Caragiale si presa din capitala Moldovei

                                                              Constantin COROIU 


          Dintre ziarele iesene din vremea lui Caragiale, pentru care orice succes al acestuia, orice prezentă a marelui scriitor în capitala Moldovei, inclusiv în cercurile intime, de prieteni de aici, erau consemnate, comentate, elogiate, se remarcă mai ales „Evenimentul”, „Opinia” si „Sara”. La împlinirea a 25 de ani de activitate literară (februarie, 1901), Emil Gîrleanu scria indignat în „Evenimentul”:

„Pe Caragiale nu l-au serbat nici 500 de români. Si sîntem un milion care am fi putut si ar fi trebuit să slăvim această măreată zi”. (În publicatia „Caragiale”, număr unic, apărut cu acest prilej, sînt inserate cîteva „răvase aniversare iesene”. Printre cei care îl felicitau pe sărbătorit se numărau, cu o formulă des uzitată astăzi, nume cu adevărat sonore: G. Ibrăileanu, Constantin Stere, dar si simpli iubitori ai operei sale. Astfel, un grup de persoane din Iasi trimitea simbolic „genialului maestru o cupă de sampanie de la Bolta rece”).

Un episod aflat sub semnul ludicului si al umorului irezistibil – marca I.L. Caragiale – merită evocat. În numărul din 20 noiembrie 1896, „Sara” publica în pagina a doua o poezie intitulată „Amintire” si semnată Sandermagor (era pseudonimul lui George Ranetti, de care pe Caragiale îl va lega o strînsă prietenie):

„Divina mea bucătăreasă,/ O unguroaică durdulie,/ Avea un păr ca de mătasă/ Si ochii plini de poesie.// Părea o drăgălasă zînă/ Din basme aevea întrupată;/ Spre a-mi găti, cu alba-i mînă/ Cea mai superbă marinată./ «Îndură-te crudelă Roză!/ Fii milostivă si cuminte;/ Voiesc să uit a vietii proză/ În sărutarea ta fierbinte.»// Dar ea ne-ndurătoare, rece,/ Mi-a zis: «La mine am borbat/ Nem larma, altfel mine place/ Ei spui lui Ianos ce-ntîmplat»// S-a dus infama fără-o vorbă/ Dar mi-a lăsat ca amintire/ În ziua ceea chiar în ciorbă…/ O buclă blondă si subtire!”

Peste cîteva zile, la rubrica de joi din „Sara” apare, sub titlul „O scrisoare a lui Caragiale”, un răspuns al acestuia adresat misteriosului Sandermagor: „Ultima ciorbă a bucătăresei dumitale am gustat-o cu multă poftă – era delicioasă. Cu asa feluri de bucate, dacă urmezi înainte, sper să-mi servesti un adevărat regal, care să mă dreagă de indigestia ce mi-a produs-o arta culinară a poetilor nostri. La pletele lor pesimiste si nepieptănate, prefer suvita ideală si curată a frumoasei d-tale unguroaice. Întelegi că, după ciorbă, astept cu nerăbdare rasolul – pe care probabil ti l-a dat Ianos si care desigur va fi suculent. Numai, nu-l da rasol, fă-mi-l îngrijit. Al dumitale pasionat gustator, Caragiale. P.S. Rogu-te, onorează-mă cu adevăratul nume al rafinatului gourmet care s-ascunde sub acest oribil si barbar pseudonim (sic!) Sandermagor. Desigur că trebuie să fie un membru corespondent al Societătii Geografice. Atunci mi-as permite să-l rog să renunte la Chanternagor si, considerînd înăltimea avîntului său liric, să iscălească Cimboraso sau mai bine Gaurisankor C.”

În iunie 1902, „Evenimentul” consemna depunerea la Teatrul Antoine a traducerii piesei Năpasta, sub titlul Fatale injustice si aparitia în „La Paix” a unui comentariu despre această dramă sub semnătura lui Ivan Svoivid de la revista „Listok” din Sankt Petersburg, care „îl alătură valoric pe Caragiale de Tolstoi, Ibsen, Bjornson si Suderman”. În cursul lunii martie a aceluiasi an, ziarul făcea o intensă publicitate spectacolelor cu „Năpasta” pe scena Teatrului National din Iasi. Era perioada cînd, la Curtea de jurati din jud. Ilfov, se judeca procesul Caion. La 21 martie, Evenimentul îsi informa cititorii: „Entuziasmat de succesul repurtat de I.L. Caragiale în procesul contra lui Caion, reporterul aduce la cunostinta publicului iesean vestea, cu caracter justitiar, că, pe scena unui teatru din Berlin, se montează pentru prima oară o piesă românească si aceasta este tocmai «Năpasta» despre care junele Caion spusese că ar fi plagiată”.

