RALEA, ELOGIUL VALORII

                                                              Constantin COROIU 


      A fost atunci, la mijlocul deceniului sapte, un moment de grea cumpănă pentru cultura românească. Prin disparitia, fie si numai fizică, altfel nici nu e de conceput, a triumviratului Călinescu-Vianu-Ralea, care apărase demnitatea spiritului românesc în vremuri de mare restriste, puteam să ne prăbusim definitiv în haosul dogmatismului. Din fericire, ne-a venit în ajutor si istoria, nu doar lectia spiritelor de calibrul celor trei…
Este dincolo de orice îndoială că, în acest secol, critica si istoria literară românească au trei corifei: G. Ibrăileanu, E. Lovinescu si G. Călinescu. Am avut si avem si alti mari critici, dar fără anvergura si influenta lui Ibrăileanu, Lovinescu si Călinescu. Primul nu ne-a lăsat o Istorie a literaturii; al doilea a scris admirabila Istorie a literaturii române contemporane; Călinescu ne-a lăsat un monument.
Cum figurează Mihai Ralea în Istoriile amintite? E drept că în a doua parte a deceniului trei al secolului trecut, cînd Lovinescu si-a publicat Istoria, Ralea era foarte tînăr. Studiase timp de patru ani la Paris, îsi luase doctoratul în filosofie si în drept la Sorbona si se întorsese la Iasi, unde fusese elev al celebrului Liceu Internat „Costache Negruzzi” si student al Universitătii de aici. Publicase o serie de lucrări, îndeosebi de sociologie, de psihologie socială si a creatiei, dar si eseuri pe teme literare care, într-adevăr, asa cum remarcă nu fără cordială malitie G. Călinescu, trădează un epicurean, un critic care scrie despre ceea ce-i place. În treacăt fie amintit, lui Ralea îi apartin totusi texte de analiză critică devenite clasice, între care trebuie mentionat în primul rînd studiul despre Sadoveanu, fundamental. În capitolul VIII al Istoriei sale, E. Lovinescu amendează si chiar respinge multe idei, multe teze ale celui ce, la numai 29 de ani, era profesor titular la cea mai titrată universitate a tării, ale cărei porti îi fuseseră închise marelui critic de la „Sburătorul”… Autorul Istoriei civilizatiei române moderne polemizează practic cu Ralea avînd aerul de a-l pune la punct privind mai ales unii termeni si concepte, acuzîndu-l din capul locului de superficialitate si de faptul că ar fi nici mai mult, nici mai putin decît un „apărător postum al poporanismului”, ceea ce – putem judeca astăzi cu detasare – era nedrept. Capitolul consacrat lui Ralea începe astfel: „Poporanismul pare a-si pune sperantele în d. M. Ralea, sociolog, publicist, ideolog fecund, asociator si disociator paradoxal de idei felurite si superficiale, care, atingînd toate domeniile cugetării, a avut întîmplătoare puncte de contact si cu literatura română”. Lovinescu încheie într-o notă sarcastică, vădind mari acumulări de antipatie, ca să nu zic mai mult, fată nu atît de Ralea, cît de faimosul cerc de la „Viata Românească”, al cărui lider necontestat si autoritar era tocmai rivalul lui – G. Ibrăileanu: „D. Ralea a practicat, asadar, pînă acum numai avocatura literară în serviciul unei organizatii politico-literare (subl. lui Lovinescu), cu volubilitate, diversitate, cu paradoxe sau simplu verbalism – va veni poate timpul cînd, dincolo de clan si carieră (s.n. – C.C.), se va consacra si criticii: în această sperantă, i-am închinat aceste pagini mai mult anticipate”.
