Constantin COROIU 

La 21 iulie s-au împlinit 110 ani de la nasterea lui Hemingway. Asa cum s-a remarcat, mitul Hemingway s-a dovedit a fi în posteritate tot mai fecund. În potentarea acestuia biografia marelui scriitor a făcut si face concurentă operei. Cu 15-20 de ani în urmă, posteritatea creatorului capodoperei Bătrînul si marea era asa-zicînd foarte agitată. Au fost descoperite si publicate mai multe scrieri ale sale. Între acestea si un roman autobiografic neterminat, intitulat The Garden of Eden, despre care s-a spus că ar fi fost reconstituit de către expertii unei edituri americane si tipărite fără acordul urmasilor. S-au publicat si poezii ale lui Hemingway. Editura Gallimard a tipărit, în anii ’90, 88 de poeme descoperite în arhiva scriitorului, dar si în reviste franceze din perioada cînd Hemingway a stat la Paris (1921-1926). Apoi, tot la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, numele lui Hemingway a fost dat unui premiu literar, cel dintîi laureat fiind Mario Vargas Llosa, pentru romanul Războiul sfîrsitului lumii. Un început fast. Din păcate, a trecut ceva vreme de cînd nu se mai aude nimic de prestigiosul premiu. Cît priveste corespondenta, desi Hemingway a precizat în testament – „Dorinta mea expresă este ca nici una din scrisorile mele să nu fie dată publicitătii”, sotia sa, Mary Hemingway, autorizase în anii ’80, după două decenii de la moartea scriitorului, lecturarea, studierea, citarea si chiar reproducerea în întregime a corpusului epistolar. Această nesocotire a unei prevederi testamentare ferme a avut, însă, si un efect pozitiv. Austriacul Gerhard Roth, el însusi prozator, a scris o carte – Eu, Ernest Hemingway (Autoportretul unui scriitor decedat) – în paginile căreia, povestind, pe baza scrisorilor, momente din viata solitarului de la San Francisco de Paula (lîngă Havana), reconstituie profilul unei figuri cu adevărat monumentale. O cuprinzătoare biografie, din care Hemingway ne apare ca „o fortă a naturii”, este cea a lui Jeffrey Meyers.
 O alta, exceptională, apărută si în româneste (la Editura Univers), în 1988, la numai trei ani de la publicarea ei la Milano, o datorăm Fernandei Pívano. Din ea reiese că opera si biografia celui ce si-a zburat creierii în zorii zilei de 2 iulie a anului 1961 sînt la fel de magnifice. În viziunea autoarei, viata si opera lui Hemingway se întrepătrund si se luminează reciproc, iar prima o explică oarecum pe a doua, cu atît mai mult cu cît aproape toate, dacă nu chiar toate, personajele din romanele si nuvelele scriitorului încununat cu Nobelul au existat în realitate. Pentru a-si sustine teza, Fernanda Pívano supralicitează uneori, dar important e că, pînă la urmă, a rezultat un portret viu, memorabil. La începutul anilor ’80, despre Hemingway se scrisese enorm. Apăruseră – pe lîngă numeroasele exegeze ale operei – numeroase mărturii despre el, i se consacraseră biografii, monografii etc. A fost editată corespondenta – aceasta, repet, prin nesocotirea testamentului scriitorului, încă o confirmare a faptului că văduvele marilor oameni nu se dezmint, decît cu rare exceptii (una ne-o oferă istoria literaturii române si se numeste Gerda Barbilian). Sintagma binecunoscută les veuves abusives este definitorie.
Dar pentru că moartea celui care la finele anilor ’50 se impusese – „dacă e să judecăm după titlurile ziarelor din acea vreme, ca fiind cel mai mare scriitor al timpului său” – a zguduit nu doar lumea literară a vremii, să cităm din capitolul de început al cărtii Fernandei Pívano. Ea însăsi scriitoare (si traducătoare reputată a operei lui Hemingway în limba italiană, avînd chiar exclusivitatea traducerilor pentru tara lui Dante, exclusivitate cerută de însusi Hemingway editorilor italieni „pentru că fusesem arestată de nazisti din pricina lui”), Fernanda Pívano a simtit că pentru omul-spectacol care este personajul naratiunii sale trebuie început cu momentul căderii cortinei:
 „În dimineata de joi 6 iulie 1961, mica statiune montană Kethum Idaho a căzut pradă unei agitatii care nu avea nimic de-a face cu obisnuitul aflux turistic. Cu patru zile înainte, duminică 2 iulie, în zori, se sinucisese Hemingway si, din toate colturile lumii, la 6 iulie, au sosit prieteni, ziaristi si curiosi care veneau să-l salute pentru ultima dată”.
 Nimeni nu stia că scriitorul s-a sinucis, în afară de sotia sa si de doctorul personal George Xaviers. Abia după cinci ani, Mary Hemingway a renuntat la a mai sustine că a fost un accident si a recunoscut că celebrul scriitor si vînător „izbutise să pătrundă în pivnita în care ascunsese ea toate pustile, luase una cu două tevi, pe care o folosise ani de zile la vînatul porumbeilor, proptise pusca de podea si descărcase ambele încărcături în frunte. Tavanul a fost împroscat cu bucăti din teasta lui”.
