DISPAR CASELE, MOR POVESTILE

                                                              Constantin COROIU 

 

Citind în numărul precedent al „Convorbirilor literare” o scrisoare inedită a Monicăi Lovinescu, adresată domnului Constantin Boboc, din Fălticeni, ca răspuns la sesizarea acestuia privind starea Casei Lovinestilor, dar si a altor clădiri de patrimoniu din amintitul oras, mi-am amintit de semnalul de alarmă pe care l-am lansat în  2002, în ziarul „Adevărul” si în revista „Adevărul literar si artistic”, sub titlul Ruine în grădina linistii. Epistola dată publicitătii de dl. Boboc m-a determinat să revăd însemnările de atunci făcute în urma unei vizite la Fălticeni împreună cu academicianul Constantin Ciopraga si cu scriitorul si jurnalistul Grigore Ilisei. Astăzi, ele mă ajută să rememorez cele văzute cu acel prilej.
Ca mai peste tot în România, si la Fălticeni, oras care si-a pus pecetea pe biografiile, destinele si operele multor mari personalităti ale culturii, artei, stiintei, spiritualitătii si istoriei noastre moderne, nu putine dintre casele care ar fi trebuit conservate, iar unele transformate în (mici) muzee memoriale sau măcar pe zidurile cărora să fi existat inscriptii menite să păstreze amintirea si să le prelungească povestea, se degradează, se prăbusesc literalmente în această epocă aflată sub zodia demolărilor, a dispretului pentru valorile care ne legitimează ca natiune si a subminării memoriei colective. Din casa familiei scriitorului Anton Holban, situată lîngă cea a Lovinestilor, nu au mai rămas decît niste mormane de cărămizi si de pietre. Lăsată de izbeliste, cea în care a locuit ilustrul profesor Aurel George Stino a avut aceeasi soartă. Altele nu beneficiază de protectia ce li se cuvine.
Aflati la Fălticeni cu ocazia Zilelor Colegiului National „Nicu Gane”, liceu de mare traditie si prestigiu, cu o istorie de aproape 140 de ani, am vrut să vedem si ce mai este pe la Casa Lovinestilor. Si a trebuit să constatăm cu mîhnire că nu era deloc bine.
Un birt asezat în fata clădirii, nu doar obturează vederea asupra acesteia, dar alterează grav, prin însusi „obiectul său de activitate”, atmosfera de reculegere spirituală ce ar trebui să existe într-un asemenea spatiu. Am comentat situatia la fata locului, fireste cu reportofonul deschis. Academicianul Constantin Ciopraga rememorează:
– Sîntem în fata casei lui Anton Holban, a familiei Holban. Mama lui Anton Holban era născută Lovinescu – Antoaneta Lovinescu –, căsătorită cu ofiterul Gheorghe Holban din Husi, un temperament agitat, vulcanic, care si-a sfîrsit zilele la Socola. Se spune că în accesele lui de furie mergea pe Strada Mare, la miezul noptii, călare, si făcea curse dus-întors ceasuri întregi, pe distanta de 1-2 kilometri pînă ce calul nu mai putea, era epuizat…
– Ceea ce povestiti este de domeniul realismului magic cu care ne-au obisnuit romanele marilor prozatori din America Latină… Dar să precizăm, Domnule profesor, că ceea ce vedem noi aici si acum este un teren rămas gol, împrejmuit cu un gard metalic, unde a existat pînă nu demult casa familiei Holban. Dumneavoastră sînteti legat de acest oras, cunoasteti istoria si legendele lui, evenimentele care l-au marcat, atîtia oameni de seamă pe care i-a dat. Iată, alături de locul pe care acum au mai rămas doar niste grămezi de cărămizi si pietre, este Casa Lovinestilor. În fata ei însă, la stradă, o berărie, o bombă…
