SPECTRUL MULTIUNGHIULAR AL „MEMORIALELOR“V. PÂRVAN

                                                                                                                                    Constantin CIOPRAGA

  Toată opera lui Pârvan, filosof al istoriei si constructor polivalent, este reflexul unei constiinte grave. Niciodată vreo irizare de umor, nicicînd vreun surîs deschis. Fie în studiile riguroase, cu miez istoric, fie în Memoriale –, acelasi timp conceptualizat care nu se sfîrseste: timp obiectiv sau timp subiectiv, niciodată neant absolut. Contemporan cu personalităti de la începutul veacului al douăzecilea, savantul se miscă dezinvolt, sigur pe sine, printre înaintasi de acum două milenii. Îsi aminteste mereu, paralel imaginează, înaltă columne. În fond, memorialistul e, precum Carlyle, apologet al eroicului, lăudător al temerarilor, însă mai temperat decît acel Nietzsche invocînd „supraomul“. Îl tine în loc, impresionat, „eroul gîndului“; e solidar cu dialecticienii elini care, rafinati, „îsi comunicau gîndurile în formă poetică“ (Laus vitae). Poet el însusi, dînd curs metaforei focalizante, balansează între senzual si ideatic; de la lectura în clar a concretului, alunecă spre reverie si fictiune.
Dacă în Getica (1962), legea o face discursul istoric-documentar, în Memoriale se recomandă un contemplativ, un pontif cu mască de mag modern. Unele texte ale acestuia, formal niste eseuri, sînt în fapt poeme în modul odelor si ditirambilor celor vechi. Altele, mostre de antropologie culturală, punctează – discret mitizate – realităti ale epocii. Redactate în timp, unele la diverse ocazii, între 1914 si 1921 – publicate în 1923 la „Cultura Natională“ – seducătoarele Memoriale au favorizat decisiv apropierea de Eul interior al prozatorului artist. L-a contestat îndată estetul Paul Zarifopol, eseist sceptic si răzvrătit, adept al autonomiei esteticului, polemist redutabil.

