UN SADOVEANU NECUNOSCUT (I)
                                                                                                                                    Constantin CIOPRAGA

 
 

   Privind în juru-i si în propriul eu, tînarul Sadoveanu îsi schita la douazeci si sase de ani (la Falticeni) o linie de conduita sociala si etica: „Ma simt, prin suflet si intelect, singur si unic. Ma simt al poporului meu, al parintilor si cerului meu. Tocmai de aceea vreau sa vad în alt individ, de alta rasa si de subt alt cer, un frate. Ceea ce e omenesc bun si nobil în fiecare din noi trebuie sa ne adune pentru un efort comun al energiilor diverse catra acelas scop armonic. Internationalismul celalalt se întemeiaza pe progresele tehnice, pe circulatia bunurilor, pe viata materiala. A cauta Înfratire aici e zadarnicie; dupa cum a cauta, pe aceasta cale, fericirea însemneaza a face confuzie între doua planuri cu totul deosebite ale vietii. înfratirea n-o putem realiza decît pe planul moral, subordonînd moralului cele materiale. De cîtva timp, dupa mari catastrofe, lumea tot mai nelinistita, simte nevoia unui orizont nou. Nici un aeroplan, cu record oricît de sporit, n-o va putea duce acolo unde se înalta numai inima, curatita de mizeriile materialismului..”. ( Jurnal , 1906).

I

Frapanta la autorul Baltagului , acuitatea privirii îsi aliaza sistematic tensiunea unui poet; plasticizant si pensieroso , apropiat misterelor lumii si adînc înfipt în pamîntul înaintasilor, Faurul aburit – cum singur îsi spune – avea disponibilitati de creator mare; era facut sa perceapa cu ochii si urechile – motiv de confesiune în Anii de ucenicie . Nu-i ramînea decît sa se desfasoare în timp si spatiu, sa puna în pagina monologuri si dialoguri, sa aleaga ritmul si viteza discursului, sa instituie o atmosfera si, mai ales, sa sugereze stari sufletesti. Relatarile lui despre întîmplari vechi ori recente, naratiuni adesea melodioase, îsi asociaza magia amintirii si penumbrelor; vocatia rapsodica se lasa invadata de filoane lirice impresive, de poeticitatea subconversatiei , mai exact de indicibilul minutelor de reverie. Pe scurt, în Sadoveanul tuturor vîrstelor fuzioneaza observatorul multiobiectual si gînditorul negrabit; tipic, faptele, întîmplarile si ecourile lor – surse de posibile compozitii – devin literatura dupa o relativa gestatie, dupa ce s-au decantat, dupa ce s-au reorganizat si orchestrat.

„Am obiceiul sa distrug scrisorile, ciornele si notele (afirma el într-o Marturisire din 1937), ca sa nu fie bataie de cap mai tîrziu pentru oamenii curiosi. Dintr-o discretie fireasca, n-am comunicat publicului despre predecesorii mei decît extrem de putin. N-am alimentat notele biografice din carti, de aceea cele mai multe sînt vagi ori cuprind neexactitati. M-am gîndit ca unele lamuriri poate tot ar fi necesare acum, ca sa se vada de ce viata mea a fost asa de putin oraseneasca si asa de lipsita de orice viclenie..”.. Afirmatia despre distrugerea notelor nu coincide totusi integral cu realitatea; în arhiva familiei s-au pastrat peste douazeci si cinci de carnete, continînd observatii sociale, etice, psihologice si culturale, inclusiv profiluri de personaje si subiecte de dezvoltat; interesat de nuante expresive, prozatorul artist înregistreaza sintagme, formule gata-facute si reflectii; alcatuieste liste de toponime si colecteaza antroponime.

