ASACHI NECUNOSCUT

 
 
 
                                                                                                                                                              Mircea CIUBOTARU
 
 
 
            Institutul de Filologie Românã „A. Philippide” si Institutul de Cercetãri Economice si Sociale „Gh. Zane” ale Academiei Române îsi desfãsoarã activitatea, din anul 1976, în Casa Asachi, cãreia i-a fost adãugatã o anexã modernã, construitã special pentru functionarea acestor institutii. (Pentru sediile Institutului nostru, vezi brosura aniversarã Institutul de Filologie Românã „A. Philippide” 1927–2002, Iasi, 2002). Casa veche din str. Codrescu, nr. 2, este o clãdire de patrimoniu cultural al Iasilor si istoria sa meritã a fi reconstituitã.
Pînã la „focul cel mare” din 19 iulie 1827, care a distrus toate casele din partea de vest a orasului, Gh. Asachi locuia la ªcoala Domneascã de la Trei Ierarhi, în încãperi de la etaj. În incendiu, cãrturarul a pierdut bunurile, cãrtile si manuscrisele. Dramaticul eveniment a stimulat tendinta expansiunii orasului pe directia bulevardului Carol (fost Podul Verde si Copou) si a strãzilor actuale Lascãr Catargi, Nicolae Bãlcescu si Sf. Atanasie. Îndeosebi marii boieri si negustorii bogati au început sã evite zona expusã repetatelor incendii, construindu-si case noi în Muntenimea încã bine protejatã de pãdurea de pe Copou. Asachi a cumpãrat de la Lupu Bals un teren de cca un hectar, în Muntenimea de Sus, pe loc gospod. Tranzactia a fost întãritã la 7 mai 1833 (Arhivele Nationale Iasi, Tribunalul Iasi, sect. III, dos. 9/1875, f. 29v–30r). Suprafata era considerabilã, de la clãdirea actualã a Institutului si pînã la fosta Piata Sturzoaiei. Pe acest loc, Asachi si-a construit o casã, în care fost instalatã si litotipografia sa (din 1834), acolo unde s-au tipãrit istoricele „Albina româneascã”, „Alãuta româneascã”, „Gazeta de Moldavia”, „Foaia sãteascã”, publicatiile oficiale ale vremii si atîtea cãrti care au imprimatã mentiunea tipografiei „Institutul Albinei”. Tipografia initialã, unde apãruse în 1829 „Albina româneascã”, fusese un teasc din casele Mitropoliei, mutat la ªcoala Vasilianã (1831). Apoi (de la 11 august 1832), tipografia particularã a lui Gh. Asachi a functionat, cu chirie, în casele lui Iordache Drãghici (strãbunicul matern al lui N. Iorga), case situate în perimetrul Cercului Militar de pe bulevardul Carol (Ibidem, Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 650, f. 46r; I. Antonovici si Gr. Cretu, Tipografiile, xilografiile, librãriile si legãtoriile de cãrti din Bîrlad, Bucuresti, 1910, p. 28, nota 1; N. Iorga, Gheorghe Asachi ca tipograf si editor, în AAR, Mem. sect. ist., seria II, t. XXXIV, 1912, p. 5–6). Într-o Listã a caselor si a dughenilor Capitaliei, publicatã în anul 1853 (editie nouã, Iasi, 2000), în despãrtirea a 3-a, pe Ulita Asachi, sînt înregistrate douã case ale postelnicului Gheorghe Asachi, „o cãsutã micã”, de clasa a 4-a, pentru care plãtea un impozit de 100 de lei pentru pavarea strãzilor din Iasi (p. 41), si o altã casã, de clasa a doua, impozitatã cu 700 de lei (p. 19). Aceasta din urmã este clãdirea existentã si astãzi, construitã asadar în 1833–1834. Este o casã boiereascã mare, cu un etaj, asemãnãtoare ca dimensiuni si valoare cu Casa Pogor, si conceputã fãrã îndoialã dupã planurile lui Gh. Asachi, arhitect calificat. Pentru comparatie, casele de clasa 1, cum erau casele fostului domn Mihai Sturza (fostul Seminar „Veniamin Costache”, Facultatea de Teologie de astãzi), casa vistiernicului Neculai Rosetti-Roznovanu (azi Primãria) sau Tribunalul Criminalicesc (corpul E al Universitãtii, cu editura si tipografia) erau impozitate cu 1200 de lei. Lîngã casa cea mare, Gh. Asachi a asezat un mic monument („stîlp amintitoriu”) în memoria fiicei sale iubite Eufrosina, moartã la vîrsta de doar 19 ani în timpul holerei din vara anului 1848 si deplînsã în douã cunoscute poezii, si pentru nepotul sãu, George Moruzi (1839–1856). Acesta era fiul Hermionei (fiica sotiei lui Asachi din prima ei cãsãtorie, adoptatã, ca si fratii ei Dimitrie si Alexandru) si al lui Alexandru Moruzi (1815–1878), nepotul fostului domn Alexandru Moruzi. Un document inedit evocã un episod petrecut în casa lui Gheorghe Asachi la 1835. Dimitrie Moruzi reclama Mitropolitului faptul cã fiul sãu Alexandru, pe atunci nevîrstnic, fusese „rãpit” într-o nelegiuitã vietuire cu fiica agãi Asachi si era dedat „nesãtioaselor desfãtãri în casa lui Asachi” (Arhivele Nationale Iasi, Documente, 140/76). Legãtura a fost însã legalizatã si conflictul s-a stins.
