Origene si Evagrie Ponticul

                                                                                                                    Liviu Ciuraru

         Unii filosofi, precum Nicolae Berdiaev si Henri Crouzel, urmarind reabilitarea lui Origene, au lansat ipoteza potrivit careia condamnarea alexandrinului ar fi fost cauzata de interpretarea lipsita de originalitate conferita textelor sale de catre Evagrie Ponticul, tn ciuda faptului ca filosoful Origene si-a exprimat dorinta ca opinia sa teologica sa nu fie preluata ca paradigma, asa cum se tnttmplat tn De Principiis unde pledeaza ca orice lector sa-si formuleze o opinie proprie . El tnsusi a procedat astfel, asa cum poate fi demonstrat de o succinta rememorare a propriului background.
Origene era familiarizat cu Platon, Numenius, Longinus, Nicomachus, scrierile pitagoreice si Cornutus, de la care a deprins metoda alegorica  pe care a aplicat-o ulterior scripturilor ebraice . Alexandrinul adera la ideea lui Numenius referitoare la existenta corporala, apropriere argumentata de pozitiilor lor privitoare la stele si planete, tnsa, tn timp ce pentru Numenius doar o parte a sufletului este subiect al destinului (heimarmene), definit de stele, Origene considera influenta stelelor benefica doar atunci ctnd sprijina sufletul sa se conformeze vointei divine . Ambele rationamente au ca sursa considerarea tntruparii sufletului tn materia considerata rea. Si daca Numenius crede ca tntruparea este cauzata de nereusita de a rezista ispitelor demonilor, Origene, pe de alta parte crede ca tntruparea este un rezultat al unei contemplatii laxe sau al neatentiei.
O alta inspiratie ideatica provine de la Cronius, acela care nu admite migratia sufletelor tn animale , argument care-l va ajuta pe Origene tn formularea doctrinei sale asupra recurentei sufletului tn multipli eoni. Inspirat sau poate motivat de lipsa distinctiei dintre un dumnezeu creator si unul demiurgic tn operele lui Moderatus si Nichomachus, Origene, tn Comentariul la Ioan, ti aplica lui Cristos ambele nominative ľ demiourgos si arché, negtnd astfel orice distinctie temporala sau ontologica tntre Dumnezeu si Logos. Concluzia suportata de aceste observatii istorico-textuale ti poate conferi lui Origene si meritatul titlul de cercetator.
Pentru Origene sufletele umane pre-exista cu Dumnezeu tntr-un status contemplativ. Treptat, sufletele devin plictisite sau dezinteresate de activitatea contemplativa si prefera sa devina active, fapt pentru care cad de ltnga Dumnezeu. Astfel se explica prezenta sufletului tntr-un corp material. Pe baza acestei miticizari antropologice, Origene dezvolta teoria sa escatologica, teorie care graviteaza tn jurul conceptului de apokatastasis. Potrivit acestei ideii toate sufletele vor fi salvate, chiar si demoni, datorita unor serii multiple de eoni al caror scop este tocmai acela de a ajuta sufletul sa-si recapete identitatea divina pierduta tn urma exercitiului impropriu al vointei. Refuzul de a nega suveranitatea vointei libere a sufletului merge ptna la a considera gratia divina ineficace tn anumite scenarii. Tocmai datorita necesitatii reabilitarii, alexandrinul accepta ideea metempsihozei, tnsa se dezice de posibilitatea retncarnarii tn corpurile animalelor. Este evident faptul ca el cunoaste traditia filsoficoľteologica, dar tsi face publice ideile sub forma reflectiilor, si nu a unui sistem dogmatic ontologic, teologic si cosmologic, asa cum a facut-o Evagrie, fapt pentru care va fi condamnat.