 Ceremonia înmormîntării, pe aceeasi colină unde cu doi ani în urmă îsi găsise vesnicul repaus un vechi camarad care-l învătase să vîneze ursi, a fost deopotrivă simplă si, urmînd parcă linia destinului lui Hemingway, insolită. Simplă, întrucît s-a oficiat în prezenta unui grup restrîns, format practic numai din membrii familiei. „Chiar si dintre cei doisprezece purtători ai sicriului, doar sase au fost îngăduiti la ceremonia religioasă” – povesteste Fernanda Pivano. Slujba a fost săvîrsită de un preot si doi ministranti, în limba latină, apoi în engleză. Neobisnuită, fiindcă unul dintre cei doi ministranti „a lesinat de emotie, căzînd pe marea cruce de flori albe care acoperea sicriul”, dar si pentru că Mary a fost pe punctul de a întrerupe ceremonia, deoarece preotul nu dăduse curs solicitării sale de a citi primele două versete din cartea întîi a Ecleziastului, de unde Hemingway luase titlul binecunoscutului The Sun Also Rises (Soarele răsare, soarele apune). S-a sărit tocmai ceea ce însăsi sotia ilustrului dispărut dorise să fie rostit: Soarele răsare, soarele apune, zorind către lăcasul său ca să răsară iar (Ecleziastul 1, 3). Se încheia astfel „viata unui personaj-erou care a fost modelul si, totodată, imitatia propriilor sale povesti”.
 Fernanda Pívano ne oferă apoi ceea ce ea numeste „imaginea standard” a unui Hemingway „care purta impermeabilul cu un cordon putin prea strîns, a la Humphrey Bogart, iar cînd voia să pară «dur» zîmbea într-un colt al gurii, ca si Clark Gable, un Hemingway care te strîngea în brate atît de tare încît îti trosneau oasele si umbla cu pasul usor al unui fost pugilist sau, cum spunea el, al unuia care se trage din indieni, mereu puternic si protector, gata să-i ajute pe cei slabi si să-i trateze de la egal la egal pe cei puternici, un Hemingway (…) care-si împărtea banii pînă rămînea cu buzunarul gol, care stia să suporte durerea fizică si durerea morală cu o răbdare inepuizabilă, pe care o pierdea însă, ajungînd pînă la cruzime, numai cînd prietenii îl dezamăgeau”…, dar si un om cu defecte, încît – „Era greu să trăiesti si să lucrezi cu el, dar era si minunat”. În fine, un Hemingway „cufundat în singurătate cu mările si pădurile sale, cu avioanele si vapoarele, cu plantele tropicale si cu fructele exotice, cu haitele de cîini si de pisici, cu hotelurile de lux si cu legiunile de oaspeti, cu ireductibilul său antitotalitarism, cu nesuferita sa dragoste pentru sporturile violente, cu dorinta aventurilor războinice de mercenar, cu nelimitata sa cunoastere a sufletului feminin, cu mînia pe care i-o provoca ipocrizia, cu trupa sa de sotii si de amante (…), cu aristocratica sa alegere a prietenilor dintre cei care spuneau numai lucruri «cu cap» si niciodată «nerozii»”.
 Dar, mai ales, as sublinia eu, cu marea sa singurătate!
 Într-o primăvară de la începutul anilor ’80, cu ocazia unei călătorii de documentare în Cuba, ajuns la ferma Vigia, de la San Francisco de Paula, si urcînd pe o alee străjuită de arbori tropicali pe colina unde se află casa lui Hemingway (proprietate pe care a detinut-o 22 de ani si pe care a donat-o statului cubanez), senzatia mea a fost că am ajuns la curtile Singurătătii. Pinii si bambusii, plantele aduse aici din cele mai îndepărtate colturi ale planetei si orînduite ca într-o adevărată grădină botanică (peste 340 de soiuri), misteriosul Turn, în care scriitorul nu a urcat niciodată, piscina goală, scaunele de pe marginea ei pe care nu se mai aseza nimeni, cimitirul celor cinci cîini, fiecare cu mormîntul lui, barca de pescuit a lui Hemingway, însăsi casa în care totul a rămas încremenit asa cum era în nefasta zi a sinuciderii si în care vizitatorii nu pot intra, ci doar înconjurînd-o si privind interioarele prin ferestrele deschise, toate alcătuiesc Singurătatea (cu majusculă) pe care respiratia Oceanului nesfîrsit si nepăsător o adînceste, o amplifică. Am avut sentimentul că, numai dacă întind mîna, Singurătatea scoate un tipăt...
Acolo, aproape de Havana si de legendarul Cojimar, unde scriitorul îsi petrecea adeseori timpul alături de temerarii pescari, prietenii săi, si unde, între altele, s-a filmat capodopera cinematografică „Bătrînul si marea”, avîndu-l ca protagonist pe Spencer Tracy, mitul lui Hemingway este mai fascinant decît Zăpezile de pe Kilimandjaro...