Despre scrierile la care medita Faurul: – tacere precauta! „Nu socot nici interesant, nici folositor – gîndea el în 1928 – sa fac cunoscut publicului proiectele mele de viitor. Cred ca nu trebuie sa vorbesc decît de ceea ce am realizat. Între aceste ultime realizari pot sa numar Demonul tineretii , roman, a carui actiune se petrece la Manastirea Neamtului; Hanul Ancutei , care este tot un fel de roman, personagiul principal fiind cel pe care-l arata titlul; Olanda , impresii de calatorie, Împaratia Apelor , nuvele pescaresti; toate vor aparea la Cartea Româneasca”.

Dezvaluiri de atelier provenind de la Andre Gide si Rebreanu ori de la Camus indica traseul dificultuos de la materia prima la opera finita. Exista în masiva creatie sadoveniana scrieri lejere, dar a generaliza ca totdeauna el redacta cu usurinta ar fi o eroare. Debutul sau editorial neobisnuit (din 1904), cu patru carti, fusese produsul a patru-cinci ani de exercitii juvenile; în 1905 li se adaugau alte volume, iar anul urmator înca patru. Fenomen rar întîlnit, un ritm ca acesta avea sa acrediteze impresia de spontaneitate. Ca prozatorul gasea dintr-o data limbajul adecvat temei, ca frazarea cu mîna sigura putuse parea un dat structural, organic, acestea se cuvin considerate nuantat. „Multora – scria el în Anii de ucenicie, capitolul XX – li se nazarea ca literatura mea e o functie fireasca în care cheltuiesc putina substanta; nu cunosteau pe (?) aburit care se ostenea fara ragaz sub calm înselator”… Numeroase notatii de jurnal intim probeaza ca tranzitia de la orizontul prim la capodopere implica un lent proces de selectie si cristalizare. La o ancheta a „României literare” (I, 1930, nr. 30), la care participasera Camil Petrescu, Gala Galaction, Ion Minulescu, Nichifor Crainic, Perpessicius si altii, Sadoveanu (atunci la cincizeci de ani) venea cu detalii socante: „în general, la mine, elaborarea se face cu mare întîrziere, dupa timp îndelungat. Sînt unii scriitori, si exemple sînt nenumarate, în al caror substrat anumite fapte nu se framînta atîta, nu sînt supusi, ca sa zic asa, unor chinuri de elaborare; ci îsi pregatesc uneltele si pasesc îndata la asternerea pe hîrtie a simtamintelor si zbuciumelor lor..”.

Dar marea literatura reclama „sfortare îndelunga si truda” – cautari si angajare totala: „Flaubert lucra ani si ani la romanele lui; Caragiale si Vlahuta tineau pe pupitru bucatile lor pentru un cuvînt ori o întorsatura de fraza. Boileau, pe care-l recitam în liceu, ne dadea un precept teribil în chestie de vers:

Polissez-le sans cesse et le repolissez ...

Asi! acestea sînt metode învechite, anterioare marii revolutii literare. Caci s-a p rodus si o mare revolutie literara.

Înainte vreme, un scriitor, ca sa fie scriitor, trebuia sa învete serios gramatica, ortografie si punctuatie. Daca pe lînga asta mai avea si talent, nu era rau.

Î n vremurile de fata, chestia din urma, a talentului, ramîne în suspensie. Completa libertate. Fiecare dupa cum pofteste: sa aiba ori sa n-aiba talent. Mai hotarît e cu celelalte chestii învechite: gramatica, punctuatie, prosodie etc. Hotarît si simplu: au fost, dar astazi nu mai e nevoie de ele.

Aceasta mare descoperire se zice ca se datoreste în mare parte unui compatriot al nostru, Tristan Tzara, care s-a dus cu ea la Paris, a brevetat-o si a avut un succes teribil. Dupa el, au venit André Breton si altii, frantuji, nemti si americani care au perfectionat metodele si au aprofundat descoperirea si revolutia”... ( Jurnal , 1927).

