B. FUNDOIANU - ÎNTRE DOUÃ LITERATURI
                                                                                                                                    Constantin CIOPRAGA

 

      Prins între douã cîmpuri gravitationale, poezie si esteticã, scriitor de limbã românã dar si de expresie francezã, în autorul Privelistilor se agitã mai multe personaje, niciodatã ajunse la unitate. Privirile debutantului de la Iasi (între saisprezece si nouãsprezece ani) ignorã cu bunã stiintã dramele primului rãzboi mondial pentru a luneca imaginar peste „Asii” si „Americi”, cãutînd sublimitãtile Heladei. Olympul, Colchida, Cythera, ori mutîndu-se din Japonia în geografia miticã egipteanã, din Levant în Agrigente si Grenada; îl solicitã divinitãti si pirati, argonauti si vechi „siracuze”, „strune de theorbe”, flaute, clavire; castelane si parcuri romantice. „Mã cheamã, dar nu stiu ce tainã mã cheamã!” – notifica Fundoianu, în 1915. Cele aproape douã sute de postume din 1914-1918, exercitii de atelier destinate sã-i facã mîna si urechea – unele remarcabile –, reprezintã categorial toate modurile, de la epitalam si serenadã la odã, de la romantã la meditatie si psalm, de la rondel, sonet si triolet la pantum; cantilena în metru safic si elegia alterneazã cu egloga, iar balada cu pastelul. Pe scurt, citatul mitic concureazã cu cel biblic, pe o imaginarã mare greco-latinã, precocele pelerin liric navigheazã în compania lui Ulysse, hagiu medieval în Orient, el cumpãrã „mãtãsãrii arabe si persane, si-ades femei”: personaj modern, fabuleazã alert, trecînd de la antici la Villon, de la acestia la Goethe, la Eichendorff, Heine, Lenau, la André Chénier, Victor Hugo, Musset, Renan, Baudelaire, la Rimbaud si Verlaine, la Eminescu si Henri de Régnier; în confesiunile lui saltã din paginã misterioasa Melisande (evocatã scenic de Maeterlinck, muzical de Debussy), Beatrice, Francesco d’Assisi, Chopin, Rossini. Eruditia juvenilã e comparabilã cu cea pillatianã la aceeasi vîrstã, la fel de abundentã.

     Cum textele la care ne referim reprezintã agregãri de extatism si avînt, de nostalgii erotice si fermenti metafizici, ele devin martorii unei formatiuni; se proiecta în ele un Fundoianu complicat, un ins preocupat, un interiorizat funciar întrebãtor, un posedat de idei de o dureroasã personalitate. Conditia limitatã a eului se vrea sfãrîmatã, depãsitã cu instrumente cognitive multiple – motiv de suplicatie, de rugã în frazare psalmicã: „O, de-as putea sã aflu a tainelor stiintã,/ din crierii naturii as strînge cu credintã/ tot ce-ar putea sã vreie augusta ta fiintã...” (O, de-as putea...). A te simti simultan cu „aripi de vultur” si ros de îndoialã, a viza potential infinitul, angelismul, frumosul pur – si a avea senzatia de „mucedã bãltoagã”, acestea duc de la privelisti la introspectie, la monolog moral.