Meditînd pe urmele anticilor greco-romano-thraci, gînditorul se manifestă, totodată, în perspectivă modernă ca factor de legătură: „Asigurat prin viată în turmă, omul ia în fata mortii o pozitie mult mai usuratecă decît dacă ar fi lăsat izolat înaintea ei. El nu se mai teme asa de cumplit de moarte, simtindu-se oarecum ocrotit de tovarăsii săi; dimpotrivă, îndrăzneste chiar a o dispretui, fireste preamărind viata, căci după moarte nu va mai fi nici joc si nici plăcere“ (Laus vitae). Cîtă vreme îsi umple existenta actionînd, înfăptuind si adăugînd valori proaspete celor mostenite, „omul capătă adevărata lui măsură“. In honorem Constantini Erbiceanu – discurs de receptie la Academie (28 mai 1914) – e în subtext un mod de magnifiere a relatiei om-natură. Cadente solemne, spatializare solară, retorică amintind de Ugo Foscolo din I. Sepoleri: – „În tara unde chiparosii stau de pază la capetele celor întru vecinică pace adormiti, unde măslinii cu frunzele lor argintii îmbracă muntii ce se oglindesc în marea nemărginită, unde bolta cerului se înaltă pînă în infinit, iar lumina soarelui pătrunde toate, dîndu-le lumină din lumină, – acolo omul are sufletul mai simplu si mai clar, seninul cerului si al mării îl înseninează si pe el si gîndul iubitor de lumină se avîntă în visare spre înăltimile albastre cu Platon ori pe mările de smarald si safir cu Homer. Acolo viata omului se desfăsoară în mijlocul firii însăsi…“. Frazarea de tip aforistic, agreată, consecvent, practicată din perspectivă etică, îl apropie, alteori, de întemeietorii de religii.
Cîte un solilocviu în notă sententios-cogitativă comportă tangente cu discursul aforistic practicat în timp de Hypocrat, de Pascal, de Nietzsche. Cîte un lamento sotto voce, cîte o secventă despre lumi de mult stinse, cîte un omagiu tăcerii – toate se subordonează, în cele din urmă, luminii. „Căci tu, Lumină de Zi, esti de-a pururi, noi sîntem cei ce murim…“. Axiologia filosofiei lui Pârvan este, în esentă, cea a comunitătii geto-dace de la Carpati, cristalizată liric la poetul anonim, la Eminescu, la Blaga, la ceilalti.
Orice întoarcere spre începuturi e memorie regăsită, punct de sprijin pentru Eul în perpetuă autoconstructie. În mărturia unui Alegenor, cioplitorul în piatră din Laus Daedali, identificăm cîteva comandamente fundamentale: – „Noi, săpătorii în piatră, învătăm pe oameni a vedea viata; noi îi silim să-si adîncească întelegerea ei, contemplînd îndelungat liniile reprezentative ale furtunilor interioare din sufletul omenesc, perpetuu agitat; noi le dăm gîndirea monumentală care alege ce e statornic de ce e trecător în om; noi îl deprindem să caute scurtimea, de piatră, claritatea, de linie pipăită, si în poezia ca si în muzica lor, si tot astfel si în vorba spusă solemn pentru a da viată ori moarte aproapelui lor. Noi învătăm pe muritori să mediteze asupra vietii lor“. Unduirea poematică a frazei, repetitia augmentativă, rostirea eufonică, armonioasă, conlucrează cu ratiunea demonstrativă.
Spectacolul lumii e însă, inevitabil, motiv de angoase. Într-un „dialog platonic“, Anaxandros (din Idei si forme istorice, 1920) – prezentat la 3 noiembrie 1920 la deschiderea unui ciclu despre Originea dramei antice la Universitatea din Bucuresti – trei interlocutori filosofează. Pe tărmul de la Histria, închinătorii zeilor, în criză accentuată, sînt în derivă. „Biete umbre chinuite de gîndul cel nou al zădărniciei tuturor celor omenesti, zeii, se făcură cuminti, solemni si abstractii, sau de nu, ei fură huliti – si de poeti ca si de filosofi“. Începuse timpul eroilor, insurgentilor semeti: Prezenta „gîndului tragic“ declansează „strigătul de durere al singurătătii, în viată ca si în moarte“. Concluzia? „Nu e dat a ne bucura în viată de nimic statornic“. Tragedia demonstrează finalmente „neputinta noastră de a sfărîma zidul de singurătate care se ridică împrejurul fiecăruia dintre noi pînă la cer.“
Miturile de odinioară fuseseră forme alternative de despovărare; „ele ne ating doar din altă lume“ – ca niste „chipuri pictate de Polygnotos, măretul frate întru tragic al lui Aischylos Întunecatul…“. Teza lui Nietzsche – cel din Nasterea tragediei din spiritul muzicii (1872) – rostind un „da entuziast fată de caracterul fundamental al vietii“ si atribuind dionisiacului putinta de a preface „suferinta în viziune a frumusetii“ (Fritz Martini) sfîrsea în pură contemplare. Din perspectiva unui Pârvan mai realist (purtător de cuvînt al lui Anaxandros), înfruntarea dramatică a tragicului perpetuu e problemă de solidaritate interumană: – „Suferitorul tragic, pe care-l asteptati voi, va trebui, prieteni, să nu fie un zeu. Si ca oamenii va trebui să fie slab, să gresească si să sufere (…). Si tragedia acestui om va fi, în adevăr, tragedia Umanitătii si prin suferintele lui, în adevăr ne vom usura de suferintele noastre, si de la el vom putea învăta iubirea“.
Un asemenea tragic globalizat poartă în sine, totusi, virtualităti terapeutice.