II

A vedea în Sadoveanu doar un arhaizant, un îndatorat marilor cronicari si cartilor populare, e o eroare; pelerinul printre arhetipuri nutrea (programatic) nostalgia cunoasterii totalizante, integrationiste, angajîndu-se în lecturi istorice, parcurgînd lucrari de filozofie generala, de filozofia culturii si, bineînteles, apelînd la capodopere ale literaturii universale. Cînd, dupa o întîlnire în redactia „Adevarului literar” (la 31 ianuarie 1937), G. Calinescu conchidea pripit: „Îl cred foarte necultivat” – criticul era în necunostinta de cauza... Ne-am referit altadata (în Propilee , 1984) la procedeele citationale sadoveniene din scriitori sau gînditori români si straini, – citate ducînd de la Miron Costin, Neculce si Eminescu la Rabelais, la Voltaire, Hugo, Balzac si Maeterlinck, de la Dante la Schiller si George Eliot, de la Dostoievski la Cehov si Korolenko. Declaratie semnificativa în „Rampa”, într-un interviu din 1911: „Pe Plaut îl admir, pe Dostoievski si pe Tolstoi îi simt. (...) Ceea ce interesa pe Sofocle nu-i mai intereseaza pe contemporani..”..

Palmaresul lecturilor lui, bunaoara cele din 1906, face impresie; Sadoveanu preia din cartile altora puncte de vedere felurite: despre religie, despre virtute, fericire si speranta; îl tin în loc conceptele de materialism si spiritualism – cu opriri la Epicur si Lucretiu, la Bacon, la d'Holbach, Locke si Condillac, la Descartes si Leibniz, la Hegel si Kant. Cautatorul de raspunsuri extrage fragmente definitorii (frecvent în franceza; uneori în latina) din Pythagora si Machiavelli, din Horatiu, din Tit Liviu si Sfîntul Augustin, din Montesquieu si Voltaire, din Victor Hugo, din Goethe si Heine, din Balzac, Maupassant, Flaubert si Baudelaire, dar si din Napoleon Bonaparte si Franklin, din altii... Anul urmator figureaza Euripide, Empedocle, Seneca, Tertullian, Fichte, Pascal, La Fontaine, Rousseau, La Rochefoucauld, Byron, Proudhon. La 10 iulie 1925 – precizare de amanunt: „Joi am recitit pagini foarte interesante din Stendhal: Despre educatia femeii. Amorul la arabi ”. În 1926 retine cuvinte indiene din Kipling ( Cartea junglei ) . – „O buna lectura pe care nu ai digerat-o – crede Sadoveanu – e ca un ospat bun rau digerat”. Adesea noteaza anecdote, cuvinte de spirit, curiozitati felurite; trei pagini – reproduse din Omul de geniu de Lombroso – îi vorbesc despre Caractere degenerative , despre Precocitate si Genii tardive . Nu ni se spune cine sînt autorii reflectiilor despre arta si frumos însiruite dupa citatele din Lombroso; exceptie face un aforism de Baudelaire. Un alt aforism suna astfel: „Frumosul nu e tot ce e simplu, ci complexul simplificat; el a consistat, totdeauna, într-o formula luminoasa învaluind în termeni familiari si profunzi, idei sau imagini foarte variate”.

Volume de Faguet, de Max Nordau si altii îi fusesera împrumutate. Pe aproape doua pagini figureaza o lista de Carti de cumparat toate în franceza –, patruzeci si opt de autori reprezentînd diferite literaturi: Goethe, Tolstoi (4 titluri), George Eliot, Hoffmann, Longfellow, Manzoni, Thackeray, Turgheniev, Erckmann-Chatrian, maghiarul Jokai.

În timp, prozatorul valorifica literar notatii din caiete, utilizînd în context potrivit o idee, o sugestie, vreun reper. O reflectie din septembrie 1908 pledeaza pentru armonizarea cunoasterii livresti cu cea legata de natura, cu perceptia nemijlocita: „Cineva nu cunoaste pe Herbert Spencer; bine, nu cunoaste. Dar unii cunosc toata filozofia contemporana, stiu ce-a spus Schopenhauer si Spencer etc, însa nu stiu ce e aceea un botgros, ori un cintez. Mai mult nu stiu acestia din urma”. Aceeasi reflectie e de gasit în O istorie de demult din acelasi an: „Am auzit ca citesti pe Kant si pe Schopenhauer; si dumneata mi-ai spus... Ai sa-i stii din scoarta în scoarta... Ai sa-i stii si pe altii, toti filozofi urîti si spîni... Dar daca nu stii ce-i aceea un botgros, ori o privighetoare, ori o noapte cu luna, n-ai facut nimic”.