     Mutarea poetului la Bucuresti, în 1919, se datora sugestiilor lui Ion Minulescu, care-l cunoscuse în timpul refugiului la Iasi. Prin cenaclul de la „Sburãtorul” avea sã treacã în primii ani si Fundoianu, un personaj „slab, firav, cu o figurã inexpresivã, fadã, cu o privire stearsã, absentã” la care E. Lovinescu sesiza „demonul paradoxului”, „rigiditate”, o „independentã ostentativã” în cãutarea unor certitudini irevocabile. Sub masca poetului veghea un gînditor. Tensiunea, febra ideilor puncteazã neîntrerupt existenta acestui „spirit european”, la care un singur cuvînt stîrneste probleme grele. Profilul moral schitat de Lovinescu este memorabil: „Atitudinea sa (a poetului) pãrea a fi exclusiv cea a unui soldat în pozitie de rãzboi, cu echipamentul pe dînsul, pentru a nu fi surprins de inamic. Nimic nu-l putea dezarma din veghea sa: abia intra pe usã, privea dîrz pentru a notifica de la început cã venirea sa nu însemna nici capitulare, nici pactizare, cînd îi ofereai un scaun, te mãsura de sus si pînã jos, si, în infinitul unei clipe de rezistentã, puteai citi deliberarea tragicã a unui om ce nu vrea sã cedeze, bãnuiala chiar cã scaunul  oferit ar putea fi o cursã – întinsã demnitãtii sale (...). Tragedia se rezolva, fireste, prin acceptarea scaunului, dar ostilitatea nu înceta o datã cu ea; de dupã linia cuvintelor banale sau diferente strãjuia vigilenta neobositã a tînãrului, care presupunea trape morale în cele mai nevinovate uzante de ospitalitate” (Memorii, II). Chiar dacã în rîndurile acestea sînt de presupus trãsãturi sarjate, ele nu fac decît sã sublinieze un temperament anxios, excesiv bãnuitor, sceptic si radical-posesiv, cum de altfel masca poetului apãrea si altora.

     La douãzeci de ani, tînãrul Fundoianu, deloc obedient, lansase un eseu provocator, Tãgãduinta lui Petru – „cu o lãmurire despre simbolism”, noul bucurestean – întîlnit dupã 1919 la „Adevãrul literar”, la „Rampa”, la „Scena”, si în alte pãrti – problematizeazã agresiv, dezinvolt, înclinat spre insolit si paradox, cu o relevantã aptitudine dialecticã, motiv pentru care Lovinescu îi încredinta la „Sburãtorul literar”, „cronica ideilor”. Eseurile lui despre Baudelaire, Mallarmé, André Gide si celelalte, grupate în 1922 în Imagini si cãrti din Franta, frapeazã nu atît prin informatie, cît prin disponibilitãti asociative sclipitoare, într-un limbaj plin de nerv. Un alt volum, în proiect, Imagini si cãrti românesti, a fost abandonat. Alte initiative i s-au suprapus.
     Erau în acele Imagini si cãrti din Franta – incluzînd douãzeci de titluri– reflectiile unui Fundoianu în perpetuã stare de alertã, care, scriind despre altii, se cãuta pe sine. Pînã atunci, contemporanul lui Blaga si Ion Barbu, al lui Al. Phillippide, al lui Camil Petrescu si al lui Ion Vinea, mersese întrucîtva în pas cu acestia; apartinea unei generatii divers-novatoare. Format în ambianta ieseanã antebelicã, altfel spus într-un context intelectual rafinat cu frapante însemne regionale, inclusiv cu deschidere spre universal, Fundoianu fusese marcat de spiritul locului: orientarea lui timpurie spre fenomenul francez modern intra vãdit în conventia localã despre culturã, despre umanism în genere. Culturã românã, pe de o parte, cultura francezã, pe de alta; – la Iasi, acestea erau privite ca dimensiuni ale unei necesare sinteze. La debutantul în poezie din preajma zidurilor Goliei, la adolescentul petrecîndu-si vacantele undeva lîngã Herta – la mosia Fundoianu – se vedea înclinarea spre privelisti, acestea, în fapt, stãri de rezonantã ale Eului gînditor în dialog cu înconjurimea. Identificãm în „traditionalismul” fundoian de atunci o metafizicã tinînd de un fond primar românesc. Ontologia gînditorului matur îsi va asocia idei din toate unghiurile.

