ION BARBU – CLASIC AL SPIRITUALITĂTII (I)


       
       

                                                                                                                            Mircea COLOSENCO



    Ion Barbu este unul dintre scriitorii exemplari, ce serveste de etalon pentru exercitii poetice, împărtăsind soarta singulară a creatorilor de geniu. A fost un spirit dominator al materiei lingvistice si al substantelor ideatice, în care evenimentele morale si dramele constiintei erau supuse autoritătii rigorii ratiunii. A transpus lumi impersonale în mări miraculoase – adevărate oglinzi narcisiace arhetipale, lumi cu răsfrîngeri închise în hialinul primordial si sunete astrale. A năzuit saturnian spre întinsurile celeste, dar si spre profunzimile neptuniene ale fluiditătilor terne, încercînd să treacă pragul cognoscibilului tăriilor eterne din universuri abstracte. În literatura, filosofia si stiinta natională, Ion Barbu este un inovator prin nota de noutate, arhitectonica si deschiderile oferite de opera sa de poet, gînditor auster si savant matematician. Insolitul formulei de sinteză a domeniilor abordate, bogătia si profunzimea continutului, diversitatea si monumentalitatea constructiei au ridicat, în jurul creatiei sale, mitul ermetismului, împărtind pe lectori în două categorii antagoniste: admiratori si detractori: Nici un exeget (modern/ postmodern/ supramodern) dintre ei nu s-a dovedit potential de a cuprinde critic, într-un singur tom, contributia plurivalentă barbiană, probabil pentru că asa sînt de obicei foneticii.
Ca poet, Ion Barbu se numără printre primii mari scriitori dăruiti cu har din secolul al XX-lea, alături de Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga si alti doi-trei în curs de omologare. Poezia barbiană cade ghilotină peste pasta psihologizantă si saturată de avangardism a literaturii române interbelice. Lirismul absolut al creatiei sale, de o bogătie exuberantă a jocurilor de idei si sentimente într-un metaforism debordant, constituie un simbol rasat de valori si mîntuiri, omagiu suprem al contemplării poematice a Creatiei. Rafinarea discursului său poetic extaziază.
Ca gînditor auster, Ion Barbu este un adept convins al determinismului si ordonării, al esteticii realiste moderne, creatia lui eseistică fiind o proză de idei (consideratii teoretice de critică si istorie literară, receptări si repere în filosofia stiintei, portrete etc), în care avalansa de concepte si presupozitii, îmbrăcate în expresii auguste, fermecătoare ca discurs plin de subtilităti, este cuceritoare prin puritate si detasare.
Discipol al lui Gh. Titeica si, în mai mică măsură, al lui D. Pompeiu si Traian Lalescu – corifeii necontestati ai stiintei matematice române, Dan Barbilian (numele civil si de savant al lui Ion Barbu) se află, de asemenea, printre primii matematicieni nationali, ale cărui creatii au fost asimilate si de fizica modernă. Cu exceptia unui capitol echilibrat dedicat lucrărilor sale matematice de George St. Andonie (în Istoria matematicii în România, vol. 2, Editura Stiintifică, Bucuresti, 1966, p. 293-316), alte exegeze de acest fel sînt lapidare, dar nu mai putin profunde, desi ocazionale, cum sînt cele datorate, de pildă, lui Gh. Vrănceanu („Dan Barbilian a fost fără îndoială unul din cei mai de seamă matematicieni ai tării noastre si socotim că publicarea volumelor va contribui la cunoasterea uneia din cele mai originale contributii românesti la progresul stiintelor matematice”, în Prefată, la Dan Barbilian Opera matematică, vol. I, Geometrie, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1967, p. 6) si Gh. Mihoc („Dan Barbilian a fost unul dintre cei mai mari matematicieni ai tării noastre”., în Dan Barbilian – Ion Barbu. Pagini inedite, I, Editura Albatros, Bucuresti, 1981, p. 9).
Ion Barbu, sorbind din izvorul nesecat al creatiei clasicilor literaturii: române si universale, din întelepciunea filosofilor si învătatilor lumii, a fost contemporan cu deosebiti creatori ai spiritualitătii nationale, cu multi dintre ei emulînd personal (Lucian Blaga, Oscar Lemnaru, Octav Onicescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Mihai Ralea, Al. Rosetti, Tudor Vianu s.a.) ori prin opera lor, dar, în permanentă, efervescent si non-conformist.
