Florin CRÎSMĂREANU

          Nu există filosofie medievală care să nu aducă la lumină o conceptie despre Dumnezeu. Motivul nu este doar importanta religiei în viata cotidiană a medievalilor ci si influenta filosofiei arabe si a filosofiei Antichitătii. Cu toate acestea, se pot observa diferente semnificative în interiorul aceleiasi paradigme. Spre exemplu, Dumnezeul lui Anselm este net diferit de Dumnezeul lui Abélard sau al lui Albert cel Mare. Un inovator ca W. Ockham îl concepe pe Dumnezeu ca fiind în primul rînd atotputernic . În acest sens, K. Flasch ne atrage atentia că trebuie să fim prudenti, căci toti crestinii cred în atotputernicia divină . W. Ockham aplică totusi acestei probleme propria sa structură teoretică. Conceptia sa asupra atotputerniciei divine tine de interdependenta filosofiei si a teologiei, asa după cum reiese clar din polemica cu J. Lutterell († 1335) . Acesta din urmă observă că franciscanul posedă o vastă cultură filosofică, însă filosofia sa stă la originea erorilor sale teologice. O atitudine ciudată pentru un tomist.
La rîndul său, W. Ockham va restrînge încă si mai mult decît Duns Scotus domeniul demonstratiei filosofice, iar prin notiunile pe care le oferă despre Dumnezeu si despre cunoastere el pune accentul pe separarea deja anuntată între filosofie si teologie. Franciscanul rezumă si subliniază diferentele antitomiste si profesează o doctrină ce constituie o ruptură totală de aristotelismul tomist si chiar de aristotelismul temperat. Doctrina lui W. Ockham (via modernorum) vine să taie cu „briciul” entitătile multiplicate dincolo de necesar si se străduie să elimine multitudinea de distinctii reale sau formale pe care tomistii si scotistii le aplicau fiintei. W. Ockham nu acceptă decît distinctiile ratiunii (ens rationis), însă, pentru franciscan, chiar si importanta lor este diminuată.
Pentru W. Ockham, nu trebuie făcută confuzia între singular si serii si nici între semne si lucruri. Pentru franciscan, există două feluri de obiecte. În functie de cele două tipuri de obiecte există două genuri de discurs: pe de o parte ontologia, lucrul singular ultim, care nu este semnul a altceva; pe de altă parte semiologia, semnele, care sunt si ele lucruri singulare, interioare sau exterioare, dar care trimit la altceva si pot constitui unitatea nenumerică a unei multiplicităti. Definitia ontologică a fiintării particulare ca „non-semn” nu este secundară. Precizarea: „non-semn” apare în toate definitiile de acelasi tip, si este chiar asociată de obicei de W. Ockham termenului de „lucru” . În ontologia traditională (aristotelică), majoritatea modurilor de semnificare si a conceptelor care se definesc prin moduri de semnificare nu circumscriu un tip particular de fiintare sau un mod de a fi al fiintării; în particular, modurile de semnificare universală nu corespund nici unei universalităti reale din partea fiintărilor. Unul din principiile fondatoare ale ontologiei lui Ockham este acela că orice ierarhie si orice opozitie introdusă pe baza modurilor de semnificare este o iluzie, o umbră aruncată asupra fiintării de către limbaj. „Căci cuvintele si conceptele ne înseală” . În viziunea lui Ockham, marea problemă a ontologiei realiste traditionale era trecerea de la o universalitate sau de la o comunitate reală la singularitate, de la „umanitate în general” la oamenii singulari: problema „principiului individuatiei”. Răspunsul la problema universalului îi revine unui nou gen de discurs care înlocuieste ontologia si nu-i mai datorează nimic: o semiologie. Căci universalul nu poate fi decît un semn .
Asadar, „posibila ontologie a singularitătii se află, de acum înainte, situată într-un registru al genurilor discursului, cel putin în proiect: ontologia are drept obiect fiintările singulare exterioare care nu sunt semne, atîta timp cît ea va apartine unei semiologii, de care trebuie să fie net distinctă, de a gîndi faptul ireductibil al semnificatiei si întreaga sa gamă de jocuri despre multiplicitatea fiintărilor” . Pentru W. Ockham, singularitatea este trăsătura majoră a fiintării, a acestei fiintări ultime, exterioare, care nu este un semn si care nu trimite decît la ea însăsi. Acesta este singurul obiect legitim al unei ontologii posibile. Iată într-adevăr teza ontologică primordială a lui Ockham, cea care le guvernează pe toate celelalte: „orice lucru din afara sufletului este în realitate singular si unul la număr” („omnis res extra animam est realiter singularis et una numero” – vide Sent., I, dist. II, q. 6).
