„Un poet este modern, mai întîi de toate, prin forta limbajului, prin jocul lucid, prin prospetimea metaforei”.
(Emisferele de Magdeburg)

Dubla sau multipla identitate a unui poet, fenomen curent, implică tot felul de modulatii problematice. Există, să spunem, cel putin doi Suceveni: un Suceveanu auroral, tandru, păstrînd prospetimi juvenile, gratios si sensibilist – si un alt Suceveanu, al amiezii si maturitătii, gînditor, sceptic si interogativ, vădit contrariat de ambianta dizarmonică. Scrutînd propria-i epocă, el e totodată un retrospectiv si un prospectiv. „A fi modern în poezie nu înseamnă a nega si detesta la modul teribilist si fără discernămînt orice formulă traditionalistă, valorile certe ce formează potentialul literar actual, propunînd în schimb avalanse de cuvinte continînd infrasensuri indescifrabile, mimări de stări si sentimente”; – astfel scria Arcadie Suceveanu într-un eseu: Emisferele de Magdeburg. Intră în discutie ideea de context, despre care si glosează într-un alt eseu, Acelasi Don Quijote: „Sînt contemporan cu timpul vietii mele, cu propria mea nastere, cu propria moarte, cu propria mea memorie. Dacă mi-ar fi fost dat să trăiesc în secolul al XVII-lea sau în secolul al XXII-lea, dacă as fi fost hindus ori saxon si nu român din emisfera nordică a Bucovinei, cea înstrăinată de Tară, dacă suferinta mea ancestrală nu-si avea izvoarele în lacrima latină a lui Ovidiu si în plînsul metafizic al Mioritei, cu sigurantă că as fi simtit si as fi scris altfel, în contextul altor realităti, determinat de o altă sensibilitate, de o altă constiintă (...) Lumea modernă intră (a intrat?) în postmodernitate. (...) Poetul de azi, ca si cel de ieri, ca si cel de mîine, este si rămîne prototipul lui Don Quijote, senatorul morilor de vînt, dispus să ia oricînd de la capăt, cu aceeasi credintă si îndărătnicie, spectacolul si drama Iluziei”.

Altfel decît unii parteneri de generatie, neconfiscat în totul de trecut si nici idolatru al experientelor modernizante, Arcadie Suceveanu – bucovinean pur sînge stabilit la Chisinău – întrupează ideea de continuum ca mod existential si creativ-istoric. Corelînd clipa cu întregul, subliniind sistematic legăturile abisalului cu prezentul si decriptînd viitorul – „metoda” poetului, tentat de tonuri pure, tinde spre un delicat simfonism. Prospetimea senzatiei, fluxul si expresivitatea liniei rimează cu dimensiunea metafizică, repere înlesnind orchestrarea unui discurs sobru, transparent, aliaj de profunditate, de verticalitate si extensiune. Întîia lui carte, Mă cheamă cuvintele (1979), e în fond un credo sagace, un moment de clarificări; la început de drum, debutantul decidea să locuiască organic în limba română, altfel spusîn matricea fenomenului autohton, acesta vibrînd în substantive si verbe. Era un debut cu rădăcini în lirismul oral si în „versul lui Mihai”; rezonante multiseculare îmbină clarul si aburitul. „Trece-un deal si-o apă dulce/ Pe la poarta lui Neculce...” Într-un poem-sumă, Nunta geniului, prezidează zvonuri de baladă, „grîu si aur în proverbe”; viata celor de altădată pulsează în „dactili si hexametri”; metafore si cadente potentează reflectia; parabola bidimensională – între atunci si acum – suprapune accentelor intime o filozofie calmă. Retorica acestui Arcadie Suceveanu e o retorică a detentei, de unde tranzitia de la de la ceremonialul energic, înalt si ceremonios la Eul aplecat spre sine, suav si patetic.

La nivelul comunicării pe claviatura unui pianoforte simbolic –, de observat, în consecintă, oscilatii de la fortissimo la soaptă; lexicul („Cuvintele”) adună culoare, freamăt si nerv. Fie Parabolă ori Elegie, ori Natură statică, poeticul sucevenean de început e arhitectură si sens (un produs deasupra cuvintelor) orientînd spre Tărmul de echilibru – cum sună genericul volumului din 1982. Figuri emblematice, Homer, Ovidiu, un hispanic Hidalgo, si alte referinte livresti vorbesc de tendinte cogitative, poetul autoconsiderîndu-se un Posedat;

De bună seamă, tu esti
cel posedat de liră,
norocosul crucificat
căruia în loc de cuie
i s-au bătut în palme
garoafe.