Peste ani (1921) – lecturi de alte genuri: Le Tragique destin de Nicolas II et de sa familie de Pierre Golliard, La Vie de Franz Liszt de Guy de Pentalis, dar si L'Ombre de la croix de Jean si Jerome Tharaud. Mai tîrziu (1927) – aluzii la Keyserling si Freud. Probabil în pregatirea unui interviu (1928), în momentul în care lansa Hanu-Ancutei , Sadoveanu declara scurt:

„– Cartile preferate acum? Începînd cu Rusii si cu Zola la 18 ani, am trecut prin diferite serii de preferinti, uneori reînnoind lecturi, pîna ce am ajuns la istorie, memorii si clasici. Acuma, de pilda, ma delectez cu Memoriile lui Beaumarchais. lata o îndeletnicire – lectura – care-mi place cu mult mai mult decît scrisul”. Cu un an înainte se referea la mari poeti francezi: „Admitem pe un Baudelaire, pe un Verlaine, pe un Mallarme? Cum nu? raspundem noi, – admitem (...) si totusi, cînd au aparut, erau neîntelesi si batjocoriti”. Puternic sensibilizat de secolul romantico-simbolist, ulterior Sadoveanu n-a fost în pas cu Proust, cu François Mauriac si And re Gide, cu Henry James si Thomas Mann, cu altii.

III

În primavara 1900, invitat al lui Nicusor Beldiceanu, Sadoveanu era la Radaseni (în coasta Falticenilor), împreuna cu N. Dunareanu. Toti trei cu aspiratii literare; colegi toti trei în ultima clasa la Liceul National din lasi se gaseau „pe la doua ceasuri” de noapte cu „luna plina”, lînga pîraul lui Faur, cînd un concert de privighetori marca dintr-o data un eveniment de ordinul miracolelor irepetabile; moment amintit întîi, în 1908, într-un scurt comentariu: Radasenii si sarbatoarea sfîntului Mercorie . Dupa multi ani (în 1925), un Sadoveanu patetic, larg deschis efluviilor naturiste si dispunînd de o exceptionala memorie senzoriala, rememoreaza miscat: „Beldiceanu a murit – si primavara aceasta mi l-a evocat, asa de tînar, de entuziast, de idealist si de bun. El e în pamînt si privighetorile cînta iarasi la pîrîul lui Faur. Nimic din el n-a mai ramas acolo. Va muri peste putin si aceasta amintire”. E de presupus ca Sadoveanu-poetul asistase la o simfonie, la dialogul privighetorilor cu luna: „Mergeam tacuti, cu sufletele miscate, spre ele. Ajunseseram într-o roata de salcii vechi lînga pîraul lui Faur. Apele parca contenisera, si chiar deasupra noastra, în streasina verde, o privighetoare cînta asa de puternic, încît îi auzeam deslusit gîlgîitul gusii. Era asa de aproape, încît daca as fi întins mînile, am fi dat de ea. Ne ametea cîntecul ei de foc, ca o revarsare stralucitoare, ne înfasura ca într-o nebunie; si din salciile din împrejurimi si din livezile costiselor veneau raspunsurile în prelungi tremurari melodioase si arzatoare (...). Si nici un glas, nici o fiinta omeneasca pe uliti. Eram singur si asteptam sa se întîmple ceva, o minune poate”.

