – ca mărturisitor si nu numai – în lumea culturală românească. Activitătile s-au diversificat cu timpul, Rohia devenind locul unui adevărat cenaclu literar destinat tinerilor scriitori români.

„Cert este ca autorul i-a încredintat lui Virgil Ciomos două plicuri sigilate continînd, primul, versiunea JF 1, al doilea, versiunea JF 2, cu rugămintea de a le publica pe amîndouă atunci cînd se va putea”, a declarat Cristian Bădilită în ziarului „Ziua”. Care a fost contextul în care ati primit aceste manuscrise si ce s-a întîmplat cu a doua versiune a Jurnalului?

Cînd am ajuns la Rohia pentru a salva cîte ceva din mai sus pomenitul „fond secret” stiam amîndoi că puteam fi urmăriti de Securitate. Confirmarea a venit după 1989, în momentul deschiderii arhivelor acestei institutii „de tristă amintire”. Mînăstirea adăpostea, ce-i drept, cîteva exemplare dactilografiate ale Jurnalului. A trebuit să reducem „tirajul” si să ascundem cu grijă ceea ce hotărîsem să păstrăm, lăsînd, evident, cîteva cărti drept „pradă” pentru cei ce aveau să descindă pentru perchezitie. Hotărîsem, de asemenea, să facem transferul Jurnalului într-un al doilea moment, mai discret. Ceea ce s-a întîmplat destul de curînd. N-am îndrăznit, însă, să deschid prea curînd cele două plicuri sigilate pe care mi le-a încredintat. Stiam, desigur, despre ce e vorba în ele, dar mă temeam ca nu cumva, în situatia în care voi fi arestat să fiu fortat să vorbesc despre continutul lor, întesat de personaje încă în viată. Preferam deci să nu stiu nimic despre detaliile Jurnalului. L-am ascuns la mine acasă, fără să împărtăsesc cuiva secretul nostru.
După moartea Părintelui Nicolae le-am deschis. Aveam prilejul să confrunt textele „mele” cu cel ce făcea obiectul lecturilor lui Virgil Ierunca la radio „Europa liberă”. Mi-am dat imediat seama că Părintele avusese dreptate: aveam, într-adevăr, variantele finale ale primei si ale celei de-a doua versiuni a Jurnalului, dimpreună cu un „bun de tipar” sui generis. Cele două variante erau însotite si de un mic text de protest vis-à-vis de comunism, intitulat Trei solutii. După decembrie 1989, am luat legătura cu Domnul Andrei Plesu, pe atunci ministrul al culturii, si i-am spus că n-as vrea să fac un gest editorial prea „personal” Mă gîndeam că îmi poate recomanda o editură si o colectie anume. Într-adevăr, între timp, Domnul Gabriel Liiceanu preluase fosta Editură Politică, un bun prilej de a gîndi, împreună, un proiect mai articulat. A ales să publice cea de-a doua variantă, mai voluminoasă, ce-i drept.: avea în jur de 160 de pagini în plus fată de prima. I-am spus că, în cazul acesta, voi oferi prima variantăEditurii „Dacia” din Cluj, unde lucra Virgil Bulat, fost coleg de puscărie cu Părintele Steinhardt si editor al său. Conditia era ca cele două variante să apară în acelasi timp, pentru a evita o concurentă neloaială. Oricum, stiam cu totii că va fi o bombă editorială. Ceea ce s-a si întîmplat: cred că Jurnalul fericirii rămîne una dintre cărtile de autor cu cel mai mare tiraj din România.
Au existat, evident, si cîteva mici probleme „omenesti, prea omenesti”, pentru că cineva de la Editura „Dacia” a încercat să-l manipuleze pe Domnul Liiceanu, „prevenindu-l” cum că n-am de gînd să-i mai dau manuscrisul promis... Mă întelesesem, de fapt, cu Domnul Liiceanu să ne întîlnim în sfîrsit de vară, împreună cu Domnul Virgil Ierunca, pentru a confrunta in vivo varianta ajunsă la radio „Europa liberă”cu cea pe care o aveam eu însumi. Lucrurile s-au lămurit într-un tîrziu, asa încît am putut să transmit manuscrisul, dimpreună cu toate notele mele, Domnului Sorin Mărculescu. Editia de la „Humanitas” a întîrziat, totusi, desi era vorba să apară simultan cu cea de la „Dacia”. Între timp, avusesem timp să pregătesc si un indice si alte cîteva instrumente utile pentru o mai bună lectură a Jurnalului. Asteptam un semnal de la editorul clujean. Cînd el a venit, am aflat că textul era deja cules la o tipografie din Oradea... Am luat primul tren pentru a introduce măcar cîteva note si lista prescurtărilor onomastice. Despre indici nici nu mai putea fi vorba... Totul se precipitase cumva în fata unei asemenea „oportunităti”.
Poate că am gresit si eu fiind prea îngăduitor. Nu aveam, însă, sentimentul că „posed” ceva anume în toată această afacere. Eram pur si simplu un transmitător si, eventual, un mărturisitor. De aceea, m-am retras, discret, lăsîndu-i în fată pe altii, mai amatori decît mine să-si lege numele de acela al Părintelui Nicolae. Cu timpul, au apărut tiraje si editii ale Jurnalului de care nici măcar n-am stiut. Postfata lămuritoare pe care am pregătit-o pentru prima editie a dispărut, si ea, la fel de „discret”. Din păcate, însă, cea de-a doua variantă a Jurnalului n-a mai fost de găsit la Editura „Humanitas”. Sper ca ea să reapară de o manieră tot pe atît de miraculoasă pe cît de miraculoasă a fost viata Părintelui Nicolae.