Ironia este aici, dacă nu gratuită, cel putin răutăcioasă, avînd în vedere măcar vîrsta celui împotriva căruia era îndreptată (mult sub 30 de ani). Dar Lovinescu, poate fără să vrea, a anticipat bine: Ralea a făcut si critică literară, bazîndu-se pe principiul pe care el l-a formulat memorabil si conform căruia criticul este „un creator din puncte de vedere noi în raport cu o operă”. Iar pentru că a venit vorba de „puncte de vedere” ar fi păcat să nu le reamintim amatorilor si o altă idee memorabilă a lui Ralea: „Omul inteligent este acela care nu confundă punctele de vedere”. Este, de fapt, concluzia unei demonstratii, devenită celebră în cultura noastră, demnă de ilustrul psiholog si sociolog. Poate că Ralea era cel mai îndreptătit să dea un asemenea „decret”.
Nu există cineva care să-l fi cunoscut, direct sau citindu-i cărtile, eseurile, cronicile, si să nu fi fost fascinat de inteligenta sa. Cu putin timp înainte de a muri, D.D. Rosca, filosoful-autor al acelei tulburătoare Existenta tragică, eseu comparabil cu Sisif al lui Camus, mărturisea că, în întreaga sa existentă, de-a lungul căreia a cunoscut cele mai mari spirite ale epocii, nu a întîlnit o inteligentă de talia celei a lui Ralea, o minte care legitimează literalmente specia „trestiei gînditoare”.
Intelectual cu multiple preocupări, instruit la prestigioasa scoală de psihologie si sociologie franceză, dar si la cea a unor savanti români, ca Dimitrie Gusti si Ion Petrovici, Mihai Ralea este mai întîi de toate produsul si exponentul grupării de la „Viata Românească” si poate cel mai strălucit discipol al lui Ibrăileanu, pe care, de altfel, chemat de acesta, avea să-l înlocuiască, împreună cu G. Călinescu, la conducerea faimoasei reviste. Este tulburător textul necrologului pe care Mihai D. Ralea îl semna în nr. 2-3 (februarie-martie) 1936 al „Vietii Românesti”, la moartea magistrului său:
„CREATORUL aceste reviste, maestrul suprem a trei generatii de scriitori, confidentul, tatăl si fratele nostru s-a săvîrsit din viată. O lungă, infinită agonie, precedată de o spasmodică groază a mortii, a bolii si a degenerării, care a paralizat în avînturile ei creatoare una din cele mai superbe si mai lucide minti din cîte au răsărit pe pămîntul acesta, si-a încheiat acum infernalul chin.
Ca un blestem de compensatie care apasă structurile sufletesti de mare calitate, robustetea si ascutimea gîndirii, regala bunătate a inimii, nobila delicatetă a raporturilor cu oamenii, năvalnicul si adesea pătimasul temperament au fost frînte si umilite în svîcnirea lor de torturile trupului si de umbrele spaimei.
Influenta acestui om a fost enormă.
A cheltuit o uriasă muncă anonimă ca să sustie o revistă de mare prestigiu si să scrie nenumărate «campanii» – cum le numea el –, polemici care au pornit pe o anumită albie cursul valorilor culturale românesti într-o anumită epocă. A fost un profesor adorat de studenti. Dar mai mult decît atît, a fost un incomparabil maestru. Exemplu vietii sale de călugăr, bunul său gust ireprosabil, marea experientă, toate au fost cheltuite zi de zi în sfaturi împrăstiate generos, în discutii în care cei dimprejur culegeau roade care nu se uită o viată. Pironit de boală, Ibrăileanu a făcut pe altii să lucreze.
A fost mare, incomparabil de mare prin influenta sa – poate numai Maiorescu îl poate egala în această privintă (s.n. – C.C.).
Surprinsă de fulgerătoare veste, «Viata Românească», tipărită complect, nu poate publica acum decît aceste cîteva cuvinte de rămas bun.
Numărul nostru viitor va fi consacrat în întregime marelui dispărut”.
Oare ce ecou vor fi avut aceste înfiorate elogii în sufletul lui E. Lovinescu? Nu este exclus ca unor apropiati ai săi să le fi spus: „Are dreptate, domnilor!”, asa cum mai tîrziu, la aparitia Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent a altui adversar al său, G. Călinescu, să-i surprindă cu o apreciere care îi punea si mai mult în relief statura de mare critic si de mare om: „Este o carte genială, domnilor!”