Momentul de odinioara frizînd delirul urma sa fie reorchestrat înca o data (1944) în Anii de ucenicie (Cap. IX) – mai strîns, dar cu aceeasi senzatie de sublim. Tot lînga pîraul lui Faur, tot sub luna plina: „Era liniste netulburata în tot cuprinsul satului, nu adia vînt, era caldut si cîntau în salcii o mie si una de paseri maestre. Cred ca niciodata nu s-au aflat la un loc cîntînd atîtea privighetori si nici nu se va mai afla în veci si pururea. Eram asa de miscat, încît m-am gîndit ca viata mea poate sa se ispraveasca în acea clipa..”.

 

Despre niste „bordeieni” de pe domeniile lui George Mortun – în nordul Moldovei – jurnalul lui Sadoveanu înregistra date zguduitoare, reluate, dupa doua luni, în „Cumpana” (1909, nr. 1-4), sub titlul Reflexiile unui explorator . Tuse apasate, în negru, puncteaza dezolarea locurilor dintre Valea Jijiei si Prut. „S-au strîns aici fugari din toate partile, dezertori, fugari din închisori, si traiesc departe de cei care i- au cunoscut si pe care i-au vatamat poate, si sînt încredintati ca nici justitia, nici nimeni nu-i va cauta pe aici”. Un „haidau”, un tartor al locului, respira cruzime: „Faliboga e numele unui fecior boieresc, un fel de bandit scurt, uscat, cu ochii rai. Umbla calare prin toate partile mosiei cu pusca în spate, era groaza oamenilor. Avea s-o muiere care, ca si dînsul, umbla calare barbateste”. Un alt personaj, un resemnat, „traieste în bordei toata viata, ori lînga vite”; într-o zi, piere ca o jivina si „nimeni nu-l plînge”. Notatii de aspect descriptiv lasa loc, în continuare, unui proiect de nuvela pe tema dezumanizarii: „Iarna moale. Faliboga si muierea lui. Primavara glodoasa; boierul vine la mosie cu carul cu boi. – Primar – Perceptor (portrete)”. În 1912 va aparea ampla nuvela Bordeienii , o capodopera pe tema mortificarii lente. Ca mai totdeauna cînd descifreaza mentalitati rudimentare, naratorul (acum analist întristat) e magistral; odata cu Bordeienii , Sadoveanu demonstra disponibilitati pentru viitoare pînze ample.

Tot ce tine de fenomenul autohton invita la notatii succinte; istorisiri populare, vorbe de duh si sententii, elemente de ritual magic si blesteme – toate compun o banca de date cu posibile întrebuintari în procesarea creativa. De timpuriu figureaza în preocuparile scriitorului (care îsi zice artist ) adagii, sintagme si nuante lexicale caracteristice; actioneaza palpitul unor momente istorice. Îl încînta sistematic observatii plasticizante: – „Frumusetea nu se taie pe talger”; „Curgeau pieile de pe dînsa” (de pe o femeie supraponderala); clipe de sublim, paradisiace, introduc în „lumina cea neînserata”. Din 1906 dateaza o mentiune ornitologica: „ Bodîrlau cufundar din baltile Dunarii, cu pene în jurul urechilor”. În 1950, la Stockholm, calatorul Sadoveanu priveste de la al saselea etaj „parechi de rate salbatice si bodîrlai” ( Marturisiri , 1960). În acelasi 1906 (iunie) semnaleaza vocabule rare: nufarul „se mai numeste si plamîna”; pe tulpini de trestii din balti „se catara lejnicioare albastre – ghirlanzi, ghirlanzi”; un pazitor la cosarele mosieresti e cosarar sau humelnic ; o data retine termenul ghionder auzit la Murighiol si utilizat în Împaratia apelor .