2
Cele trei activităti distincte ale lui Ion Barbu-Dan Barbilian sînt concentrice si dominate de conceptia sintetică, sistemică si sincretică.
În centru, stă setea lui nestăvilită de cunoastere a naturii si a lumii umane, tribulatiile observatiilor fiind transpuse metaforic după o artă proprie, chiar cînd este vorba de universul matematicii. Facultătile de reflectare în constiintă a realitătilor existente i-au fost, în raport de domeniul abordat, intuitia – pentru poezie, constiinta – pentru filosofie si ratiunea – pentru matematică. Înfăptuirea fuziunii acestei triade s-a realizat într-o lume posibilă (intuitie-concept-idee) resimtită ca un mister, însă cît mai învecinată cu lumea concretă.
Într-un interviu de dinaintea aparitiei cărtii de versuri Joc secund (1930) si cu mult mai mult înaintea publicării principalelor sale contributii matematice de valoare considerabilă (Der Riemansche Raum kubisher Binarforgen, 1938, cunoscută sub numele de Spatiile/ grupul Barbilian; Axiomatica mecanicii clasice, 1945), el a declarat cu un anume năduf: „Mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor siprea putin ca poet, si numai atît cît poezia aminteste de geometrie. Oricît ar părea de contradictorii acesti doi termeni, la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întîlneste cu poezia”. Este o declaratie programatică de importantă deosebită, a cărei cheie de întelegere este dată de el în continuare: „Sîntem contemporanii lui Einstein, care concurează pe Euclid în imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie să refacem si noi (vezi sincronismul d-lui E. Lovinescu) concurente demiurgului în imaginea unor lumi probabile. Pentru aceasta, visul oniric este o sursă de inspiratie. Ca si în geometrie, înteleg prin poezie o anumită simbolică, pentru reprezentarea formelor posibile de existentă. Domeniul visului este larg si întotdeauna interesant de exploatat”. (I. Valerian. De vorbă cu d-l Ion Barbu, 5 februarie 1927).
Astfel, singura preocupare a existentei sale de poet a fost explorarea universului uman, directional pe axa ipotetică zenit (geniu) – nadir (subconstient), abordînd cu toată seriozitatea calea cunoasterii, în toată profunzimea ei, si utilizînd, uneori, mijloace care aveau să-i pună, la limita absurdului, chiar viata în pericol. Posedat de această idee a explorării naturii constelatiilor spatiilor interumane, ca orice „posedare sacră” ori „nebunie care vine ca dar divin” (daimonic), în conceptia vechilor elini (descrisă de Platon în Phaidros), a încercat experimental reunirea celor două naturi ale omului – eul daimonic si eul bestial – sub impulsul psihologic al sexului, impuls oferit de Eros „care porneste sufletul în căutarea unei satisfactii ce transcende experienta pămînteană” (E.R. Dodds. Dialectica spiritului grec. Meridiane, Bucuresti, 1983, p. 144).
Concomitent cu asa-numita „nebunie erotică” (proprie lui Don Juan, de exemplu), Ion Barbu a fost posedat de „nebunia poetică” inspirată de muze, precum si de „nebunia telestică sau rituală” (extatică), de inspiratie dionisiacă. De „binefacerile” acestor soiuri de morbo sacro/ nebunii sacre, ex purgamento animae/ din purificarea sufletului, el s-a lăsat posedat, pînă la uitarea de sine, practicîndu-le sincretic în ideea lirică a atingerii Acordului Pur. Visul provocat artificial (cunoscut si sub termenul de Le ręve du Suisse) prin consumarea de droguri – cocaină si eter –, vis oniric, cum îl numea el, în interviul luat de I. Valerdan, în 1927, era să-i fie fatal, dacă, spre sfîrsitul anului 1924 si începutul celui următor, nu făcea o cură de dezintoxicare la o institutie bucuresteană specializată. Trăirea real-ireal în „vis oniric” este lipsită desistem referential, desi acesta nu e un dat al constiintei, de unde ambiguitatea care suspendă pe visător/ consumator în Absolut, transformîndu-l într-un captiv al imanentei.
Experienta poetică obtinută, nu la îndemîna oricui, ca urmare a acestor practici cunoscute în antichitate, a fost dominată, în final, de către Ion Barbu „dionisiacul” si circumscrisă unui program singular în literatura română, cuprins în cartea sa de versuri Joc secund ( 1930), fără ca poetul să poată realiza în totalitate „imaginea unor lumi probabile”, de care amintea profetic în 1927.