* Există, mai precis, cîtiva fii duhovnicesti ai pămîntului nostru

Uneori se vorbeste si se scrie despre o anume „Scoală de la Rohia”. Care este părerea  dumneavoastră în acest sens?

Ca de obicei, cînd e vorba de un personaj de calitatea, de profunzimea si de neobisnuitul Părintelui Steinhardt, trebuie să facem deosebirea dintre o scoală culturală si una spirituală sau duhovnicească. Despre o transmisiune culturală, mai întîi, cred că poate fi vorba, în măsura în care spiritul generatiei ’80 mosteneste ceva din creativitatea Părintelui, din spiritul lui avangardist, neconformist, liber si în acelasi timp critic. Din nefericire, nu mai avem astăzi critici de talia Părintelui Steinhardt, care să sustină si, la nevoie, să apere potentialului poeziei românesti, al romanului si al eseisticii noastre. Există, probabil, si o anume mostenire spirituală, duhovnicească. Există, mai precis, cîtiva fii duhovnicesti ai Părintelui nostru. Nu sînt, totusi, în măsură să apreciez prea bine acest din urmă impact. Toate astea au nevoie de timp pentru a se vădi (în mod retroactiv). Stiu, însă, un anume izraelit care, după lectura Jurnalului fericirii, a cerut botezul si s-a stabilit cu tot cu familie în România.În fapt, prea putină lume poate mărturisi în mod autentic despre viata interioară a Părintelui Nicolae. Cu atît mai putină cu cît, cel care ajunge într-un astfel de teritoriu este tinut să păstreze discretia, pentru a nu spune de-a dreptul smerenia. Mai stiu, în sfîrsit, că mi-a transmis niste „lăsăminte”, inclusiv în privinta propriului meu destin. Astept, deci, cu oarecare înfrigurare momentul împlinirii lor.
Oricum, astfel de transmisiuni culturale si duhovnicesti sînt, astăzi, din ce în ce mai punctuale. Din varii motive. Mai întîi, pentru că tînăra noastră generatie nu pare a mai fi interesată de trecut, crezînd că o „plonjare” în cotidian si în imediatul lui este tot ceea ce îsi poate dori cineva pe această lume. Ca si cînd o bună acrosare a prezentului n-ar presupune, totusi, o strategie, o viziune a celor de unde vii si a celor spre care te îndrepti. Există însă, din fericire, si o diseminare în afara granitelor tării a operei Părintelui Nicolae. Avem, de pildă, o editie italiană si una franceză. Cea din urmă a fost promovată de un evreu parizian si a fost publicată de un arab (prietenul lui!), cu un sprijin acordat de UNESCO, prin bunăvointa Domnului Dan Hăulică. Prefata acestei din urmă editii, scrisă de regretatul Olivier Clément, atestă nu numai calitatea intrinsecă a textului cît mai ales autenticitatea unor experiente spirituale, unice în secolul XX. Spre surpriza mea, sînt, în continuare contactat destul de regulat de tot felul de tineri occidentali, pasionati de prezenta de peste moarte a Părintelui nostru. E un alt fel de a spune că prezentul, adevăratul prezent, ne vine întotdeauna din viitor, din adevăratul viitor. Sper ca tot mai multi tineri români să cîstige această întelepciune „de pe urmă”.
 
Vă multumesc!

Interviu realizat de
Călin CIRA

Ceilalţi doi au fost Părintele Daniil (Sandu Tudor) şi Părintele Andrei Scrima.

Din fericire, s-a păstrat textul binecuvîntării sale asupra Părintelui Daniil, în care se face menţiunea, pe deplin conştientă, a acestei succesiuni.