Implicat în toate marile proiecte ale culturii nationale din vremea sa, Gh. Asachi a fost mereu strîmtorat din punct de vedere financiar si presat de creditori. La cãsãtoria Hermionei cu Edgar Quinet (1852), casa fusese ipotecatã pentru asigurarea dotei sale. Casa, o pivnitã de piatrã, existentã si în prezent, via boiereascã si locul de pe „strata numitã Asachi”, erau „pretãluite” în 1857, la cererea proprietarului (Ibidem, Tribunalul Iasi, sect. I, tr. 1788, op. 2039, dos. 2669). În anul 1862, casa a fost scoasã la vînzare prin licitatie pentru „îndestularea” creditorului Solomon Theiler, dar datoria a putut fi plãtitã la timp si procedura a fost opritã (Ibidem, Divanul de Întãrituri, tr. 1765, op. 2014, dos. 261, f. 261r–263r).
Gheorghe Asachi a murit la 12 noiembrie 1869 si a fost înmormîntat în cimitirul Bisericii 40 de Sfinti în a cãrei parohie se afla si casa sa. Ulterior (1890), osemintele sale si ale sotiei (Elena) au fost reînhumate în soclul statuii din fata scolii care astãzi îi poartã numele. Dupã disparitia bãtrînului cãrturar, proprietatea a fost mostenitã de fiul sãu, locotenent-colonelul Alexandru (Alecu) Asachi (mort în 1875). Tipografia nu a mai functionat dupã anul 1867. Gh. Asachi încercase, între 1860 si 1869, sã vîndã statului tipografia, dar nu a reusit, fiind nevoit sã contracteze împrumuturi pentru întretinerea familiei (Ibidem, Documente, 432/380). Elena Asachi a locuit în aceastã casã pînã în 1877, cînd s-a mutat întru vesnicie lîngã ilustrul sãu sot. Theodor Codrescu îsi amintea cã, în jurul anului 1878, casele si parcul au fost vîndute cu 1800 de galbeni cãtre creditoarea Czapcay si cã o legendã („Lucrul si al meu repaos”) pe care Asachi o pusese pe balcon a fost scoasã si aruncatã în podul casei (Theodor Codrescu, Amintiri despre Gheorghe Asaki, în „Arhiva”, II, 1890–1891, p. 344). Informatiile pot fi însã corijate si completate cu stiri mai precise. În 1875, Malvina Czapkai a cerut vînzarea casei pentru recuperarea unor datorii fãcute de Gh. Asachi în 1868 si de Alexandru Asachi în 1870 si 1872. Procedurile au durat patru ani, fiindcã Hermiona, vãduvã si fãrã copii, locuia la Paris, iar fiul lui Alecu Asachi, Gheorghe Asachi, viitor medic si profesor la Facultatea de Medicinã din Bucuresti, lipsea din tarã în acei ani. Evaluãrile si inventarele averii, fãcute atunci, înregistrau: o casã de cãrãmidã acoperitã cu sindrilã, cu 13 odãi (la etaj sapte, iar jos cinci odãi, un gherghir, bucãtãrie si antreu), cu o bucãtãrie lungã, patru odãi de cãrãmidã, spãlãtorie, grajd, surã, pivnitã si fîntînã în ogradã. Peste strada Asachi era un loc „sterp”, îngrãdit, mãrginit de casele colonelului Vîrnav si ale lui Mihalache Catichi. Locul va fi vîndut de Malvina Czapkai în 1884 si va ajunge în proprietatea Cugler–Poni (azi, pe acest loc se aflã restaurantul Monte Carlo). Fiindcã Gh. Asachi nu mai avea alti mostenitori la Iasi, casa a fost închiriatã pînã la încheierea litigiului. În 1875–1877, rîndul de sus al casei si atenansele au fost folosite de Maria Costandachi, apoi, din octombrie 1877 si pînã în aprilie 1878, casa a fost închiriatã pentru un spital rusesc si      s-au produs stricãciuni. Dupã unele reparatii, între care la acoperisul de sindrilã, casa a fost închiriatã din nou, pe trei ani, începînd cu 16 iunie 1879, unei institutoare, Eugénie Fajard, care a avansat 200 de galbeni pentru alte reparatii ale imobilului. Atunci a fost strãmutatã fosta tipografie a lui Gh. Asachi din salonul de jos, unde rãmãsese nefolositã încã din anul 1868. Pentru lucrurile lui Gh. Asachi rãmase în casã si pentru masinile tipografiei