Constantin COROIU 

           Cu o consecventă bovină, după 1990, valorile culturii noastre au fost si sînt din nou ocultate ori pur si simplu batjocorite, cum s-a întîmplat mai ales în „deceniul gol” postdecembrist, inclusiv în asa-numitele manuale alternative. Un alt „obsedant deceniu”. Nici măcar la comemorări si aniversări „rotunde” intelighentia noastră umanistă si europenistă nu mai reactionează. Să i se fi atrofiat într-atît organul? Nu cred. Mai curînd, pentru ea a cultiva valorile nationale a devenit o rusine, un comportament neeuropean sau chiar antieuropean.
Am revăzut recent niste note de lectură care mi-au adus aminte de Ion Barbu, peste care s-a asternut o tăcere de mormînt. Lui G. Călinescu, mai european, mai universal decît toti europenii nostri de azi – dîmboviteni, bahluieni, someseni si de pe alte rîuri – luati la un loc, nu numai că nu i-a fost rusine de valorile românesti, dar chiar le-a slujit cu toată forta geniului său literalmente inegalabilă. Dacă ne-am referi, fiindcă tocmai veni vorba, nu mai departe decît la Ion Barbu, Călinescu a mers cu grija pentru posteritatea autorului Jocului scund pînă la a o convinge pe Gerda Barbilian să scrie acele formidabile Amintiri – „redactate cu o severitate axiomatică, dar încălzite de o devotiune fără margini” (Ovid S. Crohmălniceanu) – carte comparabilă cu scrieri de acest fel celebre în cultura universală precum, de pildă, Memoriile Annei Grigorievna Dostoievskaia.
Biograful lui Eminescu si al lui Creangă stia mai bine ca oricine ce valoare au asemenea mărturii venite de la sursa cea mai autorizată. Din păcate, cartea Gerdei Barbilian a apărut  abia după 14 ani de la moartea lui Călinescu.
Marele critic ar fi fost, mai mult ca sigur, entuziasmat de Amintirile sotiei lui Ion Barbu. În ele nu există afirmatie sau observatie care să nu se sprijine pe document (ciorne de scrisori, însemnări, alte mărturii scrise). Dar mai ales nu există nici o notă sentimentală stridentă, nici o lamentatie impudică, nici o efuziune supărătoare, nici o laudă de sine de care sînt pline memoriile atîtor văduve ale oamenilor celebri, numite îndeobste, desigur nu numai din aceste motive, les veuves abusives. Rezultă un portret cu tuse severe, riguros trasate, dar expresiv, relevînd trăsături si trăiri scăpate din raza observatiei si intuitiei contemporanilor poetului, cu exceptia Gerdei Barbilian, ea însăsi intelectual rafinat si scriitor sensibil, dar, mai înainte de toate, un caracter. Căci trebuie să fii un caracter nu doar mare, ci rarisim ca să stai neclintită, o viată întreagă, lîngă un om atît de imprevizibil si de o sensibilitate ce friza patologicul.
Fire timidă, irascibil, instabil, suspicios peste poate, cu „o aversiune contra distractiilor în familie, aversiune pe care a păstrat-o toată viata” (taifasurile la care consimtea fiind doar cele de la cafenea), Ion Barbu – ne povesteste ilustra sa Doamnă, trecută si ea în lumea umbrelor, obisnuia să spună: „N-am ce vorbi decît despre literatură si matematici”. Literatura i-a fost irezistibilă amantă, iar matematica – sotie. Ce vreti mai mult? Ne-ar fi întrebat, cu bonomă siretenie, Serban Cioculescu…
Din cartea Gerdei Barbilian aflăm, între altele, mărturii si observatii asa-zicînd „pe viu” privind geneza unor poeme ale lui Ion Barbu, de pildă După melci. La baza acestei capodopere lirice stă un episod din copilăria poetului. Tatăl, împovărat material, nu poate plăti pachetul comandat de fiul său la Bucuresti, continînd cele trebuitoare picturii de care băiatul se simtea puternic atras. Coletul este refuzat. „Dacă tata nu făcea asta – îsi va aminti Ion Barbu mult mai tîrziu – poate deveneam pictor”. Din această frustrare, scrie Gerda Barbilian, avea să se nască peste ani vestita baladă După melci, o realizare în alt chip si cu alte mijloace a acelei dorinte refulate din copilărie.
Încă un exemplu. Elev în clasa a opta fiind, liceanul matematician căuta cu înfrigurare solutia unei probleme de geometrie, despre care va scrie un articol în „Gazeta Matematică”, în 1928, cu titlul Cercurile extern-bitangente. După 23 de ani, în 1951, Ion Barbu nota pe marginea lui: „Nu-mi place articolul din 1913-1914, niciodată terminat, despre cercurile bitangente la o conică?… Atunci n-am găsit proprietatea semnificativă, m-am scîrbit de Matematici, m-am înhăitat cu Baer si cu (Tudor) Vianu. Literatura, chefuri… Ce poate decide o carieră, ce nimicuri, în definitiv? De aici a iesit Joc secund – dar marele matematician care se anunta a fost îngropat. Sau poate numi amînat pînă în 1935, data celei dintîi lucrări care mă reabilitează, Încadrarea Geometriei Descriptive în programul lui Klein? Acum, că am  încheiat faimosul articol (1913-1951!) voi muri împăcat”.
Închei cu o mărturie a lui Vladimir Streinu, „depusă” doar cu cîteva zile înainte de moartea poetului. Ea capătă o semnificatie deosebită în actuala perioadă de activism politic si „civic” grotesc ce i-a cuprins pe multi dintre scriitorii români, e drept nu de talia lui Ion Barbu. Recitesc, deci, în cartea Gerdei Barbilian această scenă. Găsindu-l într-o zi, pe marele poet la cafenea, Vladimir Streinu s-a trezit – cum zice el – „apostrofat”:
„– Vino, Vladimire, să mai schimbăm cîteva vorbe nemuritoare despre poezie”.
Oarecum surprins, Streinu l-a întrebat: „– Dar de unde nevoia asta, în acest moment?”
Ion Barbu – care credea în puterea criticii literare si spunea că „un critic este un botezător, este cel ce numeste realităti” care altfel n-ar exista – i-a răspuns: „Fiindcă prietenii ăstia de aici m-au intoxicat cu politica!”…