– Da, una cu nume turcesc: „La Taifas”. Pînă în 1995, cînd s-a pus o placă de marmură pe clădire…
– Acoperită acum de crengile unui copac, încît de aici, din stradă, trecătorul, privitorul cu greu poate să-si dea seama că acolo este o inscriptie, o placă memorială…
– În momentul dezvelirii plăcii – 1995 –, chiar eu am dezvelit-o, casa mai păstra forma arhitecturală autentică, precum si aerul, atmosfera de odinioară. De data asta, observ cu strîngere de inimă că este împărtită între doi proprietari. Se vede un gard despărtitor si berăria „La Taifas” care nu are, evident, nimic de-a face cu acest loc. Oare nu s-a putut găsi altul pentru un astfel de local decît în fata casei lui Lovinescu. Marele critic revenea aici în fiecare vară. În casa aceasta a scris, între altele, cele patru volume de memorii. Întors de la Bucuresti sau de la Paris, el îsi decanta aici impresiile, îsi retrăia, scriind, viata si opera. Este păcat că acest loc – sacru, într-o privintă – a intrat pe mîna unor oameni care probabil nu stiu si nici nu-i interesează ce reprezintă el, nu doar pentru Fălticeni, ci pentru cultura românească.
– N-au nici o vină cei care nu stiu. Lumea e plină de ignoranti! Vina este a celor care au autorizat o asemenea batjocură.
– Poate nu le pasă. Nouă însă ne pasă, ca să folosesc o formulă acum la modă. Sînt lucruri care trebuie păstrate cu sfintenie. Dinastia Lovinestilor – Eugen, Vasile Lovinescu, Horia Lovinescu, Anton Holban, care este nepotul lui Eugen Lovinescu – a imprimat acestui loc un aer de noblete spirituală. Nu sînt multe locuri ca acesta în tară. Or, repet, este păcat că astăzi, 24 mai 2002, cînd ne aflăm noi aici, nu mai regăsim aproape nimic din toate cele care îi erau constituente lui E. Lovinescu, personalitătii sale. Această casă, acest loc  au însemnat pentru Lovinescu, grădina linistii, adică ceea ce a fost pentru Sadoveanu. Casa marelui scriitor situată mai sus de aici, unde marele prozator a scris minunata nuvelă Haia Sanis, apoi Soimii si alte povestiri. Ele sînt rodul si al unei legături cu Fălticenii, unde Sadoveanu a stat începînd cu clasa I de liceu, adică din 1892 pînă în 1918, deci 26 de ani. Si pentru Lovinescu, care era de o altă structură, aici era această grădină a linistii, chiar dacă sub o altă metaforă decît cea sadoveniană. Se întorcea în ea, în fiecare vară, pentru a se restaura sufleteste.
– Da, Lovinescu, căruia probabil cel mai tulburător elogiu i l-a adus nimeni altul decît Ion Barbu, initial adversar intratabil al marelui critic: „El, singura noastră ratiune de a scrie…” Într-un interviu pe care i-l luam cu multi ani în urmă lui Lucian Raicu, acesta îmi mărturisea: „Mă trec fiori amintindu-mi de aceste cuvinte ale lui Ion Barbu!
Profesorul admiră copacii care străjuiesc artera principală a orasului. Îmi atrage atentia asupra clădirii Scolii elementare „Alexandru Ioan Cuza”, unde a învătat autorul Istoriei literaturii române contemporane. Apoi îmi arată imobilul în care a functionat vechiul gimnaziu. Constatăm că, în pofida prefacerilor si habitudinilor moderne, în pofida chiar a golurilor lăsate în peisajul orasului si în sufletul celor ce-l vizitează sau îl cunosc de multă vreme – profesorul Ciopraga a venit aici, la învătătură, cu peste opt decenii în urmă – Grădina linistii a lui Sadoveanu n-a dispărut cu totul. Cine stie dacă, atunci cînd vom reveni la Fălticeni, nu vom descoperi alte locuri goale, alte ruine, alte case dispărute, alte povesti uitate!…