Sute de alti termeni în nuantele lor semantice elocvente se adauga fara contenire – pîna la senectute. Artist cu virtuti de filolog erudit, acest cel mai mare cunoscator al limbii române – pe toata întinderea si pe întreaga-i istorie – nu pierde nici un prilej pentru a-i ilustra tezaurul. Relatarile diaristului perspicace, notele lui de drumetie – pe itinerarii de la Balcic si Mangalia pîna în Delta (1908, 1912 si 1914) cu rezonante în Privelisti dobrogene (1914) si Ostrovul lupilor (1941), cele din 17 iulie-2 august 1919, stilizate în Drumuri basarabene (1921) si contactele transilvane (din luna mai 1927) la Deva, Uioara, Blaj, Craciunel si Cheresig – toate vorbesc de particularitati si regionalisme. Precum textele prozatorului, liste de termeni comentati ofera stilisticienilor si lexicografilor puncte de vedere de certa autoritate.

IV

De unul singur ori însotit, pedestru ori cu brisca, literatul de la Falticeni – un homo viator colinda în 1906 pe la manastiri (Neamt, Secu, Rîsca, ajungînd la Varatec si Agapia, oprindu-se cîteva ore la baile Baltatesti, toate evocate dupa doi ani în Oameni si locuri . Se gîndea concomitent la „nuvele cu subiect din trecut” - de unde un memento ca urmatorul: „Descrierea unui iarmaroc la Baia; pradarea de catre tatari si turci a manastirii Rîsca, 1576. Trebuie sa utilizez si materialul de superstitii pe care l-am adunat. Costea strainul ( Soapte din trecut )”. Identificam aici, în embrion, povestirea Vremuri de bejenie . În acelasi 1906, la 23 iunie: „Un padurar întunecos ma întîmpina si ma duce în coliba lui singurateca, unde are o femeie tacuta, chinuita, nenorocita pe care o tiranizeaza. Banuieste ca femeia a trait cu boierul, stapînul mosiei de 1400 de falci? Banuieste, se încredinteaza si ucide pe boier? Nu stiu. Dar boierul a fost gasit ucis..”. Pe fundal analog – alt proiect narativ; apa Siretului umflat de ploi aduce o moara „s-o morarita frumoasa, tînara si vaduva, cu tatal ei”, morarul; dragoste între morarita si pîndarul Halmului; imixtiunea boierului. Început în 1915, romanul Venea o moara pe Siret va fi reluat si încheiat dupa opt ani.

Dintre multele subiecte creionate într-un carnet ori altul, unul (datat 17 mai 1927) se preta la investigatii analitice complexe: „– Un baiat care ajunge la concluzia logica ca tatal sau a comis o crima, întreprinde încredintarea acestui lucru, cautînd a descoperi fapte concrete verificatoare, – ceea ce ar forma trama tragica a unui roman . Idee neconcretizata scriptic.

Sintagma Anii de ucenicie , întîlnita în 1908, devenea, în 1944, titlu de volum memorialistic.

File de jurnal (11 august – 2 septembrie 1906) rezuma experienta ofiterului de rezerva de la Falticeni, în mars istovitor (prin Probota, Lespezi, Hîrlau) – spre tabara de la Sipote, în nordul Moldovei. Efort fizic istovitor pentru cineva corpolent (103 „chilograme”) în uniforma militara. „Marsul mi-a ars talpile asa de tare si mi-a ranit un picior”; pîna la „scheletul negru” al manastirii Probota, „doua sute de metri, fac jumatate de ceas schiopatînd”. Dealuri si rîpi, privelisti coplesite de soare, „necazuri multe”; cursa comandata pune la încercare rezistenta convoiului. Într-un Discurs catre mine însumi (intercalat în jurnal) – consideratii deloc amabile despre ofiterii de cariera; „domnul capitan Holban, cumnatul ilustrului literat Eugeniu Lovinescu”, e un personaj bizar. De la 15 august, de cînd am ajuns în tabara si pîna la ziua aceasta”, parintele lui Anton Holban (viitorul romancier) „înca nu s-a spalat, pentru care lucru bunul si burtosul doctor Rizescu a luat masuri ca sa se înarmeze o companie cu lopata de infanterie si o alta companie cu maturoaie si cu hîrdaie cu apa, ca sa poata curati urechile domnului capitan..”. Nici o toleranta pentru generalul Tell, marginit si absurd. Din aspra experienta a rezultat fragmentul Mergînd spre Hîrlau (cu o trimitere la dramaturgul Ronetti-Roman), text încorporat în O istorie de demult .

