EPISTOLOGIA - ARTA DE A SCRIE O SCRISOARE
Pentru critica de text, scrisoarea este purtătoarea unei incertitudini fundamentale: pînă unde poate merge reconstituirea textului pe care autorul a decis să îl trimită unui destinatar, mai cu seamă în conditiile în care scrisoarea antică era adesea dictată ori doar schitată? Din Antichitate, literatura (în sensul larg, atotcuprinzător, al termenului) a ajuns pînă la noi printr-un sir de copii, într-un număr nestiut si într-o ordonare incontrolabilă. Filologii se străduiesc să compare exemplarele existente ale unui text antic, să claseze tipurile de diferente dintre ele, să decidă care anume sînt abaterile de la corectitudinea lingvistică, stilistică, istorică, să intuiască ce va fi fost la început, în momentul în care autorul a considerat textul finit si l-a făcut public.
Scrisorile antice au ajuns la noi pe aceeasi cale, prin copiere. Scrisoarea este însă, prin definitie rigidă, un text care circulă numai între expeditor si destinatar, nefiind publicabilă fără autorizarea explicită a posesorului său. Dreptul de proprietate asupra scrisorii este precis definit, din Antichitate si pînă în zilele noastre: cîtă vreme se află la expeditor, este proprietatea lui; din momentul în care scrisoarea porneste de la autor spre destinatar, ea îi apartine acestuia din urmă. Ce se întîmplă mai departe cu scrisoarea nu tine nicidecum de domeniul legislatiei, ci de cel delicat al uzului si al politetii: divulgarea unor mesaje intime este o încălcare a disciplinei epistolare, tot asa cum este un gest inadecvat să nu fie împărtăsit prietenilor ori chiar unui public generic, fără identitate recognoscibilă, un mesaj care poartă în chip vădit însemne literare, fiind un text menit unui destinatar multiplu si necunoscut.
Epistolarele care au supravietuit Antichitătii îsi datorează longevitatea tocmai acestei aplicări a dreptului de proprietate. Epistolarele duble, la rîndul lor, care cumulează într-o succesiune cronologică schimburile de scrisori, cu alternarea rolurilor expeditor-destinatar, sînt rodul aplicării libere a dreptului de proprietate, de vreme ce autorul îsi arhivează corespondenta, păstrînd de fiecare dată o copie a scrisorii expediate; Cicero este pilda cea mai faimoasă a respectului literar de sine, tot asa cum, dintr-un domeniu cu totul diferit, este memorabil (pseudo-)epistolarul paulino-senecan.
Volumul de studii istorice si bibliografice apărut anul acesta (Carol Poster si Linda C. Mitchell (ed.), Letter-Writing Manuals and Instruction from Antiquity to the Present. Historical and Bibliographic Studies, University of South Carolina Press, Columbia, 2007) trasează o linie neîntreruptă de la primele aluzii si atestări epistolare pînă la noutătile aduse de vremurile în care trăim, în care scrisoarea a păstrat ceva din mărcile si caracteristicile traditionale, nuantate însă prin presiunea liber asumată a rigorilor netichetei.