DORIN TUDORAN – SINGURĂTATE SONORĂ
                                                                                                                                    Constantin CIOPRAGA

       Tentat de formulări reflexive, impecabil logice sau lunecînd spre paradox, privind spre celălalt ori autodefinindu-se din unghi voios-burlesc, autorul acelui mic tratat de florie din 1973 practica ingenios jocul de-a contradictoriul. Rostogoliri de metafore sprintene deturnau atentia, suprapunînd dualitătilor torentiale un surîs al liniei; însă fondul lui Dorin Tudoran, în realitate al unui sceptic, era mai degrabă grav; cîtiva ani mai tîrziu, iată-l în pasaj de pietoni (un eseu de zece răduri) disecînd anatomic dar si fabulînd pe marginea binomului Traditie si inovatie. „Poetul – crede el – preia. Continuă. Aleargă. El se naste purtînd în mînă un crin de foc. Talentul poetului este distanta pe care o străbate cu acest sceptru al singurătătii si nevinovătiei sale mîncîndu-i din carne;, făcînd-o să sfîrîie. Asta ar fi Traditia. Inovatia e felul în care poetul reuseste să parcurgă vechiul si unicul drum altfel decît ceilalti. Mai sărind, mai zburînd; la nevoie – tîrîndu-se...”
Aici linia demarcativă e motiv de alegorie si parabolă. Revine sistematic, în confesiunile ulterioare, o simbolistică a călătoriei, această aventură neistovită, miraj si paradigmă a înaintării în necunoscut.
Mitograf si privitor modern miscîndu-se într-o geografie fără frontiere si, concomitent în istoria generală – o dată un antiquus, altă dată un întrebător dezabuzat si nelinistit în căutare de absolut –, poetul se instalează progresiv într-un solitarism sceptic. Neajungerea la un liman al păcii generează drame; dialogul cu sinele fragmentat sfîrseste într-o viziune ironic-negativistă, potrivit căreia nimeni n-a făcut din propria-i viată o capodoperă.
Poetii, creatorii de orice gen, bravează.

Un orgoliu pregnant devine cu timpul mod de sfidare, mod caracteristic – în linii mari – promotiilor '80 si '90. Intimismul lui Dorin Tudoran, anxios si defensiv, nu e al unui capitulant moralist transant, nevrotic si imaginativ, Ego-ul său se proiectează într-un cosmos interior taumaturgic: „singur în cameră admiram catedrala Canterbury/ în mine natura visa la tări neconfirmate...”. La douăzeci si opt de ani, în etapa acelui mic tratat de glorie, poetul se costuma „în fracul cel nou, în fracul de funingine adus chiar de la chelsea” (Vîndută de toamnă) si voiaja fictional „peste nouă mări”, romanticul – cu accente baroce si neo-avangardiste – îsi divulga pasiunea de magician beatificînd puritatea: „noaptea umblu si strîng rugăciunile voastre/ îngropate sub biserici atîrnate în crengile/ copacilor despre care spuneti că sînt aproape sfinti” (noaptea umblu). Un iluzionism patetic, pe fond de mister, bunăoară (cel din cerere de gratiere), aminteste gestica marilor posedati, a inspiratilor actionînd parcă sub dominatia logosului divin: „eu vin către voi tulbure si bolnav/ clătinîndu-mă de porunca pe care o port”. Rostirea semi-ocultă orientează asadar spre atipic si abscons: „apele se-ntorc către izvoare/ iar trunchiurile înecate poartă/ bucăti de păsări călătoare” (rărind copacii semeni peste zi). O dată, poetul are aerul unui Ioan apocrif, prooroc cu halucinatii premonitorii; alteori peregrinul în fantastic (practic un introspectiv) crede în sublimităti si, împresurat de melancolie, se asează în asteptare, în ansiedad, în clipă si abandon – titluri elocvente. Un epilog evoluează pe o linie melodică lamentatorie:

„Credincioasă corabie a mea
ne despărtim.
iartă-mi ceata pe care o port în piept
azi
cînd mă cobor în lucruri
să caut linistea”

Pînă si erotica – grupaj în a doua parte a plachetei – implică „nelocuită melancolie”, ba chiar si „pierdere de lumină”. Ceremonialul reticent, în totul, se ramifică în mîhnire. O mostră de perfectă prozodie pasărea cu zborul rece, piesă antologică în spirit folcloric, merită o remarcă specială.

