MACHIAVEL ÎN HAINE DE LUCRU

                                                              Constantin COROIU 


      La o Rotondă 13 de la Muzeul Literaturii Române din Bucuresti, din 1975, cunoscutul ziarist iesean Aurel Leon, mort în toamna anului 1996, după ce fusese mai bine de un deceniu decanul de vîrstă al gazetarilor români, observa: „Înainte de a fi scriitor si critic, Călinescu a fost un mare gazetar – prin temperament, prin combustie, prin nerv… Avea o vervă combativă ce-l făcea să pară urias”. Aurel Leon se referea la imaginea acelui Călinescu din epoca interbelică si, mai ales, din perioada ieseană, cea mai fertilă pentru biograful lui Eminescu si al lui Creangă. Peste ani, G. Călinescu avea să rememoreze, de altfel cu nostalgie si recunostintă: „Aici (la Iasi – n.n.) am luat eu doctoratul, aici mi-am început cariera universitară, aici am elaborat Istoria literaturii române… si tot aici am tipărit „Jurnalul literar” ajutat de niste tineri studenti vioi, dinamici si plini de entuziasm pentru cultură”. În treacăt fie spus, anumite lucruri, opere de anvergură, nu se pot face, probabil, decît într-un singur loc de pe pămînt. Nu poti să scrii la Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent oriunde. După cum nici prelegeri universitare sau alte fapte culturale de anvergură nu sînt posibile la acelasi nivel de performantă în locuri diferite. Necum în srl-urile numite universităti particulare de după decembrie 1989. O confirmă tocmai unul dintre „tinerii studenti” despre care aminteste Călinescu – Alexandru Piru: „Memorez îndeosebi din perioada aceasta, prelegerile de la Universitatea din Iasi, cele mai strălucite ce s-au făcut vreodată în România. Ele adunau un public imens… Aceste prelegeri s-au repetat apoi la Bucuresti, dar nu mai aveau farmecul celor de la Iasi, care, pentru noi, studentii de atunci, au constituit un adevărat regal”.
Dar să revin la G. Călinescu gazetarul si anume la cel cu mult dinaintea „Jurnalului literar”, apărut la Iasi la 1 ianuarie, 1939. După ce scoate revistele „Roma” si „Capricorn” pe care le redactează singur, Călinescu îl cunoaste pe I. Valerian, la cenaclul lui E. Lovinescu. Tocmai se produsese la „Viata literară” a lui Valerian „o răzmerită”, ceea ce îl determină pe tînărul profesor G. Călinescu să-si exprime dorinta de-a colabora cu neobositul publicist: „Să ne unim fortele, să deschidem ochii somnorosilor”. Spre bucuria lui Valerian, criticul se oferă să sustină Posta redactiei, indignat fiind că revistele importante îsi „băteau joc de începători” si manifestau „fată de generatiile noi” o „agresivitate” nocivă. Poate si în această revoltă a lui Călinescu si un reflex al mîhnirii celui care fusese întîmpinat nu de mult cu reticentă, ba chiar cu ironie, la Posta redactiei a „Sburătorului” de către D. Nanu si E. Lovinescu însusi. Orgoliul lui Călinescu a suportat, fără îndoială, greu un asemenea tratament. Dar ar fi să exagerăm neîngăduit, dacă am judeca angajamentul criticului, reducîndu-l la ecoul unui simplu fapt publicistic, desi vehementa sa este maximă: „Dacă unii destepti si-ar da seama că răspunsurile de la Posta redactiei sînt uneori hotărîtoare în viata intelectuală a unui individ, n-ar ucide un debutant prin grosolănie, poate un scriitor de mîine, întotdeauna însă un iubitor de literatură”. Putin mai tîrziu, de la Timisoara, unde fusese purtat cu catedra, el îl asigura pe I. Valerian, printr-o scrisoare datată 22 octombrie, 1928: „Ti-am mai spus si rîndul trecut că voi face rubrica mea obisnuită în pagina I-a, săptămînal. Voi trata în genere materie care să stîrnească polemică” (s.n.) – promitea tînărul profesor George Călinescu.