În paralel cu creatia poetică, credincios propriei chemări spirituale, el îsi dedică o parte din timpul intelectual, ca altădată poetul si astronomul Omar Khayyam (c. 1040-c. 1123), creatiei matematice, începînd ca profesor preuniversitar (Liceul „Ioan Maiorescu” din Giurgiu, 1925) si cadru didactic universitar (Facultatea de stiinte din Bucuresti, 1926), pînă la sfîrsitul vietii, în 1961.
În ceea ce îl priveste, poeticul nu se află numai în entitatea vers, ci si în actul în sine. În acest sens, i-a scris lui Tudor Vianu; „Mă, hotărît, eu sînt un mare poet. Asteaptă. Nu în sensul curent de versificator. Cuvîntul mă stinghereste, îl mînuiesc cu prea mari timidităti sau prea mari îndrăzneli, nu am sentimentul just al valorii muzicale si nu parvine să-mi acopere intentia. Fără un anumit noroc, ceva sinceritate si abilitate de disociator, as fi sigur un poet-fetus. Materialul meu veritabil e Actul. Aici evoluez ca un vultur, sînt un maestru”. ( Scrisoare din Gottingen, 18 mai 1922).
Actul poetic, întîlnit în viata cotidiană, este întrevăzut doar de damnatii care îl simt si-l trăiesc, abstractizîndu-se din fiintă sau din număr, niciodată fiind în posibilitatea de a-l părăsi. Astfel, Actul poetic la Ion Barbu e o entitate exemplară/ perfectă/ arhetipală din universurile teoretice (mundus intel1igibilis/ mundus sensibilis), o adevărată ars combinatoria, întîlnită în principiu, fie la R. Descartes (mathesis universalis/ stiinta universală generală, 1637), care explică totul prin număr si măsură, fie la G.W. Leibniz (characteristica universalis/ sistemul de simboluri, 1666), care aspira la un limbaj rational universal bazat pe simbolurile formale ale fiecărui enunt. De altfel, Ch. Baudelaire declarase si el: „Ah, jamais sortir des Nombres et des Etres”/ Ah, să nu poti iesi vreodată din Numere si Existente (Le gouffre/ Genunea, 1861). Însă, la Ion Barbu, tendinta finală este aura vitalis/ suflul vital van helmontian (1640), care însufleteste, miscă si ordonează elementele corporale fizice, iar după părerea poetului, si pe cele metafizice/ poetice. Ulterior, va fi atras de elanul vital, de durată pură si de intuitia lui H. Bergson (1920).
Fire optimistă, Ion Barbu a conceput „imaginea unor lumi probabile”, mai întîi, în poezie si le va prefigura, apoi, în matematică, posedat de „nebunia apollinică, profetică”, cel de al patrulea si ultim morb sacru al literaturii esoterice, dar nu si ultimul, în ordinea importantei. Această „nebunie” (ivită în spitiul cultural elen la îndemnul preceptului gnothi seanton/ nosce te ipsum/ „cunoaste-te pe tine însuti”, înscris pe frontispiciul Oracolului de la Delphi, închinat lui Apollo/ Zeul Soarelui, devenit precept socratian) este un raport dintre lumea din lăuntru si lumea din afară, cu alte cuvinte, lumea solară/ apolinică si lumea altor sori/ dionisiacă, în cazul că le posezi cu ochii mintii.
Faptul că, după 1930, anul aparitiei cărtii de versuri Joc secund, Ion Barbu a încetat să publice poezie, se datoreste nu secării izvorului sacru, cum speculează, denigrînd, unii-altii, ci schimbării „instrumentelor” (metafora poetică cu metafora matematică) în crearea „imaginii unor lumi probabile”.
Ca savant, Ion Barbu-Dan Barbilian declara la anii senectutii, într-un articol de sinteze: „Nu orice subiect matematic se lasă vulgarizat./ …/ Cei care privesc din afară matematicile văd esenta lor în calcul”. (17 mai 1958). Sînt sentinte devenite locuri comune, care l-au preocupat de-a lungul vietii. Cu alt prilej, conchidea fără drept de replică: „Rigoarea demonstratiei matematice lasă loc liber unui mod personal de a se dirigea printre făpturile rationale, pe care, de altfel, spiritul însusi le evocă” (12 noiembrie 1935), dar cu aceeasi întelegere a fenomenului creator: „Cadenta universală a semnului matematic consolează usor pulsatia greoaie a versului” (8 ianuarie 1928).