Instrumente mediatoare, cuvintele tind spre azur dar prozaismul din jur bîntuie, făcînd legea. În „asteptare”, nici o sperantă: „Mări argiloase-mi colcăie în sînge (...)/ Mă caută cuvîntul si mă plînge” (Catharsis I). În bătălia cu existenta: „cîstigă numai cel care pierde/ mortii sirănitii sînt cei privilegiati, posedatii de înger” – invocati sceptic în Parabola norocosilor soldati. Din Lacrima lui Ovidiu, modernii extrag „ca dintr-o nesfîrsita salină, suave zăcăminte/ de sare”. Dar deviante ca acestea, jeluitor-sarcastice, nu alterează tonusul poetului; neabdicînd si retrăgîndu-se dincolo de vizibil, el cultivă (terapeutic) reveria spirituală. Practic, anxietătile se estompează, lăsînd cîmp deschis iluzionării.

Odată cu elegiacele Mesaje la sfîrsit de mileniu (datate 1987), Eul coplesit de singurătate, scindat, se abandonează unei stări sisifice de nuantă bacoviană. Întrebările accentuează sentimentul tragic, acesta atît de agresiv în plan existential european-modern si postmodern.
Cîteva texte, sub repetatul titlu Jurnal de bord, introduc relevant în realitatea curentă; Omul mecanic depersonalizat si-a pierdut rostul; dezamăgire radicală respiră sonetele din tripticul Vitraliu autumnal, cu pigmenti ŕ la Bacovia. Se manifestă compact un Timp regresiv, comparabil „c-un ceas întors pe dos” – culme a absurdului. Erosul însusi se consumă în artificial. Pe un aforism decupat din Paul Valéry – O tăcere e straniul izvor al poemelor – se structurează admirabilul poem Tăcerea ca dialect al cuvintelor.
Dincolo de real, actionează sistematic un impuls fortifiant stimnulînd Recrearea lumii prin visare; prezentului post industrial i se contrapune un naturism revigorant, obiect de redresare morală”

Refac – pe nou – si iarba pe colină,
Dureri, amurguri, lacrimi, nori, caise,
Din minereul beznei si din clise
Extrag candori, storc nuferi de lumină!

Compun iar focul din cenusi si zgură,
Topesc si ard. Si firea mea întreagă
Ar îndrăzni, această lume stearpă,
S-o recreeze prin visare pură.

De aceea cînd noroaiele mă-neacă –
Un nufăr alb îmi pîlpîie pe gură.

Atunci „cînd si metalul dă semne că a obosit”, cînd „ninge straniu”, bacovian, cînd „lumea e o dramă”, actionează – la modul existentialist, gen Sartre si Camus – sfidarea, apelul la rezistentă; interesează, totodată, shakespeareanul to be or not to be. De citat, în acest spirit, pledoaria din Contemporani cu Hamlet: „A fi-n mărime naturală,/ a fi sperantă si simbol,/ A fi si-a-nvinge ca pe o boală/ Această criză si-acest gol”... Cîte un Miraj, cîte o imersiune în muzică (Lied, Flautul de argint) cheamă în spatii extramundane, linistitoare.