Din Banat, el îi trimitea, într-adevăr, lui I. Valerian texte pe diverse teme, inclusiv articole de fond. Se vădeste încă de pe acum nu doar impresionanta-i productivitate, dar si vointa sa de confruntare si, implicit, de delimitare.
Provizoratul perpetuu (traditia, adică), lipsa vocatiei si a cultului pentru monumental, automultumirea mic-burgheză a celor mai multi intelectuali români (a se citi: posesori de diplome), snobismul, ploconirea fată de tot ce e străin. „Ideea pe care o avem noi, Românii, despre «străini» este de asa natură că ne împiedică adesea de la exercitarea propriilor noastre facultăti”), dezinteresul privind marile idei si proiecte în planul culturii si civilizatiei, goana după profesii lucrative („…avem nevoie de creatori, de arhitecti, de gînditori originali, de ingineri inventivi… Cultura română nu va începe decît în ziua cînd va apărea întîia creatie română tehnică, fie si o sfîrlează automată cu proces intermitent”), carierismul („Cine a făcut o carieră a renuntat de la început la orice activitate legată de contemplatie. În linii generale el nici nu este un intelectual”), neaderenta la spiritul critic, agramatismul, parvenitismul, ciocoismul, incultura, formele fără fond, cosmopolitismul găunos, incapacitatea de a duce o lucrare pînă la capăt, dispretul fată de valorile nationale, demagogia si coruptia politicienilor, impostura – toate acestea si multe altele sînt temele scriitorului la gazetă, G. Călinescu ale gîlcevii sale cu lumea, abordate în cele mai variate si mai inspirate formule, genuri si specii publicistice si literare. Este opera unui „căpcăun” al condeierului, cum îl caracteriza acelasi ziarist si memorialist pe care îl citam la început. Călinescu vrea parcă să confirme zicerea goethiană potrivit căreia geniul este (si) o chestiune de cantitate. Rar se întîmplă ca într-o cultură să apară un scriitor total (sintagma apartine lui Al. Dima si i-a fost inspirată, impusă esteticianului si comparatistului format la scoala Vianu de însesi opera si personalitatea autorului monumentalei Istorii…, într-un studiu intitulat G. Călinescu – scriitor total) care să treacă, cu atîta dezinvoltură, din linistea bibliotecii în tumultul Cetătii, de la tinuta „în haine somptuoase cu Machiavel”, detasat filosofic, retras în „intelectualitatea” artei, la cea a luptătorului în haine de lucru, proprie gazetarului. În ambele ipostaze, Călinescu sochează – prin contradictie, paradox si inimitabil stil oximoronic – simtul comun si chiar „bunul simt” care nu e lipsit de o anume suficientă si inhibitie. Aflat „în afara oricărei prevederi” (cum definea el însusi genul), un Călinescu în sort, explicînd colaboratorilor săi de la Institutul de istorie, teorie literară si folclor regulile baletului clasic, este o imagine-simbol pentru mobilitatea si dezamăgirea unui spirit enorm. După cum definitorie este sublima candoare de a încerca să facă, prin scrisul la gazetă, din fiecare cititor, dacă nu un nomo universale, măcar un intelectual (în sens etimologic)!
După 1944, de numele lui Călinescu – „Proteu cu zeci de fete si costumatii europene”, cum l-a portretizat Adrian Marino – se leagă aparitia a două publicatii: „Natiunea” si „Tribuna poporului”. Cei care i-au fost aproape sau l-au cunoscut în anii de dinaintea „obsedantului deceniu” spun că directorul de gazetă Călinescu era foarte mîndru că stie să construiască un ziar. Un memorialist îsi aminteste că l-ar fi auzit chiar constatînd satisfăcut: „sînt foarte destept”. Dincolo de anecdotică, se confirmă pe deplin că G. Călinescu „avea ziaristica în sînge”, ca să-l cităm pe unul dintre ilustrii săi discipoli, el însusi un mare gazetar, poate cel mai mare din epoca postbelică, George Ivascu.
Într-un articol despre N. Iorga („Contemporanul”, nr. 11, 1946) Călinescu, făcînd elogiul spiritului critic autentic scria: „Omul exceptional, expus privirilor tuturor, este ca omul care, crescînd, măreste crestătura neînsemnată si-i dă înfătisare de plagă”.
Aviz procurorilor literari de azi!