În ordinea divinului, duminica este destinată odihnei. Poate si orgoliosului moment în care creatorul, relaxat după efort, este răsplătit spre a-si putea admira în voie creatia, opera. Oamenii sînt destinati să trudească, să materializeze. Prin credintă îsi afirmă umanitatea, prin viata de zi cu zi să si-o împlinească. Din perspectivă teologică, zorii nu pot fi perceputi decît ca un triumf al luminii în conjunctie cu teritoriile vaste ale întunericului din noi si din afara noastră. Ecuatia tine de miracol si generează necesare complementarităti. Sacralitatea devine consubstantială gîndului de a face din teologia frumusetii nu doar icoane, cum credea Evdokimov, ci si obiecte prin care adoratia să dobîndească semnificatia gestului simbolic.
Tot astfel trebuie privită si duminica darurilor, deoarece actul creatiei lumii nu poate fi altceva decît miracolul divin, perceptibil de data aceasta în ordinea umanului. Dumnezeu contine lumea căreia i-a dat, într-un moment de inspiratie desigur, chipul si asemănarea sa. Drept răspuns, omul a făcut ca în orice operă de artă frumoasă să aflăm eternul său spatiu de locuit. Obiectul sacru scrie, în fapt, o poveste fără sfîrsit, onorată de faptele noastre si salvate de la uitare prin memorie. Presupun că, între altele, Vioara Popescu a avut în vedere si acest unghi de perceptie asupra sacralitătii considerată ca o continuă revelatie. Ritualul săvîrsit în intimitatea propriei fiinte face, vorba lui Eminescu, ca doar credinta să poată zugrăvi icoanele-n biserici…
Apropierea de profunzimile sacralitătii în expresia ei plastică a făcut din Vioara Popescu, expozanta de la galeriile de artă „George Apostu” din Bacău, autoarea unui veritabil parcurs ideatic, o configurare prin obiect a unei exemplare devotiuni. Pe acest traseu initiatic au avut loc succesive clarificări, nelipsite însă de inevitabile momente de cumpănă, urmate firesc de limpeziri individuale. Apropierea de Dumnezeu nu este nicidecum scutită de ocolisuri si ezitări, de disperată însingurare. Expozitia Scrisori către fratele meu are sensul unei căutări ireversibile a Celuilalt. Nu caută dublul, ci doar idealitatea uniunii prin valori spirituale indestructibile, sigurele în măsură să ne împlinească destinul. Ofrandele, pîinea sacră si stergarul contin, în substanta lor ideală, triadică, exercitiul mitologic al dăruirii. Masa zilnică devine o oficiere rituală, un moment al comuniunii cu creatorul. El a stiut să ne dăruiască, noi am avut întelepciunea de a-i multumi după cuviintă.
Expozitia Obiect sacru de-acum amplifică registrul comunicării prin transparenta simbolurilor si finalitătile plastice încărcate de sfiiciunea mărturisirii si de expresivitatea metaforică a discursului plastic. Picturile mizează pe subtilitatea palimpsestului, unde relatia dintre imemorial si clipa efemeră se regăseste în caligramele scrise si rescrise cu mereu fericită uimire. Rezultă un text unde cuvîntul are valoarea unui concept pierdut cu fiecare lectură, regăsit cu fiecare dorintă de a citi semnele sacre ale lumii. Formele iluzorii ale acestor texte vagi, suprapuse, contin un mesaj mai degrabă intuit decît explicit în conexiunile lui polifonic lexicale. Grafismul cuvîntului de început are solemnitatea viului, al faptului că el a fost hărăzit spre a fi un sfîrsit vremelnic si un etern început.
Obiectele desfăsurate în acest sanctuar se asociază sub genericul unei veritabile apologii picturile, sugerînd sfintenia unei catapetesme. În fata altarului sanctificat prin taină, sculpturile fac din îngemănarea lemnului si sticlei racorduri pe axa timpului cu semnele sacre crestine sau precrestine, într-un alfabet al mesajelor astrale. Nu întîmplător, Duminica soarelui, în variatele ei ipostaze plastice, generează senzatia de elansare a spiritului setos de infinit, forme ce configurează silueta templului divin înăltat în fiecare constiintă. Cupole elegant elansate, boltile cu iz bizantin, semnele crucii, ale evlaviei se bazează pe o geometrie inefabilă, pe strălucirea luminii, pe sugestiile materialului erodat de ploile vremii si plînsul deznădejdii.
Vioara Popescu crede, de pildă, că, în ciclul Duminica mare, silueta gracilă a formei, flesa aurită a cupolei, scrisul intraductibil gravat pe suprafata volumului nu poate fi descifrat altfel decît sub incidenta bucuriei spiritului. Rafinamentul la care a ajuns prin succesive slefuiri ale gîndului tradus în gest artistic determină privitorul exersat sau doar neofit să se uimească de virtuozitătile unei exteriorităti motivată întotdeauna prin idee. Alături de Vioara Popescu am avut sentimentul că în intimitatea acestor obiecte sacre identificăm măcar în parte ceva din focul sacru ce a ars imaginatia lui Apostu, a cărui sfintenie s-a configurat odată cu marile semne ale ancestralei noastre arhaităti… Tatăl si fiul, consubstantiali, se asociază spre împlinirea augustei triade cu Sfîntul Duh…Asa să fie!