Chiar dacă se revendică de la Aristotel , W. Ockham este un gînditor pe care chiar si Evul Mediu l-a considerat modern. „Modernitatea” sa constă în îndepărtarea de traditia Comentariilor la Sentinte ale lui de Pierre Lombard. W. Ockham nu mai începe Prologul cu întrebarea „dacă teologia este o stiintă”, ci cu: „Utrum sit possible intelectum viatoris habere notitiam evidentem de veritatibus theologiae?” . Noutatea constă în aceea că, înainte de a se întreba dacă teologia este sau nu o stiintă, se poate vedea dacă intelectul nostru – în starea noastră de homo viator – poate rezolva aceste probleme. Înclinăm să credem că Imm. Kant a împrumutat de la această traditie scolastică cîteva idei plecînd de la care si-a dezvoltat propriile sale teze.
În Prologul la Comentariul la Isagoga lui Porphyrus, W. Ockham discută despre o altă problemă deosebit de importantă pentru epistemologia medievală, aceea a subiectului unei stiinte: „Se numeste subiect al unei stiinte cel căruia i se atribuie o anumită proprietate, si de aceea atunci cînd avem mai multi „termeni” cărora li se atribuie diferite proprietăti sau aceleasi proprietăti, există si mai multe subiecte” . Problematica subiectului si obiectului unei stiinte a fost una dintre ideile călăuzitoare ale epistemologiei medievale. Gilles de Rome consideră că subiectul  este hotărîtor pentru o stiintă deoarece: 1) Subiectul îi conferă unei stiinte unitatea sa; 2) Gratie subiectului pot fi diferentiate subiectele; 3) Subiectul îi conferă subiectului demnitatea sa; 4) Necesitatea unei stiinte se întemeiază pe necesitatea subiectului său .
Sunt usor de recunoscut aici tezele lui Avicenna. W. Ockham, ceva mai independent în raport cu această traditie, afirmă totusi că subiectul este această entitate despre care se cunoaste ceva; obiectul stiintei este propozitia întreagă, în măsura în care e cunoscută . Credem chiar că nici sensul lui nu este prea departe de linia avicenniană. Subiectul unei stiinte este conditia de posibilitate a cunoasterii obiectului. Prin nominalismul său, W. Ockham oferă un răspuns problemei subiectului metafizicii, căci el nu constituie subiectul tuturor subcategoriilor acesteia. Obiectul unei stiinte sunt propozitiile. Aceste propozitii formează subiectul metafizicii. Accentuînd rolul propozitiei în cadrul unei stiinte, W. Ockham transferă problema din planul ontologic într-un plan logic . Pentru franciscan, stiinta este o constructie formată dintr-un sistem de propozitii. Există două acceptiuni diferite ale conceptului de stiintă: pe de o parte, „se cheamă stiintă cunoasterea evidentă a ceva necesar si real, care este produsă de o cunoastere evidentă a premiselor necesare într-un silogism” . Pe de altă parte, stiinta desemnează nu doar cunoasterea concluziei, ci si cunoasterea demonstratiei în ansamblul său . Dacă ne raportăm la W. Ockham în termenii de mai sus, cunoasterea noastră nu este nimic altceva decît concluzia unui silogism. Acesta este un motiv pentru care suntem retinerea de a aseza filosofia printre chestiunile teologice este justificată. Odată cu W. Ockham se impune dimensiunea logică, iar articolele credintei – pe care franciscanul pare că nu le respectă – nu mai sunt pertinente. Misterele crestinismului sunt lăsate în urmă, la un loc cu superstitiile, imaginatia si alte chestiuni „marginale”.
