CRITICA SI VIATA LITERATURII

                                                              Constantin COROIU 


      Scriind odată despre Eugen Simion, criticul care s-a situat în strategia si fecunda ariergardă a avangardei, observam că generatia sa literară, a saizecistilor, a beneficiat de prestatia surprinzător de modernă si de matură, după o epocă de dogmatism estetic, a cîtorva critici pe care îi caracterizam ca fiind performeri ai naratiunii de idei si ai portretisticii în linia regală a celor trei mari: Ibrăileanu, Lovinescu si, mai ales, Călinescu. Între ei, Lucian Raicu, născut acum 72 de ani, în „frumoasa lună mai” – cum rostea extaziat Heine – la Iasi, „cel mai tulburător oras al tării”, ca să-l citez pe însusi cel care de peste 20 de ani trăieste la Paris. Iată portretul pe care i-l creionează lui Lucian Raicu, Alex. Stefănescu, din care „extrag” această trăsătură pregnantă: „Datorită capacitătii sale de a reconstitui «viata secretă» a scriitorilor, Lucian Raicu realizează biografii (spirituale) si portrete (psihologice) remarcabile, greu de uitat. El poate fi considerat, în această directie, un succesor al lui G. Călinescu, în comparatie cu care nu este la fel  de spectaculos, dar pe care îl întrece în ceea ce-l priveste căldura sufletească investită. Proza critică a lui Lucian Raicu seamănă cu proza rusească”. Si încă: „… Lucian Raicu îi portretizează decis si emotionant, ca si cum i-ar fi cunoscut, pe scriitorii din alte secole, ca Eminescu sau Gogol, a căror operă a examinat-o cu o extraordinară capacitate de receptare a mesajului existential”.
Într-adevăr, pentru autorul celor două studii monografice consacrate lui Rebreanu si Gogol, dar si pentru comentatorul cărtilor contemporanilor săi, scriitorii mari sau importanti trăiesc, sînt perceputi într-o simultaneitate ce tine în primul rînd de viata si lumea literaturii. Însusi criticul Raicu e un personaj mai mult al vietii literaturii decît al trecătoarei vieti literare. Cine i-a citit, de pildă, volumul Printre contemporani a putut constata că portretele sale sînt asa zicînd portrete interioare, văzute adică dinspre operă care numai ea contează în ordinea spiritului creator. Într-un amplu interviu pe care i-l luam în urmă cu mai bine de 30 de ani, îmi replica în momentul cînd eu, vorbind despre Rebreanu si Gogol, foloseam calificativul clasici: „Tocmai asta e, nu-i consider «doi clasici». Dacă ajungem la concluzia că sînt clasici, n-avem nimic de adăugat”. Lui Lucian Raicu marii scriitori îi sînt contemporani, tocmai pentru că ei, prin opera lor, sînt atemporali. Adevăratul Marin Preda este cel din Morometii sau din Cel mai iubit dintre pămînteni si nu cel în carne si oase pe care, de altfel, criticul l-a cunoscut bine si cu care a fost prieten. Asa stînd lucrurile, nu ne vom mira de ce Gogol si Rebreanu, Eminescu si Labis sînt atît de tineri si de contemporani cu Lucian Raicu, în timp ce multi dintre cei ce vietuiesc azi si se autointitulează zgomotos scriitori, agasîndu-ne cu veleitătile lor de genii neîntelese, nu o dată jignindu-ne cu ifosele lor, nu pot accede la o asemenea onoare. Si cînd nu esti văzut ori esti ignorat de critici de talia lui Lucian Raicu, nu existi ca scriitor. Cu atît mai mult cu cît scrisul, critica, analizele, portretele acestuia sînt „încălzite” de admiratie. Apoi, el construieste afirmînd. Cine stie să citească – pentru a-i prelua o expresie – vede însă că negatia, conditie sine qua non a spiritului critic, nu lipseste. Lucian Raicu neagă discret, dar nu mai putin ferm si întemeiat, sau neagă selectînd. Nu oricine îsi poate permite luxul de a nu spune niciodată răspicat nu în critică. În Critica – formă de viată (titlu simptomatic în ceea ce priveste practica scrisului său), Lucian Raicu sintetizează „ars poetica” unui critic cu vocatia admiratiei, căruia „vînarea” cu voluptate, uneori bolnăvicioasă, perversă, a defectelor unei opere i se pare „o satisfactie de cea mai proastă calitate”. Iat-o: „Enumerarea cusururilor unei opere nu este, în sine, o operatie prea complicată, dacă nu ne dă sentimentul că, dincolo de opera în chestiune si de posibilele ei «defecte» contine ceva revelator, un nucleu viu, incitant, o perspectivă, în stare să ne surprindă, să zdruncine inertia, imaginea constituită, să ofere altceva în loc, si dacă se poate, o valoare mai profundă decăt cea demolată, sau cel putin perspectiva ei”.