     Prefata autorului la Imagini si cãrti din Franta avea sã declanseze proteste... „Cultura nostrã, scria el, a evoluat, si-a desenat o figurã si o stare, a devenit o colonie – o colonie a culturii frantuzesti...” însã, pe aceeasi paginã, iatã o frazã de retinut, un corectiv aproape în modul argumentãrii lui Ibrãileanu: „Dacã o orientare literarã strãinã e întotdeauna un folos, un suflet strãin e întotdeauna o primejdie”. Devine semnificativã o altã afirmatie: „N-am cunoscut literatura francezã, asa cum o pot cunoaste pe cea germanã – am trãit-o...”

     Sã ne spunem imediat cã fenomenul Fundoianu trebuie vãzut neapãrat din perspective alternante, în pantã. Dintr-o perspectivã, autorul Imaginilor franceze priveste spre creatorii din veacul trecut, din alta, necesar, spre contemporani. Pe Sainte-Beuve îl probozeste sever pentru incomprehensiune fatã de Flaubert. „Sainte-Beuve declarã, în lipsa datelor, cã romanul (Sallammbô) nu se putea crea real; – nu trebuia creat. Flaubert va rãspunde: «je me moque de l’archéologie» –, dar asta nu convinge, pentru cã nimeni nu pricepe dreptul artistului de a crea în afarã de adevãr”. Unii considerã cã Baudelaire (invocat în douã eseuri) e „mai mic ca Hugo”; eroare cãci Hugo „a îmbãtrînit mai mult decît este îngãduit”. în ermeticul Mallarmé sînt „atîtea versuri limpezi”, dar „ne plac si versurile lui obscure si cele fãrã sens si cele cu prea multe sensuri”. Precocele eseist, frondeur prin temperament, nu o datã trufas, bravînd si sfidînd, se vrea oundirector de idei; pe scurt, el dãrîmã zidul, respinge ierarhiile stagnante, se ridicã vehement împotriva mediocritãtii. Secretarul lui Goethe, ultra-constiinciosul Eckermann, îi stîrneste milã, fiindcã a pus în paginã tot ce a auzit de la autorul – lui Faust: fãrã relief, fãrã selectie! în schimb, foarte personalul Renan entuziasmeazã: „S-a spus de Renan cã era un oligarh. Si era. Orice gînditor si orice artist e un oligarh. Adicã un privilegiat. Renan era un sentimental. De acea iubea ratiunea. Renan era crestin. De aceea iubea Grecia”.
     În materie de paradox, disponibilitãtile lui Fundoianu se dovedesc exceptionale. Practic, în eseuri, în care evitã biograficul si ignorã problemele de constructie – texte antrenante, niste causerii bine informate –, voluptatea ideilor trece deasupra analiticului si tehnicilor criticii. în paginile despre Huysmans si Charles Maurras, în cele despre belgienii Verhaeran si Maeterlinck, demersul explicativ se înscrie într-un program vizînd pluralitatea eurilor în functie de raporturile dintre eul moral si cel social. Ochiul lui Fundoianu percepe prompt discrepantele, clatinã prejudecãtile, relevã contradictiile: Huysmans, „scriitor catolic”, i se pare mult mai coerent decît Maurras, al cãrui catolicism e acela al secolului al XVII-lea, neconcordant cu „nici o experientã nouã, cu nici un suflet nou, cu nici o idee”. Pe Francis Jammes, patriarhul de la Orthez, care influentase pe poetul Privelistilor, îl admirã: „Jammes a inventat natura pentru cã a descoperit noi raporturi cu ea, noi corespondente”. Paul Claudel nu e un mistic, ci un catolic; catolicismul lui are „ceva din întunericul catedralelor înalte si ceva din lumina lor, cu atîtea sensuri, si ceva din tãcerea lor”. Pe Marcel Proust, mult prea analitic si obositor, încã nu-l iubeste, dar îl citeste „bucuros”. în esentã, eseistul indecis oscileazã necontenit între luciditate si reverie, arzînd, zbãtîndu-se între discontinuitãti. Logica lui, nu atît de strînsã precum cea a lui Camil Petrescu din viitoarele-i Teze si antiteze, e mai aproape de cea a lui André Gide, cu care polemizeazã, dar – semn de stimã intelectualã – îi consacrã douã eseuri, recompunîndu-l din fragmente. André Gide, autorul Pretextelor despre ipocrizie si mascã, despre posibilitãtile artei si despre limite, despre clasicism, traditie si celelalte, e personalitatea cea mai consonantã cu Fundoianu. „Personalitatea lui Gide – ni se spune – stã în fericirea lui interioarã. El produce variat cãrtile, cum anul succede, în anotimpuri, cultura plantelor. Grîul e pentru varã si porumbul e pentru iunie si vita roscovanã pentru septembrie, si pentru iarnã repaosul. Fericirea, iatã singura problemã a eroilor lui Gide...” „Pretexte” – în felul lor – sînt si eseurile lui Fundoianu, cum avertizeazã si prefata. Pasionalitatea nu face din el un critic literar, însã ea, pasionalitatea, conferã vivacitate, culoare si farmec discursului sãu. „Ne construim pe noi, în mãsura în care îi construim pe ceilalti si de aceea cartea despre zece autori nu poate fi altceva decît biografia unuia singur”. Mutarea, în 1923, la Paris, unde Fundoianu devenea Fondane,  si unde eseistica lui filosoficã îl recomanda ca remarcabilã personalitate gînditoare, îi radicaliza biografia interioarã în spiritul problematicii existentiale.