            Reflecttnd asupra origenismului lui Evagrie, Schmemann remarca urmatorul lucru: alaturi de necesitatea de a identifica adoptarea tot a ceea ce este valoros tn traditia alexandrina, trebuie avut tn vedere si pericolul origenismului, pericol care consta tn äspiritualizareaöcrestinatatii, adica a ädeztncarnariiö omului. Acesta pericol tsi poate afla originea si tn dorinta idealismul grec de a tnlocui mtntuirea cu actul contemplarii . Trebuie remarcat ca actul contemplatiei la Origine a fost vazut ca relatie cu Dumnezeu, o explorare creativa a sinelui extins spre infinit, o infinitatea marcata continuu de experienta umana raportata la divin. Contemplatia a fost pentru alexandrin o actiune generatoare, viziune opusa sftntului Maxim, spre exemplu, pentru care contemplatia era un status salvific final. Contemplatia sau theoria (gtndul care se gtndeste pe sine) a fost tnteleasa de Origene ca un rod al salvarii, rod al dobtndirii asemanarii cu Dumnezeu. Si pentru ca Dumnezeu este creator, atunci ctnd umanitatea dobtndeste perfectiunea (theosis), dobtndeste deopotriva si abilitatea de a fi agent creator. Aceasta dimensiune dinamica a fost pierduta de Evagrie pentru care contemplatia implica o tncetare a tuturor activitatilor practice . Mai mult, existenta contemplativa este pentru el sursa rugaciunii. A. Louth descrie acest proces astfel: äPrin contemplatia naturala mintea tncepe sa-si identifice potentialul, sa devina constienta de capacitatile sale contemplative. De la acest punct sufletul poate tinde catre scopul final, contemplarea lui Dumnezeu, catre teologie. Aceasta este finalitatea rugaciunii, pe care Evagrie o considera mai degraba un status dectt o activitate [ů]. ╬n aceasta conditie sufletul tsi regaseste adevarata natura: statusul rugaciunii este o conditie impasibila care ridica sufletul ce iubeste tntelepciunea spre tnaltimile intelectuale printr-o iubire sublimaö .
            Evagrie transforma doctrina orgineniana despre libertatea absoluta a intelectului tntr-o formula dogmatica, precum rugaciunea, si care va fi radicalizata tn spatiul bizantin si va fi sursa pentru reactia unui eventual umanism fata de Biserica si dogma, institutionalizate din Evul Mediu . Astfel ca adevaratul pericol nu este tnlocuirea mtntuirii cu contemplatia, adevaratul pericol rezida tn tnlocuirea contemplatiei salvifice cu un status al rugaciunii tn care sufletul este preponderent static. Spiritul uman, cu precadere tn Occident, se revolta tn mod natural tmpotriva unei asemenea doctrine, caci asa cum a identificat Spengler, omul occidental manifesta o dorinta faustiniana pentru infinit .
            Libertatea de exprimare a unui gtnditor ca Evagrie, chiar daca a fost condamnat, a contribuit la subordonarea libertatii persoanei teologiei ecleziastice, expresie a gloriei divine. Conceptia monastica (asa cum se poate vedea la sftntul Maxim) a manifestat dificultati tn realizarea unui parteneriat cu Dumnezeu prin creatie; rugaciunea, postul, ädenigrareaö trupului au fost tintele cotidiene monastice. Atunci ctnd aceasta conceptie a fost aplicata teologiei, sľa pus baza unei doctrine a mtntuirii tn care persoana umana nu avea un rol aparte. Evagrie nu a fost condamnat pentru o asemenea ratiune ci mai degraba pentru ca el a gtndit o doctrina derivata din filosofia elena, intermediata de Origene.
            Origene a fost condamnat pentru ca a plasat libertatea umana tn vtrful realitatii, considertnd chiar ca ptna si harul poate fi ineficace tn anumite conditii. De aceea se poate spune ca devotiunea lui Origene pentru libertatea umana tl poate defini ca fiind cel mai mare teolog umanist din istoria Bisericii.
 Nici o doctrina nu manifesta mai multa compasiune pentru pacatos dectt apokatastasis, un concept inflamat de iubirea pentru creaturi, astfel ca Origene nu poate reprezinta tn ultima instanta altceva dectt antidotul pentru infern.