Punctul de întîlnire dintre semnul matematic, vers si idee, în geografia spirituală, l-a realizat Ion Barbu-Dan Barbilian într-o parafrază intitulată Veghea lui Roderick Usher,după o cunoscută creatie a lui E.A. Poe. În valea edificiului Usher, pentru a rămîne în atmosfera aceleeasi carcase lingvistice, potirul expresiei se propagă sub privegherea Gîndului Despot în sonuri hibride de harfe si se deplasează cu nava Stiintei spre constelatia Consistentei. Sau, cu expresia autorului însusi: „Cunoasterea era, aici, locuire, canonică deplasare în Spirit. Verificare a gîndurilor iubite, pe căi închise si simple ca lăncile unui triunghi” ( 1931).
La fel, ca si în poezie, în care a năzuit la atingerea Acordului Pur, si în matematici, Ion Barbu-Dan Barbilian a căutat săse identifice cu Absolutul.
3
Ion Barbu a debutat în presă cu poezia ocazională 21 iunie 1913, în cotidianul „Universul” (reluată în „Ilustratiunea natională”, iunie-iulie-august 1913, p. 20), dedicată celui de al doilea război balcanic (iunie-august 1913), iar în presa literară, cu poezia Fiinta, în revista „Literatorul” (I, 14, sîmbătă 28 septembrie 1918, p. 3) a lui Al. Macedonski, la propunerea lui Tudor Vianu, prietenul său din adolescenta giurgiuveană, redactor al revistei.
Editorial a debutat în anul 1921, prin aparitia plachetei După melci, la Editura „Luceafărul” din Bucuresti, cînd poetul se afla la studii pentru doctorat în matematici, la Gottingen, în Germania. Nemultumit de ilustratia poemului, va retrage placheta din comert.
Se impune prin paginile publicatiilor literare, dar, în primul rînd, al revistei si cenaclului „Sburătorul” conduse de E. Lovinescu, care îl va sustine cu argumente si prietenie. Datorită aceluiasi magistru va încerca adevăratul debut editorial, cu cartea de versuri intitulată Ochian, la Editura „Casa Scoalelor” din Bucuresti, în anul 1927. În pofida concursului binevoitor al lui E. Lovinescu si Liviu Rebreanu, membri ai comitetului de lectură si avizare, Ion Barbu ratează acest eveniment.
La sfîrsitul anului 1929, cu sprijinul nemijlocit al prietenului din copilăria cîmpulungeană, Al Rosetti– directorul Editurii „Cultura Natională” (stipendiată de Banca Marmorosch-Bank), va apărea unica sa carte de versuri Joc secund, în două formate tipografice, cu anul de aparitie 1930.
Cartea Joc secund nu este o simplă antologie de poezii, cum a fost alcătuit volumul prezumtiv Ochian (1927), ci este realizată după un anume program ideatic, totul fiind subordonat, în misterul artei, unei idei poetice unice – puritatea, situată pe axa neprihănire/ prihănire, care străbate cele trei cicluri ale ei: Joc secund (20 poezii), Uvedenrode (9 poezii) si Isarlîk (5 poezii).
În contextul poeziei lui Ion Barbu, sintagma joc secund/ arta poetică nu constituie antonimul jocului prim/ stiinta matematicii, cum se încearcă acreditarea acestui paralelism ignar. Apelativul din titlul cărtii si al ciclului cu acelasi nume are sensul de joc priincios, joc fericit, joc neprihănit, derivînd din secundavi, -dare, care, în latina savantă, are acest înteles. Din perspectiva unei atare interpretări, diferite si contrare celor anterioare, întregul esafodaj al poeziei barbiene deschide alte piste de discutii estetice, în care initiaticul înlocuieste enigmaticul.
Din angrenajul operei omnia a lui Ion Barbu mai fac parte versurile abjurate, cele pe care le-a numit poetul însusi, în cartea Joc secund, „ca decurgînd dintr-un principiu elementar. De asemenea, poeziile scrise pentru plăcerea prietenilor sau privitoare la întîmplări personale”.
Scrisul si scriitura lui mai rămîn încă obturate marelui public, fiind cunoscute doar de casta rafinatilor în iluzii totalizante, a creatorilor/ consumatorilor de limbaje speciale/ sofisticate, cu valori unice de schimb. Totusi, poezia ermetică barbiană a început să-si contureze statutul definitiv de insurectie literară pe temeiuri clasice însusită, în cele din urmă, de posteritate. Este un succes reconfortant al actului creator al noului clasicism românesc.