UN PELERIN - "DINCOLO DE CUVINTE" MIHAIL CRAMA

                                                                                                                                    Constantin CIOPRAGA

     Premiul destinat de către Editura „Fundatiilor Regale” Scriitorilor Tineri îi fusese atribuit în 1947 lui Mihail Crama (pseudonimul lui Eugen Enăchescu) pentru manuscrisul Decor penitent. La acelasi concurs obtinuseră respectivul Premiu (asigurîndu-i editarea) Constant Tonegaru (1945) pentru ale lui Plantatii si Geo Dumitrescu pentru Libertatea de a trage cu pusca (1946). La cenaclul lui E. Lovinescu, mai tînărul Mihail Crama se întîlnea cu Dimitrie Stelaru, cu Constant Tonegaru si Mircea Popovici; după decesul prestigiosului critic de la „Sburătorul”, îl stimulează Vladimir Streinul – la „Kalende”.

În stadiul debutului, autorul mentionatului Decor penitent naviga pe apele încă agitate ale după-războiului. Socau în acest „decor” – specific momentului – revelatii juvenile, poncife, căutări ale generatiei, altfel spus însemne ale traumelor recente, vizibile concomitent în retorica unor Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru si Geo Dumitrescu; niste insurgenti. „Orgolios voi vorbi tuturor despre Libertate…” Fronda compactă, balansul între decorul palpabil si irealism (bunăoară în Veac obsedant) coexistă cu luciditatea: „Totusi, totusi să nu deznădăjduim…”. Similitudini cu un Aron Cotrus grandilocvent, dezlăntuit si vaticinar alternează, lesne observabil, cu aventuri imaginare în spiritul unui Constant Tonegaru – „de la polul Nord” spre mările Sudului, „dinspre Oceanul Atlantic pînă-n spre mările Chinei”. „Plutim spre Sud se pare…”. Acvaticul confiscă atentia celui care-si compune o mască de Lucifer insidios si o alta de Înger, de contemplator dezolat si de profet. Halucinatul (din Psihoză), bîntuit de crize, e tulburat de mari melancolii: „Sub stresini împănăm păsări de vînt/ să ne ducă nostalgia departe;/ aseară una din ele si-a luat zborul/ îndărăt cu o mie de ani”. Viziuni negre, cavaleri medievali si sarcofage, don-juani morti, „păduri de fum” si senzatie de frig, armuri de „sapte veacuri” si strigăte disperate tin de conventii poetice ŕ la Emil Botta. Se supradimensionează astfel marasmul bacovian. Imaginantul transcende în spatii demonizate.
Stranietătile poetului sînt, de bună seamă, produsul unor contaminări cu moda vremii, reactii vădit teatralizate introducînd în atipic si urmărind efecte de supratext. Auctorialul e deschis sistematic identitătii altora; o dată Crama e „amiral albanez”, alteori planează într-o geografie fantezistă, parodică, lansînd proclamatii gongorice: „Să nu plîngă nimeni, voi toti să fiti veseli”. Perceptia lucrurilor bate ostentativ spre senzational: „miroase crud a istorie”; „cad stelele-ametite, brambura spre Sud”; „copacii slăbesc pe uliti de foame”; „turnuri” părăginite „se privesc în ape solemn”; suflă „siberiene vînturi”; decorul fictional comportă însemne din Pontul Euxin, din Kamciatka si Helada. Texte inedite, eterogene, vor apărea după treizeci de ani (1979) în Decor penitent (II), unele dintre ele niste bufonerii mîhnite. Străfulgerări istorice (notatii despre Stefan si Stefănită), simbolisme ale războiului recent (chesoane, tancuri, Auschwitz), infrasunete, aluzii biblice si lamentatii – toate vorbesc despre un Crama problematizant, cu accente vaticinare, altul decît cel grotesc si funambul. Solutii par a veni din adîncirea în limbaj, mai precis din relationări cu propriul centru: „De-o viată-ntreagă tot rîndas la vorbe,/ poet săpînd la vesnice fîntîni” (Pahar).

Dacă aripile fantasmaticului din Dor – „dor de vorbe” – par adecvate zborurilor, aventurilor „despărtitoare” de cotidian, în Ars poetica, neajuns încă la starea de gratie, el pozează în demiurg in spe, hiper-voluntar, semet, exaltat; îl tine de mînă, s-ar zice, Emil Botta:

„Trebuie o formidabilă dragoste/ sau o formidabilă cădere.// Trebuie un stîlp în fata portii să ardă,/ să tină boltile si să ardă.// Trebuie o prăpastie esentială.// Trebuie o tipsie de aur sau de jăratec,/ si pe ea încă o dată capul lui Ioan Botezătorul”.

