PROZE RECENTE
                                                                                                                                    Constantin CIOPRAGA

 

      Cu Glontele de cucutã, Ion Beldeanu, cunoscut în principal ca poet, revine la prozã; întîia sa carte, Destine din Nord (1974), încorpora reportaje; alte reportaje erau de gãsit în Albastru de Bucovina (1979); volumul Dupã amiaza unei amintiri (1985) reunea proze scurte. Sã ne referim la o nouã aparitie, Glontele de cucutã (Editura “Augusta”, Timisoara, 2002), prozã radical memorialisticã; un tînãr învãtãtor, repartizat pentru stagiul militar la un regiment din I(asi), trece, pe parcursul a doi ani, prin încercãri felurite, unele comice, altele absurde. Aparent diferentiate de realitãtile din Mos Teacã al lui Anton Bacalbasa (1893), esenta restrictiilor cazone e aceeasi. Fost, un timp, voluntar în armatã, viitorul gazetar Bacalbasa nu avusese nevoie de modelul francez propus de Charles Leroy în Le Colonel Ramollot; cunoscuse direct spiritul prusac de odinioarã. Scene din viata cazonã de la începutul secolului al douãzecelea se aflã în Amintirile cãprarului Gheorghitã de Mihail Sadoveanu (în fapt, amintirile prozatorului, militar la Fãlticeni, “tuns chilug”). Secvente umoristice vizînd mediul în cauzã va semna G. Brãescu în Vine Doamna si Domnul General si în Maiorul Botan – sarje memorabile punctînd ridicolul mecanismelor îndãtinate. Acum cîteva decenii, Petru Popescu evoca dezinvolt aspecte din armata vremii; pamfletul Dulce ca mierea e glontul patriei – denunta chiar din titlu limba de lemn, bîntuind de mult, proliferînd si în „armata popularã”!

      La rîndul sãu, Ion Beldeanu, moralist amar, narator cu frazã sprintenã, de o oralitate atasantã, extrage din cotidianul cazon amorf chipuri si icoane caracteristice. Nu situatiile decupate din noianul cenusiu, banale în sine, asadar fãrã rezonante, nu raporturile cu „superiorii”, nu grotescul si mãrginirea unora dintre acestia retin atentia, ci vivacitatea discursului la obiect. Dincolo de uniforme si grade, dincolo de conventii si fard, ochiul naratorului surprinde tot felul de automatisme, iar observatorul schiteazã caractere întepenite. în latura compozitionalã, Glontele de cucutã e o suitã de microreportaje, de secvente filmice cu încetinitorul, de fragmente tãiate plenar invitînd la meditatie. Din însumarea lor se contureazã treptat o atmosferã; în totul, cartea e un document polimorf despre servitutile la care trimitea de mult Alfred de Vigny, care, însã, avea în vedere si mãretia institutiei militare: Servitude et grandeur militaires! Pe scurt, în Glontele de cucutã abundã fapte de repetitie, tablouri specifice ambientului, de unde ofiteri, subofiteri si gradati obtuzi, profiluri mai apãsate sau aparitii fugitive, succedîndu-se pe fundaluri stereotipe. Materia în sine nu e prea generoasã. Doi ani de „viatã în cizme”, dupã experiente de cazarmã, de cantonament în pãdure sau în Bãrãganul torid, dupã alarme si exercitii de rãzboi, personajul narator recapituleazã; civilul în uniformã, gîndeste el, îsi pierde (momentan) ritmul individual. Eliberarea celor vechi si sosirea recrutilor intrã în cermonialul sablonizat, fãrã nimic exuberant, scenariu pigmentat cu ziceri si reflectii ultra-comune. Existã în Glontele de cucutã scene dure, bizare si scene de umor negru. Un ins demonic, „vestitul Jupînu”, e un personaj de pominã:

      “Are o voce rãgusitã, baritonalã si scrîsnitã. Apare de cele mai multe ori pe tãpsanul din fata Bãrãcii cu mîinile la spate si ia leatul la purificare din stînga spre dreapta si din dreapta spre stînga. Face pasi mici de fiarã în pîndã parcã (asa se iveste pe neasteptate si în dormitor si primul care-l vede încremeneste strigînd «Atentie» si în secunda urmãtoare încremeneste întreaga suflare)”.
      Scurtele interludii erotice ale naratorului (sanitar-caporal) nu atenueazã senzatia de constrictie.