     Rãsucirile de adînc, nepotolite, ale scriitorului de limbã francezã Benjamin Fondane, nelinistea tragicã, propensiunea spre irationalism si abisal aveau sã capete finalmente, prin legãturile cu Leon Sestov (acesta puternic influentat de Pascal, de Kierkegaard, de Dostoievski, de Tolstoi si Nietzsche), o anumitã fundamentare teoreticã. „Curentele filosofice sînt prea linistitoare – gîndea poetul, într-un dialog cu esteticianul Liviu Rusu, în capitala Frantei; – într-un fel sau altul sînt dominate de rationalism si pentru aceea nu ating cu adevãrat profunzimile. Trebuie spartã aceastã crustã rationalistã si sãpat mai adînc, în subteran, trebuie forat în domeniul pasional, în adîncimile întunecoase, în irational, lucru pe care Sestov îl aratã foarte bine. Sînt de acord cu el, eu însumi pregãtesc un mic studiu în acest sens, ca sã arãt cã trebuie sã depãsim era ratiunii...” (întîlnirea mea cu B. Fundoianu, în „România literarã”, 1981, nr. 29).

     Autoestimîndu-si destinul sub semnul relativitãtii, niciodatã calm, niciodatã fixat, revãrsîndu-se torential în foiletoane si polemici, compunînd scenarii de film (Trei Scénarios – ciné-po?mes, 1928) si tinînd conferinte, Fundoianu s-a pus în acord cu spiritul vremii. Eseul sãu, Rimbaud le voyou, apãrea concomitent cu Ulysse (1933); dupã contacte cu Kierkegaard si Dostoievski, cu Nietzsche, Heidegger si Jaspers, cu Freud, Husserl si Gide – si, prin acestia, implicat în problematica lui Sestov, eseistul din La Conscience malheureuse (1936) dialoga cu poetul din Titanic, apãrut anul urmãtor. întrebãri în suvoi, de nuantã existentialistã, presupun revoltã, tristete, disperare; dominã ireversibil spectrul absurdului: „încotro, fratii mei, / vagabonzi, faliti, îmblînzitori de serpi?... / Spre altã zare, sau e prea tîrziu?...”
     La 2 octombrie 1944, cu cîteva luni înainte de încheierea rãzboiului, deportatul Fundoianu era asasinat prin gazare, la Auschwitz. Tragicul Ulysse nu mai putea reveni la Ithaca sa.