INTEGRALISMUL SI LUMEA SENSULUI
Pompiliu CRĂCIUNESCU
Întemeiată pe convingerea ireductibilă că „nici o semantică a fictiunii nu poate clama în mod legitim adecvarea la obiectul său dacă nu este capabilă să ofere o teorie coerentă asupra specificului creatiei de sens în opera literară” (p. 129), recenta carte a Mariei Stefănescu – Lumile posibile si sensul textelor literare. De la Leibniz la Robinson Crusoe (Casa Cărtii de Stiintă, Cluj-Napoca, 2007) – constituie o exceptională contributie teoreticăla integralismul lingvistic preconizat de Eugeniu Coseriu. Mai mult, plasându-se în siajul ideatic al eminentului poetician Mircea Borcilă, promotor al semanticii translingvistice, textul oferă deschideri majore către semantica poetic-culturală pe care această viziune transgresiv-integratoare o prefigurează exemplar. Strălucit discipol al profesorului clujan, Maria Stefănescu urmăreste asadar nu doar mutatia esentială săvârsită în întelegerea limbajului de către lingvistica integrală – de la dynamis la enérgeia –, ci si implicatiile capitale ale acestei mutatii pentru tărâmul mai vast al culturii. Or, acest traiect echivalează cu reliefarea pregnantă a rolului central pe care creativitatea – în dubla ei dimensiune: lingvistică si poetică – îl are în procesul de cunoastere, id est în procesul de emergentă a sensului. Insuficienta originară a semanticii referentiale a lumilor posibile se intensifică astfel gratie lumilor de semnificatii care se iscă în, prin si dincolo de limbaj si referintă. Iată de ce, considerat global, textul de fată contribuie hotărâtor la depăsirea impasului poeticii secolului trecut, în întreita ei ipostază: structuralistă, generativă si ilocutionară. Semantica translingvistică, prefigurată de integralism, este, postulează subiacent autoarea, calea regală de reconstructie a poeticii si a dimensiunii ontologice inerente poiesis-ului cultural. Pe această cale, deschisă de Lucian Blaga, elaborată de Eugeniu Coseriu si ireductibil adâncită de către Mircea Borcilă, se înscrie decisiv Maria Stefănescu.
Privit îndeaproape, demersul Mariei Stefănescu evoluează pe trei niveluri, îmbinând permanent rigoarea analizei cu pertinenta si rafinamentul pozitionărilor critice, precum si acuratetea constructiei teoretice cu subtilitatea fermă a ipotezelor.
Primul nivel – capitolele: 1. Lumile posibile în logică si filosofie; 2. Abordări din perspectivă logică ale fictiunii; 3. Lumi posibile, lumi fictionale si 4. Teoria lumilor posibile si semantica fictiunii – constă într-o analiză extrem de aplicată a paradigmei analitico-referentiale în care se înscriu atât logicienii modali (D. Lewis, A. Plantinga, N. Rescher, J. Hintikka sau S. Kripke), cât si teoreticienii literari care adoptă si dezvoltă, în diverse grade, semantica modală în studiul operei literare (L. Vaina, D. Maître, M.-L. Ryan, G. Currie, T. Pavel sau L. Doležel). Optând deliberat pentru investigatia „din interior” (p. 7) a cadrului conceptual care stă la baza ecuatiei lume posibilă-lume fictională, Maria Stefănescu identifică just limitele interdisciplinaritătii, faptul capital că „lumile literaturii sunt altceva decât lumile posibile ale semanticii modale” (p. 78), indiferent de dimensiunea pe care aceasta din urmă o privilegiază, posibilistă sau actualistă. Reducând, în spirit leibnizian, creatia la simpla manifestare a unui dat preexistent, semantica referentială mutilează făptura umană însăsi: în alcătuirea sa, creativitatea lingvistică si literară nu-si află nici un loc. Rarisima soliditate analitică a întregului esafodaj teoretic ce întretine o astfel de perspectivă pregăteste saltul conceptual necesar unei viziuni radical diferite asupra semanticii fictiunii. Acest salt proiectează demersul pe orbita funciar transgresivă a integralismului lingvistic.
Punct focal al volumului, Capitolul 5 – Către o semantică a fictiunii din perspectivă integralistă – situează problematica lumilor posibile/fictionale în plenitudinea dinamică a limbajului ca enérgeia, dimensiune pe care se articulează lingvistica integrală însăsi. Într-adevăr, numai conceptul (aristotelic) de logos semantikos – id est semanticitatea ca esentă originară a limbajului – îngăduie eliberarea poeticii de chingile referentialitătii extreme si accesul la valentele de profunzime ale actului de poeză. Bazându-se pe axiomele coseriene ale integralismului privind universurile de discurs, designatia, limbajul literaturii ca „plenitudine functională a limbajului”, pe reflectiile fundamentale ale lui Mircea Borcilă privind esenta translingvistică si transmundană a creativitătii, natura creativ-cognitivă a limbajului, dar si pe propriile intuitii si judecăti, Maria Stefănescu ne plasează în fata unei duble perspective. Este vorba, pe de o parte, de configurarea cadrului teoretic adecvat pentru dialogul transdisciplinar, atât de necesar astăzi în reconstructia poeticii, iar, pe de altă parte, de trasarea câtorva linii de fortă ale unei semantici poetic-culturale a „literaturii ca artă”, în lumina acestui dialog. Instantă manifestă a transdisciplinaritătii – în măsura în care se nutreste deopotrivă din domenii diferite (epistemologie, ontologie, hermeneutică etc.), depăsindu-le însă pe fiecare –, integralismul instituie o nouă lume de reflectie asupra lumilor posibile/fictionale în care autonomia functională a lingvisticii textuale si semantica translingvistică participă la o nouă unitate, funciar transgresivă. De aceea, în prefata sa – Către o valorizare critică a semanticii fictiunii în perspectivă integralistă –Mircea Borcilă semnalează ca merit major al lucrării contributia „la elaborarea unei platforme integratoare în acest domeniu multidisciplinar” (p. II).