Autoexilat la Berlin, Caragiale comunică permanent cu prietenii din Iasi si chiar revine de mai multe ori în mijlocul lor. În numărul său din 25 mai 1907, la putin timp după marea răscoală (de fapt, un război civil), ziarul iesean „Opinia” anunta: „Dl. Caragiale care, după cum stiti, se află stabilit la Berlin, soseste în Iasi astăzi cu expresul de Berlin”. Se precizează că va sta aici „mai multe zile”. A doua zi, sub titlul „Caragiale”, publica un articol în care era criticată dur nepăsarea fată de marele scriitor: „…Sînt cîtiva ani de zile de cînd cel mai mare prozator al tării (…) a părăsit tara nu numai cu corpul, dar si cu sufletul, cu talentul, cu dragostea. Căci e un adevăr extraordinar de deplîns: Caragiale pare a fi părăsit odată cu tara – si literatura română, dorul de a crea, de a scrie, lipsind astfel proza română de pana cea mai măiastră, de reprezentantul cel mai glorios din cîti avem astăzi în viată. E oare un act de răzbunare, un semn de dispret, un gest de dezgust – faptul acesta că un mare scriitor – si Caragiale ar fi fost un scriitor de înaltă valoare în orice tară – întrerupe la un moment dat orice manifestare literară, ca si cum niciodată n-ar fi simtit trebuinta sufletească de a-si spune gîndul, simtirea, trebuinta de a rîde, de a deplînge, de a compătimi, de a zugrăvi – de a crea, într-un cuvînt? Cine stie! E însă o datorie să mărturisim că acest scriitor superior n-a avut niciodată multumirea de a-si vedea talentul răsplătit si neputînd – ca altii – să-si comercializeze arta, coborînd-o la productiuni după comandă si la creatiuni artificiale (...), iar tara n-a avut nici vremea, nici constiinta de a se emotiona de plecarea în străinătate a celui mai mare scriitor – tot asa precum astăzi, în toiul alegerilor, prea putini vor tresări de bucuria întoarcerii lui! Dulce tară!”

Colaborator al ziarului „Opinia”, Caragiale refuză invitatia adresată de Asociatia studentească „Uniunea” din Iasi. Scrisoarea de răspuns trimisă presedintelui acesteia este o lectie pe care scriitorul găseste de cuviintă să o dea tinerilor insolenti:

„Nu stiu cum să vă spun cît de rău îmi pare că nu pot veni în mijlocul d-voastră. În urma recentelor incidente dintre d-nii studenti ieseni si ziarul «Opinia», la care am onoarea de a colabora din cînd în cînd, întelegeti ce greu mi-ar fi să profit de gratioasa d-voastră invitatiune.

Om din popor, fără nume de nastere, fără avere, fără sprijin, mie nu mi-e permis un moment să uit, oricît de putin ar însemna persoana mea ca publicist, că n-am avut pe lume alt protector decît libertatea tiparului. Si asa dar, credincios acestui singur si bun protector, n-asi putea vreodată trece în tabăra cui crede că trebuie să-l lovească. Cu cît ar fi mai măgulitoare primirea pentru mine acolo, cu atît, fireste, felonia mea ar fi mai reprobabilă.

Mă adresez, stimate d-le presedinte, unui tînăr de inimă ca dv.; îl întreb: nu-i asa? Îmi place să fiu convins că-mi veti răspunde: da, asa e!”

În schimb, va veni la Iasi în calitate de... politician, membru al Partidului Conservator-Democrat, înfiintat de Take Ionescu, după ruperea în două a Partidului Conservator. Aici a participat si a luat cuvîntul la o întrunire. Eugen Heroveanu, în „Orasul amintirilor”, evocă acel moment, cînd în sala cinematografului Sidoli, în ziua de 2 martie, Caragiale „a figurat printre oratorii partidului (...). Cred că oricum discursul pe care l-a tinut la întrunirea de la Iasi a fost primul lui act politic” – notează Heroveanu în cartea sa. Tot el relatează că în seara ce a precedat actiunea politică, întrebat ce va spune a doua zi – „Caragiale ne-a vorbit cam asa: «Într-o seară de vară, obosit de drum, un tînăr călător se-ntinse pe iarba moale lîngă un izvor. În fata lui, înspre Apus se vedea o pădure; peste creasta acesteia cerul păstra încă ceva din focurile amurgului. Curînd, tînărul drumet căzu într-un somn adînc... Sub actiunea a nu stiu ce vrăji, drumetul nostru dormise o sută de ani...»”. Dintr-un manuscris al lui Ioan Lupu, care în 1908 era student în capitala Moldovei, manuscris păstrat la Muzeul Literaturii Române din Iasi si reprodus în volumul Caragiale si Iasii Junimii, aflăm cîte ceva despre desfăsurarea întrunirii politice prezidate de Take Ionescu, care a apărut în scenă însotit de fruntasi ai partidului si de părintele lui Trahanache si Catavencu. Iată ce aflăm de la studentul Lupu prezent în sala Sidoli:

„A vorbit seful: volubil si nu prea interesant în cele ce a spus... Caragiale a vorbit, de asemenea. Nu era un bun tribun, se găsea într-o situatie nepotrivită pentru geniul lui. A făcut elogiul lui Take Ionescu. A spus că a avut si că are în vedere personalitatea genială a lui Take Ionescu, arătînd cu mîna spre el, care se afla pe al doilea plan al scenei:

– Conservatorii Democrati trebuie să fie ca acest mare om politic... Cineva din sală l-a întrerupt.

– Rog pe onoratul auditor să nu mă-ntrerupă decît la punct si virgulă! Ilaritate... A vorbit apoi Maiorescu: logician perfect...”

După ce anuntase în editia sa din 1 martie că la întrunirea de a doua zi va participa I.L. Caragiale „care va tine primul său discurs politic”, ziarul „Opinia” insera o declaratie a maestrului dată la plecare: „Multumesc iesenilor pentru căldura cu care m-au primit si care mi-a făcut o impresie cu atît mai mare cu cît cariera mea de publicist nu m-a putut încă face să gust popularitatea. Poate că această primire o datorez si faptului că cel care m-a adus în mijlocul Dv. e D. Take Ionescu. Aveti dreptate să dati atîta încredere si atîta dragoste sefului Dv. (...) Ridicînd paharul D. Take Ionescu, la rîndul său, îl închină în sănătatea maestrului, arătînd în cîteva cuvinte ce mult folos a adus opera acestuia partidului conservator (...). El a făcut în spiritul public numai cu cîteva din comediile sale mai mult decît ar fi putut face partidul întreg în zece ani de campanie politică”.

Si astfel constatăm încă o dată că, de la un punct încolo, literatura si viata reală se întrepătrund, încît e greu să mai facem deosebirea între ele.

Autorii albumului Caragiale si Iasii Junimii, apărut în 2002 la Editura Timpul – Dan Jumară, Ion Mitican, Stefan Oprea, Constantin Ostap si Liviu Papuc – reproduc scrisoarea olografă (din fondul B.C.U. „Mihai Eminescu”) trimisă de la Berlin lui G. Ibrăileanu, la 30 noiembrie 1909, epistolă ce însotea corectura unei „nuvele” care urma să apară în „Viata Românească”. Între altele, Caragiale îi scrie dojenitor marelui critic: „Sînt dator să vă multumesc pentru colectia pretioasei voastre reviste. Este o excelentă publicatiune, pe care îmi place s-o aplaud călduros, desi mi se pare că exagerati oleacă importanta tendintei morale si sociale în artă. De atîta amar de ani vă războiti – două scoale – artă pentru artă, artă cu tendintă, – rupeti atîtea lănci, pierdeti atîta vreme, risipiti atîta bravură si n-aveti, nici unii, nici altii, un moment să vă gînditi si la ceva care trebuieste egal ambelor scoale – la talent... Al dv. prieten, Caragiale”.

În primul număr din 1912 al „Vietii Românesti”, Ibrăileanu îsi încheia celebrul articol „Caragiale” (în care, între altele, afirma că I.L. Caragiale este singurul scriitor român ce „face concurentă stării civile”) astfel:

„Iubite maestre, primeste sentimentele de admiratie si de recunostintă ale unui om, care face parte din generatia care te-a priceput si te-a iubit mai mult si pe care l-ai făcut de-atîtea ori fericit, din liceu, cînd te cetea pe furis la spatele colegului Balaban, si pînă azi, cînd opera d-tale, pe lîngă acel rîs al inteligentei, care este supremul bine, îi provoacă si un sentiment de melancolie pentru contemporanii săi – ai nostri – Rică, Nae, Chiriac si ceilalti. Au fost asa de vii pentru mine, că mi-nchipui c-au îmbătrînit si ei”.