s-a construit un paravan. (Pentru  informatii, vezi la Arhivele Nationale Iasi, Documente, 551/ 35, 50; Tribunalul Iasi, sect. III, dos. 9/1875; ibidem, Transcriptiuni, nr. 242/1879, 229/1880, 375/1884). Mai tîrziu, cãrtile si lucrurile au fost depozitate într-un grajd al lui Teodor Codrescu, unde au rãmas multã vreme (Constantin Calmuschi, Gheorghe Asachi. Viata si activitatea lui, Bîrlad, 1887, p. 40). Teodor Codrescu a adãpostit într-o magazie si tipografia pe care apoi a cumpãrat-o (Gh. Ionescu, Institutul „Albina” din Iasi, în RIAF, XI, 1910, p. 229). ªi Rudolf Sutu nota peste ani cã în casa lui Asachi era instalat pensionatul francez al unei bãtrîne doamne Fajare (Iasii de odinioarã, II, Iasi, 1928, p. 243; aici si un desen al casei lui Gh. Asachi, cu firma „Institutul Fajare”). Contractul de închiriere a fost însã reziliat, proprietatea fiind adjudecatã definitiv de Malvina Czapkay, la 28 aprilie 1880, cu 2005 galbeni. În deceniul urmãtor casa fost reînchiriatã de mai multe ori. De pildã, în „Curierul” (Th. Balassan), XVIII, 1890, nr. 96, 7/19 septembrie (informatie semnalatã de dr. Remus Zãstroiu), se anunta începerea cursurilor (la 1 septembrie) la pensionul de fete condus de Anna Grandjean, pension pe care Rudolf Sutu îl stia si în strada Toma Cozma.

În anul 1892, un comitet de doamne prezidat de Eufrosina L. Catargi a adunat o mare sumã de bani (cca 200000 de lei), dãruitã Principesei Maria cu prilejul cãsãtoriei sale cu Principele Ferdinand. Din aceastã sumã, la 17 decembrie 1893, Principesa Maria a cumpãrat (prin împuternicitul sãu, Ion Kalinderu) de la Malvina Czapkai, cu 52000 de lei, casa si terenul, cu o grãdinã mare si una micã (acum cu adresa pe strada Codrescu) care apartinuserã lui Gh. Asachi (Arhivele Nationale Iasi, Tribunalul Iasi, sect. III, Transcriptiuni, nr. 772/1893). Achizitia avea în vedere înfiintarea unui asezãmînt de binefacere, care trebuia sã poarte numele ªcoala de gospodãrie casnicã pentru fete „Principesa Maria”. Clãdirea a fost reparatã si amenajatã în acest scop. Fetele, admise cu consimtãmîntul Principesei, erau bursiere (cf. „Prietenul poporului”, III, 1903, nr. 42, din 14 iulie, p. 2, o scrisoare explicativã a Principesei Maria, cu data 1 iulie 1903; text comunicat de dr. Remus Zãstroiu). Dupã cîtiva ani de la cumpãrare, presa ieseanã semnala cu nemultumire faptul cã în casa cu blazonul Altetei Regale ar fi locuit persoane particulare, iar absolventele scolii, bucãtãrese maestre, nu apãruserã încã. Se cerea un rãspuns la aceastã situatie ilegalã (Ibidem, I, 1900, nr. 14, din 17 decembrie, p. 3; întrebarea era reluatã de aceeasi publicatie în anii 1901 si 1902). Totusi, în pofida unor insinuãri probabil rãu voitoare, asezãmîntul a functionat pînã la 11 noiembrie 1937. În anul 1910, ªcoala de Menaj „Principesa Maria” era condusã de directoarea Elena Canano (Arhivele Nationale Iasi, Primãria Iasi – Imobile, dos. 303/2, f. 1r). Din anii primului rãzboi ªcoala de Arte si Meserii „Regina Maria” a devenit orfelinat pentru fete, administrat de Societatea „Ocrotirea orfanilor de rãzboi”. Aceasta construieste în 1926–1927 un corp de atenanse (Ibidem, f. 3r–v), care este clãdirea actualã a Moldoforest S.A. din str. Lascãr Catargi (pe locul unor anexe ale acesteia fost ridicat ulterior adaosul care adãposteste acum Directia Silvicã Iasi). Societatea „Reuniunea Femeilor Române”, prezidatã de Zoe Gh. Mîrzescu, preia administratia de la 10 august 1933 si pînã la 11 noiembrie 1937, cînd predã imobilele noului Institut de Asistentã Socialã „Regina Maria” de pe lîngã Epitropia Spitalului Sf. Spiridon.