Douăzeci de ani se asază între Decor penitent si Dincolo de cuvinte (1967), acestea plonjînd în flou, în imaterial si indicibil. Se manifestă concomitent orientarea spre inscriptii fulgurante (de două-patru versuri), dar si tendinta spre gigantism a unui Philippide înalt-discursiv – cel din Stînci fulgerate. Să ne oprim, bunăoară, la o întrebare provocatoare, „Ce fel de Dumnezeu e acesta?”, dar si la răspunsul trufas: „Între mine si El/ mai puternic sînt eu care mor,/ care trebuie să suport o moarte…” Sensului tragic al existentei i se găseste bravînd un antidot; intervine compensatoare forta Eului ziditor:

„Puteam să fiu poetul cel mai mare/ al acestui Timp,/ fiind timpul nemuritorilor,/ căci numai mie mi s-ar fi potrivit haina/ reprezentării lui.// Trebuie o jertfă – de pildă,/ să mă zidesc de cîteva ori/ ca-n legenda mănăstirii Curtii-de-Arges;/ eram pregătit pentru ardere,/
dar trebuie ceva nou, cu totul aparte,/ ca la urnirea luminilor”.

Frecvent, spectrul labirintului taie elanurile; ideatic, notatiile devin niste filosofeme severe despre trecere, despre curgerea eternă: „Nemuritoare este unda/ ce-mi poartă chipul. Mă uit:/ sortit pieirii mă aflu”… Pe aproape stă grecul Heraclit. (Pe pod); se succed, repetitiv, interogatii elegiace sub semnul lui ubi sunt? – sugerînd stări pururi glisante: „Dar unde sînt acele scînteietoare nopti/ neîndurate,/ pleiada aceea de stele/ (…) fecioarele pe care le vedem în somn/ (…) copacii aceia fantastici?” (Visez). Trecut si prezent coexistă, vărsîndu-se în imperfectiv: „Eu fluieram pe uliti o doină/ din vremea lui Stefan cel Mare” (După ploaie). Imaginea mamei reechilibrează: „Eu stau lîngă ea ghemuit –/ În zare trec legiuni/ pe pod la Drobeta” (Liniste).

Aceleasi repere afective în Determinări (1970), cu aceleasi cauzalităti si aprehensiuni, pe fundalul unei Dacii mitice: „Toti ne vom îmbrăca o dată/ în nepieritoarea cămasă a mortii”. Discursul despre finitudine – ca în Unde sînt, în Elegie ori în Tăceri – e scris de un hermeneut (structural romantic) în pozitie cogitativă: „Pe cadranul ceasului dorm/ orele mele trecute –// perfide orele viitoare/ ca niste pantere – asteptînd”. Brevilocventă de ingenioasă distilare e de găsit si în Codice (1974) – titlu trimitînd la dictiunea neutrală din instrumentarul juridic. Cîte o secventă cu inflexiuni bacoviene („Mi-e frig, tîrziu… pustiu – sătul/ la tîrgul lumii încă o dată”), freamăte în pădurile Moldovei, izvoare si cerbi – toate au aerul de deja cunoscut. Cele vreo cincisprezece elegii (multiplicate în volumele viitoare) însumează reactii constant depresive: „dar eu stiu că într-o zi/ vor veni mari si va ninge”. Spectacolul „desfrunzirii fiintei” obsedează. Însă Oul, simbol al germinatiei – motiv vehiculat în peste douăzeci si cinci de variante, atît în Codice cît si în Ianuarii (1976), în Trecerea (1981) si în Dugma (1984) – opune viziunilor cu înfrînti, cu „cersetori vagabonzi”, cu Magdalene si Marii plîngînd, fantasma genezelor mîntuitoare. Sub cer mioritic (Sus), iată, în prelungirea lui Dan Botta din Eulalii, mostre de ritual incantatoriu: „Mioarele mele,/ pierdute prin stele,/ nu vă e frig/ în cosmica noapte”.
În măsura în care de-mitizează, proiectînd asupra lucrurilor o aură de tandrete, poetul cultivă o melancolie atasantă. Textele lui cu aluzii erotice se plasează, acum, sub semnul declinului; alegoric, se conturează o erotică abia mijind, neajunsă la absolutizare. Nici un indiciu de echilibrare, nici un meta-semnal magic. Destinată destrămării inexorabile, lumea de dincoace de fictiune, lumea fără mister dintr-o Elegie, e o răsfrîngere a celei din eminescianul Mai am un singur dor:
„Mă legene duioase foi (…)/ Sub lanuri de mioare-mi cînte/ privighetorile năframe”.

Observatie globală: autorul Decorului penitent preia si adaptează pe claviaturi proprii sugestii din stilul liric al epocii, de unde sintagme suprarealiste si efluvii neoromantice, concizie clasicistă si ironie degajat-modernă. Excelent modelator în materie de prozodie, întrebător si transant, fantast, folclorizant si livresc, făcîndu-si din „Româna limbă căpătîi”, postmodernul cu virtuti partial valorificate si-au construit portretul pe alternante continue de cerebral si patetic.