Ioana COSTA

          

Comentariile de specialitate si de popularizare arată că DOOM 2005 a devenit una dintre lecturile cele mai tulburătoare de care avem parte în ultimul timp. Adaptarea normei lingvistice la modificările aduse de noile generatii de vorbitori este o lectie grea, pentru care nu eram cu totul pregătiti. Fiecare si-a găsit, probabil, cîte o pagină care să-l facă să răsufle usurat: recunosc, cu o umbră de stînjeneală, că m-am bucurat să aflu că pot spune, legal, „2 (id est: Doi) Mai”, renuntînd la un pedant si ireal „Două Mai”. M-a bucurat mai putin ántic, desi aproape că nu se mai auzea clasicul antíc. Sînt multe exemplele de felul acesta, discutate pe larg, mai degrabă într-un palier conservator. Ca să continui (sic, DOOM 2005) în notă subiectivă, tulburătoare pînă la perplexitate mi s-a părut flexibilitatea silabatiei, care asază firescul rostirii mai presus de etimologie. Altfel spus, cuvintele compuse pot fi acum despărtite în silabe fără să se mai tină seama de elementele componente. Schimbarea este însemnată si merge parcă mînă în mînă cu generatiile noi, tot mai putin atente la ceea ce se întîmplă în interiorul cuvintelor. Norma academică se fluidizează pentru a rămîne vie. Perplexitatea se instalează însă atunci cînd ortografia nouă, cu dublul î/â, nu mai este sprijinită de practica silabatiei etimologice. Avînd dreptul de a despărti în silabe ca-pîn- si cap-în-tor-tu-ră (în această ordine recomandată), putem să ne asteptăm ca grabnic să apară capântortură; numărul mic de exemple de acest fel nu poate anula discutia de principiu.
Despărtirea în silabe recomandată afectează si un alt compartiment al lexicului, si anume cel al cuvintelor greco-latine. De data aceasta însă, nici măcar nu mai putem vorbi de noutătile aduse de DOOM 2005, pentru că lipseste capitolul distinct din tomurile precedente (e.g. Îndreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie, 1995); acestui subiect îi este dedicat un singur paragraf, nr. 4 din capitolul 2.5, care confirmă deschiderea dublă, către forma traditională (adaptată limbii române) si către cea originară. Exemplul care însoteste afirmatia este August/Augustus. Recomandările anterioare erau ilustrate, de pildă, prin folosirea formei traditionale Cezar, dar cu păstrarea formei originare în desfăsurarea tria nomina: Caius Iulius Caesar. Revenind la despărtirea în silabe, putem presupune că ceea ce nu apare specificat în DOOM 2005 rămîne neschimbat fată de editiile precedente: segmentare în patru silabe pentru Claudiu, ca si pentru Propertiu. Et caetera (sic, DOOM 2005, p. XLIII). Vide latinescul ceterus, -a, -um.