Pe multi dintre profesionistii (cu si fără ghilimele) scrisului mi-i pot imagina practicînd alte meserii. Nu putini ar fi chiar recomandabil să o si facă, adică să treacă la alte îndeletniciri. Pentru Lucian Raicu, însă, scrisul, literatura tin de vocatie, de destin. În ceea ce-l priveste, literatura este un lucru atît de înalt, atît de important, atît de legat de esenta conditiei umane, încît a-l îndepărta de ea, a-l „exila” din lumea literatură ar fi ca o condamnare la moarte. Fizică si spirituală. A optat pentru critică, deoarece, în conceptia sa, critica este „adevăratul «mediu» al literaturii”, fără de care „literatura s-ar sufoca”. O confesiune din interviul pomenit mi se pare memorabilă: „Mă trec fiori amintindu-mi de cuvintele lui Ion Barbu (initial adversar furios) despre E. Lovinescu: «El, singura noastră ratiune de a scrie…». Dacă aceasta e Critica (cu majusculă – n.m.), nu e usor să fii critic”. Cu atît mai angajantă si mai nelinistitoare este concluzia din această ultimă frază, cu cît ea a fost pronuntată de cel pentru care „Criticul este «egalul» scriitorului despre care scrie. Dar această egalitate nu se cîstigă prin impertinentă si opacitate, ci prin atentie cordială si prin supunere la obiect".
Lucian Raicu a fost, cum se stie, coleg de Scoală de Literatură cu Nicolae Labis. A scris texte de referintă si cea mai bună carte despre poetul primelor iubiri si al luptei cu inertia (publicată în 1977). Cei doi – Labis si Raicu – au avut sansa de a-l cunoaste, la Iasi, pe G. Mărgărit. Putini îsi mai aduc astăzi aminte de cel mai strălucit discipol al lui Călinescu, figură cu totul insolită a „obsedantului deceniu”, un adevărat mentor pentru cei din generatia lui Labis. În comparatie cu alti elevi eminenti ai „divinului”, ca de pildă Alexandru Piru sau Adrian Marino, Mărgărit avea, cum ar zice Patapievici, un fel de geniu. O distinsă si învătată Doamnă, colega lui G. Mărgărit la Facultatea de Litere a Universitătii din Iasi, mi-a relatat un schimb de replici tăioase pe o temă estetică între acesta si G. Călinescu. Profesorul a încheiat discutia spunînd: „Domnule Mărgărit, dumneata esti de o inteligentă periculoasă chiar si pentru mine!” Nu cred să-i mai fi făcut cuiva Călinescu o asemenea declaratie… Iată cum ni-l evoca Lucian Raicu, în cursul convorbirii mele cu domnia sa, pe care criticul a publicat-o în volumul Practica scrisului si experienta lecturii si din care a citat si Alex. Stefănescu în admirabilul portret:
„N-as putea vorbi de perioada ieseană, trăită alături de Labis în cîteva călătorii de neuitat, fără a-l aminti ca prezentă tutelară pe George Mărgărit. Generatia mea, în frunte cu Labis, îi datorează enorm. Această datorie nu va putea fi niciodată plătită. Într-o epocă de grăbită neglijare a valorilor de cultură, cum a fost aceea în care am deschis eu ochii, G. Mărgărit ne-a trezit la realitate. Cărtile lui Eugen Lovinescu nu apăreau pe atunci, dar Mărgărit ne-a dezvăluit odată că El este cel mai de seamă critic român – si ne citea cu glas tare, cu timbrul său inimitabil din Memorii, din Istoria literaturii române contemporane. Mărgărit i l-a pus în mînă lui Labis pe Rimbaud si i-a spus sec că dacă nu-l citeste cum trebuie poate să-si ia rămas bun de la poezie. Violenta de înaltă factură spirituală a lui G. Mărgărit, sarcasmele sale necrutătoare au fost un mediu de «purificare» pentru noi; nu tocmai usor de suportat, avea arareori, pentru ceea ce începusem să facem, o vorbă încurajatoare, dar însăsi atentia lui, oricît de «critică», valora mai mult decît cuvîntul direct stimulator. Va trebui să vorbim odată cum trebuie despre prezenta lui G. Mărgărit. În procesul de substantială modernizare a liricii lui Labis, petrecut cu viteza unui miracol în ultimii doi ani de viată ai poetului, G. Mărgărit a jucat un rol comparabil cu al marilor critici în evolutia atîtor mari scriitori. Cuvîntul pe care-l rostea cu dispret suveran era: păsunism. El făcea cu strălucire distinctia între Moldova superficială si cea esentială, care a dat pe Eminescu, pe Ibrăileanu, pe Sadoveanu, pe Lovinescu”.
Norocoasă, as spune providentială întîlnire între Poetul „cu vocatie de inaugurator”, cu „ceva înalt si voievodal” în tot ce făcea, cu o existentă meteorică în care nu au existat „momente nule”, si intelectualul de rasă rară, G. Mărgărit, al cărui destin avea să se frîngă, si el, prematur si nu mai putin tragic. I-a rămas Criticului, autorului de memorabile naratiuni de idei, Lucian Raicu, datoria – pe care si-a onorat-o – de a-i portretiza cu aceeasi pană cu care a scris despre Eminescu, Gogol si Rebreanu.