      Romanul de dragoste, categorie cu un trecut glorios, nu va duce nicicînd lipsã de zelatori: atît din rîndul creatorilor cît si din acela al lectorilor. De la complicatul roman al lui Heliodor, Ethiopice (sau Theagen si Hariclea), datînd de prin secolul al IV-lea, si pînã la Abatele Prévost, de la Stendhal la Tolstoi si D.H. Lawrence si dupã acestia,  asediul erosului continuã din perspective diverse. Lectorii romanului de dragoste românesc au putut trece de la Duiliu Zamfirescu la Ionel Teodoreanu, de la Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu la Liviu Rebreanu, la Gib.  I. Mihãescu si G. Cãlinescu, la Anton Holban, la Marin Preda si ceilalti. în imensa lor majoritate, unghiul de vedere, ideatie, motivatiile psiho-morale exprimã optiuni ale bãrbatilor; referindu-se la autoarea Concertului din muzicã de Bach, Mihai Ralea sublinia cã specificul feminin tine de egocentrism si, ca atare, o femeie „poate face autoanalizã” – nu si „observatie psihologicã asupra alteia, fãrã s-o falsifice din punctul propriu de vedere...”

      În Anemona (Editura M.T.M. Prodesign, Brãila, 2001), roman de debut al Violetei Craiu, demersul psihologic surdinizat, în filigran, lasã locul epicului, faptelor în genere; lectorul e introdus în bibliografia (minutioasã) a unei Anemona Florescu, romanul fiind o retrospectivã a cãutãrilor, iluziilor si resentimentelor acesteia. într-o statiune montanã, o adolescentã „singuraticã”, interiorizatã, cvasi-taciturnã, elevã în „ultima clasã de liceu”, atrage privirile unui student „înalt, brunet, cu ochii ca boabele de cafea”, care, cãsãtorit si pãrinte al unui copil, declarã exaltat: „Te voi iubi pînã la sfîrsitul zilelor mele!”. Revederea fugarã la mare, pe plajã, apoi despãrtirea inevitabilã. Studentã, ea însãsi, la Bucuresti, se lasã în voia soartei; urmeazã logodna cu fratele unei colege, dar proaspãtul absolvent al Academiei militare moare – victimã a unui accident. Diplomatã în stiinte economice si cãsãtoritã cu un medic veterinar, eroina titularã, mamã de familie (cu doi copii – unul dintre ei urmînd cariera tatãlui), aflã cã partenerul de viatã ducea o existentã dublã; din relatiile lui extraconjugale rezultase un fiu.
      Totul, pînã aici, istorisire a unei vieti, se bazeazã – naratologic vorbind – pe o expunere linearã, pe exterioritãti, desi era loc pentru problematizare. Romanul în discutie e, în cele din urmã, o povestire amplã, cu mult dialog, desi era loc pentru spatii de monolog interior. Un astfel de monolog ar fi fost în mãsurã sã insiste pe mitul mister feminin (G. Ibrãileanu aprecia la Turgheniev performanta de a sesiza tocmai enigma femininã!). Desi, în Anemona, o regie sugestivã înlesneste contactele între personaje, aprofundarea reactiilor protagonistei e precarã. Ar fi fost binevenitã o radiografiere sistematicã a sentimentelor ei de personaj frustrat, în situatii-limitã; astfel de personaje nu se joacã nicicînd cu vorbele. Relatate la modul reportericesc, stãrile ei puteau fi valorificare intensiv, analitic, în latura psihologicã, evitîndu-se astfel platitudinea.

      O rãsturnare în caracterul eroinei de prim-plan intervine benefic în finalul cãrtii (capitolele Regãsirea, Marea dragoste), cînd, printr-o întîmplare, drumul Anemonei se întîlneste iarãsi cu acela al studentului exaltat de odinioarã. în aceeasi statiune montanã, placida Anemona, irealistã, împovãratã de esecuri, cerseste (dupã mai mult de douãzeci de ani) dragostea lui Liviu Buga (acum însotit de o Emilie ocazionalã, cu treizeci si cinci de ani mai tînãrã). în personajul titular se trezeste (tîrziu) mirajul unei iubiri îndelung refulate: – Fã dragoste cu mine (...) se ruga tînguitor femeia...” Viteza naratiunii, tensiunea psihologicã, patetismul bine temperat – toate conferã acestor pagini de vîrf o nuantã de veridicitate în tragic.

      Cartea aceasta, sub semnul elegiei, poate fi o uverturã la viitoare scrieri. Autoarea are vervã, imaginatie, disponibilitãti de naratoare; experienta de acum îi va fi, cu certitudine, de folos.