La 25 iunie 1913, locotenentul Sadoveanu, mobilizat la regimentul „15 Infanterie” (Falticeni), se referea în jurnalul de campanie la starea de spirit din zona, favorabila intrarii în razboi. Dincolo de Dunare, epidemie de holera; concomitent, G. Topîrceanu (si el mobilizat) se confesa îngrozit carnetului sau de front. Impresie pozitiva despre omenia generalului Prezan, viitorul maresal. Jurnalul lui Sadoveanu devenea în 1914 o carte: 44 de zile în Bulgaria .

 

Jurnalul de calatorie în Germania (1926) înregistreaza, fara complexe, impresii felurite; în trecere prin Polonia: „gari mari în vechiul stil austriac – ca la Pascani”. Galitia e o „tara pustie, tara trista”. În gara la Lemberg – un chiosc cu gazete, carti de Dumas-pcre, Romain Rolland, Blasco Ibanez, Jack London, Reymont; „nimic de Sienkiewicz”! La Przemysl – „a ajuns cu ostile sale Stefan-Voda”. La Berlin, plimbare pe rîul Spree; un mierloi „cînta moldoveneste, ca-n gradina la noi, la lasi”. Strazi cu „case foarte vechi, înflorite si romantice”. Vizita la galeria de arta de la Potsdam („Sans-Souci”), amintitor de Frederick cel Mare si Voltaire, oaspetele împaratului.

La 3 iunie 1927 – cu „Orient-Express” spre Amsterdam; itinerar prin Bratislava („impresie de curatenie si rînduiala”), prin Viena si Linz („orasele, satele au acel caracter german cunoscut”; „Regensburg – în munti Dunarea Mica”. Olanda – „tara cu sistem vascular dezvoltat; – într-un fel de mimetism, si oamenii sînt la fel. Parca le-ar curge prin sînge apa acelor lacuri. Fineturi gastronomice la restaurantul „Bagatelle” (extrem de scump), proprietatea unui român (Tocila) – „aventurier simpatic, desi cam trist” – care „vorbeste destul de bine italieneste, frantuzeste, nemteste, englezeste, olandeza; româneste se cam încurca”. Anul urmator, textul îmbogatit, sub genericul Olanda – Note de calatorie , aparea la „Cartea româneasca”.

Pentru „reparatie” trupeasca, la sfîrsitul anului 1937, Sadoveanu era la Karlsbad (22-30 „dechemvrie”) – statiune cautata de „lume multa, de pretutindeni”. Doamnele si unii localnici supraponderali „fac fara gres bolile pe care strainii le curarisesc si pe care ei însisi le lasa necurarisite pîna la sfîrsit”; spre seara „se poate auzi muzica buna”. Impresioneaza semnele civilizatiei tehnice: „ascensor, calorifer, lumina electrica, automobil, aeroplan, tren, sobe cu gaz aerian, cabine telefonice în toate partile pe strazi, radio la fiecare casa”. Pe stînci, în jurul statiunii, inscriptii amintind ca „acolo a stat un Kronprinz, dincolo o arhiducesa, dincolo un rege”. Un episcop slovac tacut, cu care se vede cotidian în sufragerie, devine subiect de portret. „Probabil ca n-am sa-l întîlnesc iar decît la judecata cea din veac, cînd ne vom opri sub o arcada si ne vom întinde unul altuia mîna ca niste vechi cunostinte”. Desi de repetate ori spusese ca singuratatea nu-l deranjeaza, acum, departe de ai sai, Sadoveanu cade în melancolie. Dupa a treia zi de Craciun (la 28 „dechemvrie”), iata-l consacrînd o pagina malitioasa „d-lui N. lorga” – „cel mai mare dintre toti cugetatorii si scriitorii de orice fel, nu numai de azi si numai de ieri, sa nadajduim si de mîne...”.