La Arcadie Suceveanu, persistenta dramă a basarabenilor, calvarul lor multiform – legat în special de reprimarea sentimentului national – se constituie într-un lamento prelung, traducînd ca la Goga, în alt context, pătimirea generalizată. Nu e însă abandon, ci numai reculegere, nu instalare într-un tragic paralizant, ci privire scrutîndă, miscare între concretul imediat si oglinzile istoriei. Nu e vorba de aproximări, ci de o geografie sacră, în care muntii Tării eterne au functie totemică, regeneratoare: „Mi-e sete, frate, si as bea Carpati./ Ti-au mai rămas ceva Carpati, Ioane?”. Absolutul, la Arcadie Suceveanu, altfel decît la sfîsiatii căutărilor interioare, se defineste ca integrare în etnic, într-un panoramic temporal sugerînd dăinuirea. În fapt, Arhivele Golgotei – cum sună titlul cărtii sale de referintă – însumează stări pozitive, momente de flux si de reflux, cu accente, e ideea de înrădăcinare, cu obsesia restituirii si a vegherii active. Anumite cuvinte (Golgota, sîngele, mama) au devenit concepte, dar concepte-embleme deci cu disponibilităti iradiante, care, făcînd jonctiunea între Eu si Ceilalti, imprimă monologului liric rolul solistic dintr-o mare corală. Fără să pară, poetul de la Chisinău e în realitate un rapsod, unul care, exponent al celor din jur, precum în Colind cu strămosi, atinge cote remarcabile: „Răsar strămosii în cămări de ger/ Să roage zeii ce ne-nstrăinară, /Florile dalbe, Doamne, flori de ler,/ Să nu ne deie din părinti afară (…)// Ei duc, călări, istoria în ea,/ Cea răstignită, pusă la dosare,/ Icoana ei e vie, si în ea/ Sînt toti: Bogdan, Mihai, Stefan cel Mare...” Muntii, „luceafărul fără moarte”, „focul sfînt din lumînări”, voci line murmurînd „în strană” – iată însemne „pe blazonul stirpei noastre sfinte” (Ultimul zimbru), prinse în conexiuni memorabile.
Unul dintre cele mai frapante texte din cîte s-au scris pe tema Mioritei e de găsit în Arhivele Golgotei: în esentă, Miorita lui Arcadie Suceveanu si alte cîteva poeme apartin unui poet de indiscutabilă valoare, cu o adecvată mitologie personală, capabil de redistributii si permutatii metaforice inedite, în măsură să ducă la transsubstantiere si incandescente. Un limbaj atasant, simpatetic, adaugă baladei vrîncene sensuri noi, de o cuceritoare fortă expresivă: „Acel cioban din culme de Carpati,/ Ce-a curs în stea, cu nunta fulgerată,/ Acel cioban ucis de cei doi frati,/ Prin jertfa lui de sînge, mi-este tată (...)// Ci-n timp ce mor sub lună plină eu,/ Scurt fulgerat de umbrele nătînge –/ Acel cioban, ajuns la fiul meu,/ Prin el îsi mîna turmele de sînge”… Tribun, adesea, în linia Goga-Cotrus, frazarea despuiată a lui Arcadie Suceveanu e făcută parcă pentru retorica de forum, destinată multimilor în asteptare. Ce poate fi mai plastic decît omul pămîntului? – „Bob de grîu, arhaică statuie,/ Zeu mărunt în aură de mii”... –, obiectul unui poem antologic: „E tîrziu de tot acum în lume,/ Bate-n seri un vînt industrial,/ Dar în tine mai nechează-un cal/ Si mă strigă mortii mei pe nume.// E tîrziu acuma si-n natură..,/ Semăna-te-as, frate, – peste ani,/ Să răsară holde de tărani/ Peste-a lumii stearpă arătură”… Cu invocatii ca acestea din Holde de tărani, sub pavăza sîngelui nemuritor, „memoria ce zace în arhive” cheamă la constientizare si verticalitate; notele de ceremonial, mai exact de spectacol mitic, tin deopotrivă de structura discursului ca side ideea eminesciană de răscolire programatică.
Cîte un colind, cîte un psalm în prelungire argheziană (ca Echilibru imperfect), cîte o rugă ori cîte o doină travestită în elegie, cîte un pastel-vitraliu ori cîte o baladă în ritm de veac XX, si mai ales sonete pe toate gamele, în toate pulsează cîte ceva nou, ceva reclădit, regîndit în arhitectură modernă. Fără nimic fortat, Arcadie Suceveanu e un modern veritabil, un iscoditor în pas cu epoca, în spiritul în care Arghezi, Blaga, Ion Pillat si ceilalti practicau insertia în fluxul vremii. Atît de legat de fenomenul românesc în totul, purtînd în inimă harta tării întregi, simtind în propriile-i oase Carpatii, si-n pieptu-i Pontul Euxin, el comunică în spatiu si timp cu Narcis, cu Hamlet si Don Quijote; pe Baudelaire îl vede răstignit si însingurat, orga lui Bach îi trimite ecouri grave; îi este dor de Dante si, mai vîrtos, de Eminescu (în latura arhetipală-mesianică), îl solicită refrene bacoviene, într-un poem dintre cele mai evocatoare, Vis cu cai (II), aleargă „sănii din Esenin”. Analogia e modalitate curentă de revelare a stereotipiei existentiale, de unde trimiteri la „biblicul Chit” care l-a înghitit pe Ioan, ori la Noe si la Turnul Babel, constatarea shakespeariană din Hamlet că în Danemarca e „ceva putred” devine reper pentru situatii actuale; „Danemarca-i pretutindeni. Danemarca e în toate”… Aluzii în serie duc spre fantasticul, himericul hidalgo de la Mancha, nebunul asaltator al morilor de vînt. Deasupra împletirilor de mîhniri si ironie e loc pentru interludii erotice, cînd Bolnav de dragoste, contemplativul din Totem cu ochi albastri si Cîntec de dragoste din Iluzia cu chip de Monaliză ori din splendida Dragoste definitiva, cultivă adoratia petrarchistă si galanteria modernă.
Cu „neamul de Ioni si Marii” în suflet, e normal ca Timpul (cel din Ion a înviat – bunăoară) să fie o dimensiune existentială majoră. De mentionat, în acest sens, Cimitire vii, Arta mortii, Fular de-azur, Nufărul magic, o eseniană Scrisoare mamei si alte pagini.. Concluzia la aceste consideratii sumare se desprinde de la sine. Modern de disciplină clasică (de aici propensiunea spre sonet), lăsînd misterului partea lui, fără a obstacola transparenta, autorul Arhivelor aspiră spre maxima decantare –, spre Tăcerea revelatorie:

Si-astfel – prin aspre armonii – să pot vorbi
În dialectu-n care-a plîns Paul Valéry

Dar Arhivele lui Arcadie Suceveanu se cer cunoscute prin lectura directă, personală. Poezia transpruteană, prin el si prin altii, e în mîini bune.
Peste Eterna Danemarcă (1995) planează umbra zbuciumatului print Hamlet; însă Danemarca aceasta, metaforă extensivă, hiperbolizează la modul catastrofic; Legea vaselor comunicante unificînd si generalizînd sub imperiul Apocalipticului. „Providenta a făcut să ne nastem si să trăim în acest timp sublim si dramatic deopotrivă, în ultimul si cel mai cumplit Babilon din cîte a cunoscut vreodată omenirea. Omul e obosit, se arată plictisit de propria existentă. Ritmurile sălbatice ale lumii moderne îl zdruncină, îl strivesc. Natura e în declin, sufletul se simte tot mai umilit, tot mai neajutorat; „pe zare se aude parcă umbra lui Noe, venind” (Acelasi Don Quijote). Abis si Neant, dimensiuni terifiante, încredintează că Noul Babilon cîstigă teren pretutindeni: „Acuma-i în Nil,/ oho, acuma-i în Gange”. Cu aproape trei decenii anterior, philippidianul Monolog în Babilon din 1967 puncta cvasi-dantesc haoticul modern. Analog, viziunile Suceveanului configurează spectacole de lume răsturnată. Nici o iluzie! Pe fundaluri terne, apar profiluri simbolice – Doamna Apocalipsă, Cavalerul Înzadar, Domnul Vierme; rememorări fulgurante, senzationale, duc spre Heraclit si Don Quijote; secvente filmice în viteză alătură Turnul Babel si orasul Nevermore, „Grădina răstignirii” si „Duioasa ghilotină”. Nu sînt pe-aproape „nici Decebal,/ nici Dragos Vodă, nici Stefan cel Mare”. Un memorabil sonet, Miel pascal, vehiculează relatia vesnicie-trecere: „Timpul se surpă-n mine ca un mal,/ Moartea se-aude fluierînd în vie”…
Efigia poetului, devot al discursului elaborat si utilizînd toate strunele, e a unui creator de remarcabilă cultură, un elitist cu frază elegantă si profunzime ideatică. Personalitate distinctă – găsim la Arcadie Suceveanu gravitatea lui Al. Philippide si fantezia problematizantului Stefan August Doinas, spirit congener.