Fost coleg cu Pârvan la Universitatea din Bucuresti, E. Lovinescu avea să-i consacre (în Memorii I, 1930) un capitol de-a dreptul violent, văzînd în el un posedat: „ros de pasiunea unică a ambitiei de a deveni“, tinînd „niste prelegeri, amestec de prelegere si de litanie“; „cît despre cugetarea lui filosofică, ea este o simplă banalitate mascată sub o insuportabilă grandilocventă stilistică. Formele istorice si Memorialele reprezintă, în fapt, modele intolerabile de patetism verbal, de betie de cuvinte, locurile comune ale reflectiei asupra vietii, învăluite într-o frazeologie bombastică, cu aere inspirate si mistice, ce puteau impresiona pe doamnele si pe tinerii din jurul catedrei lui, dar nu rezistă unei elementare analize a bunului simt…“.
Pe versantul contrar, G. Călinescu se delimita, văzînd în autorul Memorialelor un geniu „muzical si solemn“, cu fizionomie de „actor tragic“; Pârvan, exploratorul „sufletului etnic“, devenea „pastorul Brand al lui Ibsen, cu haina neagră încheiată auster pînă sus, călcînd pe un ghetar“. Comparatia respectivă, din finalul Istoriei literaturii române de la origini, fusese formulată cu mult înainte de către Tudor Vianu. Amănunt de regie: ritmul cantilenat, poematic, al comentariului călinescian concordă cu însăsi rostirea lui Pârvan oratorul. Tudor Vianu, care-l audiase prin 1920, se alătura numerosilor admiratori: „Ce deosebire între omul firesc si comunicativ al întîlnirilor particulare si magistrul la catedră sau în fata pupitrului său de conferentiar! Aici oficia un preot, un aed inspirat. Îsi citea expunerile lui cu o intonare exagerat muzicală, gravă, pătrunsă de melancolie, care descătusa un fior printre tinerii lui ascultători. (…) Era în gîndirea lui Pârvan o avîntare, o îndrăzneală generoasă de a regăsi, sub puzderia faptelor, rădăcina lor comună, care însufletea tineretul momentului si aspiratiile cele mai înalte ale gîndirii“ (Opere I, „Minerva“, 1971).
Frapează, în cele sase sectiuni ale Memorialelor, o învăluitoare unitate tonală gratie căreia accentele psalmice ori de recviem, apostrofele, gradatiile, incrustatiile erudite si frînturile de cantată se încorporează în tesături si bucle de suflu amplu. Anterior, doar din atelierul lui N. Iorga-romanticul au mai iesit astfel de pagini tulburătoare. În Rosalia, psalm destinat eroilor contemporani, luptătorilor stinsi în recentul război mondial, se aud parcă sunete din solemnele Ode triumfale pindarice: „Si a venit, patria mea, a doua vară a încercărilor tale (…). Neclătinat, senin, fără ură si răzbunare, priveste, o Geniu al natiunii mele, amurgul zeilor ce ti-au fost dusmani…“ Linia tonală înaltă, de elocintă festivă, invită la magnifiere: „Îngenunchiati, voi ce-ati rămas în viată, înaintea maiestătii celor ce au căzut“.

Mi-a fost dat să dialoghez cu Pârvan în Lagărul 74 de la Oranki, la două mii de kilometri de tară. Sosise un nou convoi de prizonieri; – după armistitiul din august 1944, un ofiter din flota noastră de Dunăre aducea cu el Memorialele lui Pârvan; un altul integrala Baudelaire – în eleganta editie Pléiade. Lectura paginilor lui Pârvan, în decursul durei captivităti devenea, pentru mine, un mod de eliberare imaginară. Creatii ale unui moralist de tribună, frecvent declamatorii, prozele sale se înscriu în linia marilor inspirati. Suflul energic al discursului, patosul si freamătul liric reactualizează modelul Hasdeu: supradimensionarea are suport dramatic.
Remarcabile studii despre fenomenul Pârvan a publicat istoricul Al. Zub. Despre Memoriale, Ion Vartic.