Cel de-al treilea nivel al demersului – capitolele: 6. Aspecte ale filosofiei analitice într-o abordare integralistă, 7. Integralismul si teoria literară a lumilor posibile si 8. „Lumile” literaturii în lecturi critice – re-focalizează dezbaterea teoretică de la primul nivel privitoare la conceptul de „lume posibilă” în ecuatia logică modală-teorie literară. Dacă initial analiza se desfăsura „din interior”, de această dată totul este proiectat în deschiderea transgresivă a lingvisticii integrale. La capătul unei ample demonstratii fără cusur – care include, exempli gratia, dialogul limbaj-logică sau, foarte important, identificarea obiectivelor semanticii literare a lumilor posibile si emendarea/ revalorizarea lor din perspectiva integralismului –, Maria Stefănescu evidentiază cu pregnantă că lumile posibile ale literaturii nu sunt „constructe referentiale”, asa cum proclamă numerosi teoreticieni inspirati de logica modală, ci „lumi de semnificatii”; ele sunt expresia „creativitătii umane libere, manifestată nu ca o capacitate combinatorică, fie si potential nelimitată, în planul designatiilor textuale, ci sub forma instituirii unor continuturi semantice (radical) inedite.” (p. 174).
Insistând convingător asupra raporturilor dinamice ale semanticitătii, cheie de boltă a integralismului, cu designantul textual, Maria Stefănescu oferă cea mai viabilă solutie si la problematica adevărului în/despre fictiune. „Raportarea adecvată la opera literară – scrie autoarea – mi se pare a fi [...] nu mimarea încrederii în adevărul literal al povestirii, prin angajarea într-un joc de make-believe a cărui desfăsurare ar fi periclitată de orice tehnică de ’dezvăluire’ a procedeelor constructiei textuale, ci recunoasterea apartenentei literaturii la un sistem de semnificatii (univers de discurs) specific care face comprehensiunea simultană si non-contradictorie a ’falsitătii’ de suprafată si a adevărului de profunzime a textului.” (p. 182).
Acest veritabil corolar al demersului propus de Maria Stefănescu participă exemplar la consolidarea teoretică a semanticii poetic-culturale ca tintă si teritoriu privilegiat de manifestare a lingvisticii integrale. Este tărâmul pe care, proiectate, lumile posibile ale literaturii dovedesc că n-au fost niciodată „povestiri despre nimic”, ci lumi reale, id est lumi care instituie un alt nivel de Realitate, insesizabil din afara lumii semanticii sensului. Magistrală invitatie în această lume reală a sensului, cartea semnată de Maria Stefănescu se înscrie decisiv pe orbita studiilor majore de poetică translingvistică, orbită creată si vegheată cu fervoare si rigoare, în egală măsură, de către profesorul Mircea Borcilă. Mentorul scolii românesti de lingvistică integrală afirmă de altfel răspicat că Lumile posibile si sensul textelor literare. De la Leibniz la Robinson Crusoe reprezintă un „reper important în curentul international actual de dezvoltare a studiilor bazate pe conceptia lingvistică «integrală», în primul rând, în directia elaborării sistematice a reflectiei proprii asupra relatiilor conceptuale cu domeniul semanticii filosofice a fictiunii si cu domeniul traditional al poeticii” (p. II).
Într-adevăr, atât prin profunzimea teoretică si solutiile extrem de fertile pe care le propune constant, prin concluziile de o densitate cristalografică, cât si prin rafinamentul gândirii si al scriiturii – toate sustinute de un moderat optimism gnoseologic subiacent –, cartea Mariei Stefănescu se situează în miezul incandescent al dezbaterilor din poetica actuală. Un singur exemplu. Într-un studiu apărut în ianuarie 2008 – Les théories du langage au XXe sičcle. De la biologie ŕ la dialogique (Académie Bruylant, Louvain-la-Neuve) –, Paul Ghils vorbeste la rându-i despre posibilitatea „d’une conception intégrative du langage et d’une épistémologie plurielle”. Apărută cu câteva luni înainte la Cluj, Lumile posibile si sensul textelor literare. De la Leibniz la Robinson Crusoe de Maria Stefănescu ilustrează exemplar această posibilitate.
În era verbului prostituat, integralismul lingvistic reprezintă calea privilegiată de emergentă a lumii sensului. Mircea Borcilă a văzut just; à bon entendeur, salut!