Regina Maria acorda aceastã nouã folosintã a imobilelor si terenului cu titlu gratuit, pentru zece ani (1 ia-nuarie 1938–1 ianuarie 1948). Avocatul Gh. Bãileanu, director al Asistentei Sociale de la Epitropie, a fost organizatorul transferului si al reparatiilor fãcute în octombrie 1937–februarie 1938. Casa fostã a lui Gh. Asachi a fost renovatã si reamenajatã. A fost desfiintat balconul cu grilaj metalic de pe fatada dinspre strada Codrescu si a fost ziditã intrarea de sub balcon. Pe frontispiciul fatadei s-a revopsit si acoperit cu foaie de aur blazonul Casei Regale. În interior au fost amenajate la-boratorul de psihotehnicã si selectie profesionalã al profesorului Mihail Ralea, o cancelarie si spatii pentru serviciul neuroendocrinic al profesorului Leon Baliff. În atenansele alipite de clãdire în formã de L (prima „cãsutã” a lui Asachi si adãugirile ulterioare) erau reparate camerele pentru cãminul „Asociatia Amicelor Tinerelor Fete”. În clãdirea nouã, construitã în anii 1926–1927, a fost instalatã o clinicã a spitalului Sf. Spiridon. În curte, a fost înlocuitã piatra comemorativã pentru fiica si nepotul lui Asachi si asezatã pe soclul actual (piatra veche, deterioratã, se pãstreazã încã lîngã peretele casei). Nu stim ce se va fi întîmplat cu bustul lui Gh. Asachi, gãsit rãsturnat printre tufarii care nãpãdi-serã parcul. Probabil este acela de pe fostul mormînt al cãrturarului, de lîngã Biserica 40 de Sfinti. Parcul a fost amenajat, defrisîndu-se copacii bãtrîni si tufarii si plantîndu-se 140 de pomi fructiferi. Un monumental si scorburos dud de lîngã Institut este singurul pãstrat pînã astãzi dintre copacii desigur plantati de mîna primului proprietar. Terenul a fost împrejmuit cu un gard nou. Un numãr de 42 de fotografii pãstreazã imaginile unui timp revolut (Ibidem, Epitropia Sf. Spiridon, dos. 1476/1938, 1543/1938; ibidem, Fondul personal Gh. Bãileanu, dos. 5).
Institutul de Asistentã Socialã nu a putut functiona aici pînã în 1948, conform contractului de donatie. În anii rãzboiului si dupã 1944, casele au fost folosite pentru Spitalul aviatorilor militari, apoi, dupã abolirea monarhiei (1947) si nationalizarea proprietãtilor regale (1948), ca sediu al Comandamentului Corpului 4 de Armatã. În anii ‘60 si pînã în 1975, Casa Asachi a fost închiriatã pentru locuinte. S-au produs, dupã 1948, importante modificãri în configuratia spatiului. Terenul parcului a fost parcelat si au apãrut constructiile grupului de pompieri militari si altele, în continuare, dintre strãzile Codrescu si Lascãr Catargi, toate situate pe vechea proprietate a lui Gh. Asachi. A fost delimitatã curtea Casei Asachi de aceea a clãdirii Moldoforest. În interiorul casei s-au fãcut unele compartimentãri functionale.
În 1975 a fost demolatã casa cea micã a lui Gh. Asachi, cu atenansele sale. Pe locul lor s-a construit anexa nouã a Institutelor Academiei, mutate aici la începutul anului urmãtor. În sfîrsit, ca o restaurare a unui spatiu spiritual, în Casa Asachi s-a reluat „lucrul” cãrturãresc. Fãrã repaos.