Se intensifică, în special după 1970, crepuscularul si thanaticul; senzatia de finitudine,1a Ileana Mălăncioiu si Nichita Stănescu, la Ioan Alexandru si Leonid Dimov, la Geo Dumitrescu, la Cezar Ivănescu si ceilalti e fenomen unificator. Vocile acestora participă mai răspicat ori mai difuz la o mare corală gravă, cu încărcătură ideatică elegiacă. Cu al său cîntec de trecut Akheronul (1975), Dorin Tudoran li se asociază ca hermeneut liric de întîia mărime. În fapt, suită de prozo-poeme acestea fuzionează, potentîndu-se într-un canto general cu modulatii de plîns litanizat. Constiinta mortificării inexorabile face din prelungitul discurs funerar o carte fundamentală; Infernul dantesc punea accente pe finalul tenebros, în vreme ce „cîntecul” lui Dorin Tudoran rezumă aparent o călătorie dincolo. E un monolog despre destin în genere, plonjare tragică în nefiintă. Cîteva repere simbolice, timpul, fluviul, malul, cenusa, configurează curgerea, limita, des-facerea totală:

„dar văd că a sosit încă o dată vremea plecării
si eu nesocotind faptele zac de boala poetilor melancolici
deasupră-mi luna încăierare de aur luminează locul
în care astept să mă lepăd de tainele sufletului.

unde se mai poate călători ochii mei de portelan nu-ti pot spune
decît: „rămîi! rămîi! akheranul e mereu lîngă noi,
sufletele cavalerilor fără de frică si fără prihană mîngîind pămîntul”.

dragostea mea fără întoarcere visătoare moartea se apropie de mine
apele Akheranului vestesc începutul anotimpului absolut
se-aude din ce în ce mai limpede teiul domnului mihai eminescu”

Galanterie în dictiune gingas-melancolică e de găsit în Uneori, plutirea (1974), operă modern-trubadurescă de magnifiere a erosului. Pe scurt, monologul patetic e un construct idealizant în care imaginea flotantă a celei asteptate pare o curată nălucire: „nici tu nu esti, sau esti, ori ai putea să fii/ steaua căzută”. La rîndu-i, si trubadurul, un căzut în timp, este un extatic pur, năzuitor de sublim: „nu sînt acesta eu, te-n-depărtează deci,/ cuvintele-mi par fluturi, căci vor să te-amăgească” (Lebădă si crin). Mecanisme retorice de-acum cîteva secole, un flou intens simbolistic, un ritual hipnotic rotitor orientează în transtemporal; discursului erotic obisnuit, erodat si banalizat, i se suprapune solilocviul cu prospetimi si diafanităti de mare finete. Mirajul nu cunoaste limite: „iubito, tu nu existi”! Ea e doar idee: „numele tău ajunge la mine/ ca o piatră azvîrlită/ din paragina Paradisului”, Admiratorul însumi (din Aveam pe-atunci), invocînd-o, se autotransformă:

„Vino să fii tu raza care,
subtire, galbenă si tandră,
mă va desprinde cu iertare,
de ce-am fost trup – dulce Casandră”.

Nici o localizare. Dincolo de fenomenal prezidează magicul; erosul absolut e cristalizarea unei enigme, magică plutire în orizonturi inflamante. Partenerii din Ori numai vise tin – s-ar zice – de o demonie a iluziei: „eu par doar un print de fum/ călătorind sub treimea noptii”; ea e „plăsmuire foarte ciudată,/ pe care nimeni n-a putut s-o viseze/ vreodată”.

Începînd cu Pasaj de pietoni (1979), volumul cel mai reprezentativ, reactiile sensibilizatoare merg în pas cu un intelectualism generator de întrebări; reflexivul, nu numai că nu se sustrage frigiditătii dar imprimă rostirii vivacitate si aplomb. Parabola, aforismul, demersul existential, toate gravitează între antinomii, de unde „tenebrele sperantei si freamătul bicauzal. În esentă, vesnicul pasaj, loc obligatoriu geometric al Trecerii, e jurnalul unui elegiac cu atentie distributivă, care, initiat în ale lumii, decodifică si resistematizează, se împărtăseste din cărti (vechi si noi) si, permanent, problematizează. Singuraticul pensieroso verifică degajat solutiile altora. Se întîlneste cu Giordano Bruno, cu Emerson si Borges, cu Cesare Pavese, cu Breton si Curzio Malaparte, trimite la Blaga, îi nominalizează pe Miron Radu Paraschivescu si Geo Bogza. De la Rudolf Otto (autor al provocatorului eseu Sacrul) preia sintagma mysterium tremendum et fascinans. Ironistul din Dreptul la frică persiflează – schitînd un fel de îndreptar – citatomania gongorică:

„A bon entendeur, salut”, „Amicus Plato, sed magis amica veritas”; „Anthropos pantun metron”, „Ave Caesar, morituri te salutant!”, „Bezumstva habrih – vot mudrost jizni!”, „Ça ira”, „Cogito, ergo sum”, „Das Ewig Weibliche”, „Divide et impera!”, „Dun – spiro, spera”, „Dos moi pu sto Kai Kino ten gen”, „Ecce homo!”, „E finita la commedia!”, „I am not what I am”, „II vivere č un correre alla morte”, „Lasciate ogni speranza voi ch'entrate!”, „Last, but non least...”

Douăzeci si una de formulări ca acestea urmează; modul gnomic duce intentionat spre derizoriu si funambulesc. Pedantismul e sanctionat prin suprasaturatie.

O singurătate persistentă, augmentată de spectrul mortii, nu face totusi din Dorin Tudoran un crepuscular iremediabil, el fiind doar un pseudo-commediante, comentator al conditiei tragice, un „print de fum”, un tînjitor tandru. Singurătatea se nutreste cu rememorări si proiecte utopice; douăsprezece „fragmente despre gustul singurătătii” (El Iskandaryos) vorbesc despre Eul în derivă. „Arată-te/ iubito, miracolul singurătătii/ mă apasă peste piept/ cu laba de cristal”. În transă onirică, solitarului i se arată pasărea Emmanuelle; îl vizitează fictiv enigmatica Maitreyi. Si În rest, totul e iluzie:

„Lasă-mă să-nteleg că vorbim
nu despre dulcea pasăre a tineretii
ci despre o boală molipsitoare,
una fără leac,
si vorbeste-mi o dată lege a legilor
si fărădelegilor; vorbeste-mi – numai atît!
În rest, stiu si eu, am
atîta experientă livrescă a lumii,
stiu că The rest is silence.
Vorbeste-mi!”

În practică, Bucuria de a scrie se dizolvă în reactii contrastante: „Plîngi de fericire/ urli de frică”, poezia fiind căutare aprigă între „da” si „nu”; pentru a răzbate, „cuvintele trec prin controalele/ Röntgen”, debarasîndu-se de „plapuma dogmelor”, spărgînd, totodată, „plapuma de eter (...)/, toate ipotezele/ cu privire la viată, moarte,/ materie si antimaterie” (Spatiul vital). Timpul tridimensional se roteste în incompletitudine; poetul se zbate în fragmentar („tînjesc să mai scriu/ o poezie/ ca-n vremea adolescentei”), însă trecutul devenit istorie e depozit de „prea frumoase cuvinte” asezate în „sicriele lor de diamant”. A rămîne ori a pleca – motiv de Confesiune – e totuna; refractiile lor sînt intersanjabile; „privesc viitorul/ cu încredere,/ cu nerusinată încredere”. În lipsa unui punct de sprijin, meditativul descumpănit frizează ratarea. Cîte un semn livresc îl apropie, o clipă, de Portretul artistului în tinerete (romanul autobiografic al lui James Joyce), ori de Fructele mîniei. „Numai copilăria ne mai poate/ trimite o amintire cu adevărat curată” (Cîntec aproape de leagăn).
Elocvente sînt textele narativ-ironice în genul celor Cîteva episoade neromantate din viata bunicului meu – un fel de baladă dedicată lui Marin Preda – motiv de recviem în memoria celui „strivit/ de-un Mercedes/ pe pasaj de pietoni”. Altă dată, în subtext, oralitatea lui Dorin Tudoran face pereche cu cea a lui Miron Radu Paraschivescu. Repetitia aceluiasi cuvînt la început de vers – în Chestionar,în Visatele epifanii, în La vie en rose si în alte texte – ilustrează arta unui poet cu mari virtuti expresive. „În momentele mele mai importante/ trăiesc întîmplările cele mai banale” – observă el în Orologerie. În replică, scriitura lui Dorin Tudoran se vrea diferentiată; poezia, formă subtilă de individualizare, e necontenit exercitiu de acces în teritoriile nespusului. În atelierul remarcabilului postmodern, termeni ca bocet, cîntec, elegie, refren, portret, scrisoare, pastel si altii învederează dimensiuni cu totul personale.
Desi autoexilat în Statele Unite, autorul mentionatului cîntec de trecut akheronul a tăcut mult timp. În fond, el îsi revelase pe deplin disponibilitătile exceptionale.