Noutatea doctrinei lui W. Ockham în raport cu predecesorii săi constă în faptul că stiinta nu se referă la obiecte, ci la propozitii (anticipîndu-l astfel pe Kant, care consideră că metafizica se referă la propozitiile sintetice - a priori). Motivul acestei transformări este dorinta de a elimina aceste sentinte care pretind că sunt stiintifice, dar care nu sunt decît niste fantasme ale spiritului nostru produse de limbaj.
Foarte important este faptul că, pentru W. Ockham, ceea ce ne oferă cunoasterea – notiunea de Dumnezeu – nu este Dumnezeu el însusi . Cînd spunem ceva despre Dumnezeu, subiectul acestor fraze nu este însusi Dumnezeu, asa cum ar părea să creadă franciscanul, ci acest subiect este un concept produs al spiritului nostru. Această diferentă majoră îl separă pe J. Lutterell de W. Ockham, tomismul de nominalism. Tema „religioasă” a atotputerniciei divine serveste la ilustrarea faptului că există acum o convergentă între realitate si concept. Dumnezeul lui W. Ockham pare să-i poruncească astfel: „renuntati la speculatiile voastre despre substanta divină”. Este evidentă aici dimensiunea secularizantă a perspectivei ockhamiste . Realitatea nu poate fi descoperită decît prin cuvinte simple. Numeroasele practici ale Evului Mediu – pelerinajul, procesiunea, celebrarea euharistică – îsi pierd din importantă în favoarea unui sentiment al prezentei în suflet a lui Dumnezeu. Există un Dumnezeu pentru o nouă multime . De aici si pînă la miscarea initiată de M. Luther nu e decît un pas.
Pe de altă parte, „filosofia lui W. Ockham este înainte de toate o critică a abstractiilor” . John Lutterell este unul dintre cei mai ferventi critici ai erei „nominalismului”. După părerea sa, W. Ockham voia să fie mai aristotelic decît însusi Aristotel, distrugînd realitatea gîndirii si a limbajului nostru. Argumentul său este următorul: cînd Scriptura zice: „la început a făcut Dumnezeu cerul si pămîntul”, „cer” si „pămînt” nu sunt simple productii conceptuale (fictum), ci sunt obiecte ale lumii exterioare (res quae est extra). J. Lutterell este un „conservator”, un adept al gîndirii Sfîntului Toma din Aquino. Cu toate acestea, W. Ockham nu este departe de Toma din Aquino atunci cînd afirmă: „Conceptele nu sunt simple fiinte, dar ele rezistă doar prin intelectul care le creează” . Ele au deci un esse intentionale .În Summa Logicae, XVII, el vorbeste despre „calitatea spirituală” – termen sinonim  conceptului – care ar fi mai mult decît o categorie; conceptul echivalează cu un transcendental, ceea ce depăseste cu mult speculatia tomistă în această privintă. Acest lucru se explică, în cazul lui W. Ockham, prin teoria sa despre limbaj. Pentru el, limbajul conventional este o fictiune, căci nu toti termenii existenti au un corespondent la nivelul realitătii. Însă limbajul mental nu este fictiv, pentru că utilizează conceptele ca asemănări ale obiectelor . Reprezentarea este o asemănare a obiectelor. Conceptul dobîndeste un grad ridicat de realitate. În Comentariile la Sentinte, W. Ockham consideră obiectul ca esse obiectivum . „W. Ockham sustine că conceptele joacă un dublu rol. Pe de o parte, ele sunt unitătile fundamentale ale unui anumit gen de acte mentale: ceea ce noi am numi acte de gîndire, mai degrabă decît (să zicem) acte de selectie, de ură sau de ascultare. Conceptele sunt, înainte de toate, cazuri paradigmatice ale cognitiei intelectuale: a se gîndi la –, nu este decît o chestiune de ocurentă a unui concept-de. Conceptele sunt asadar  acte mentale "în legătură cu" orice lucru despre care poate fi vorba: varză, regi sau porci zburători […]. Pe de altă parte, conceptele constituie unitătile fundamentale ale semanticii: sunt semne naturale, avînd o semnificatie, la fel ca semnele conventionale ale limbii franceze sau engleze, si care, asemenea acestora, constituie elementele unui limbaj: un limbaj mental neconventional comun tuturor fiintărilor gînditoare (cu exceptia lui Dumnezeu, bineînteles). Un concept este deci în sens literal un "cuvînt" mental si, ca orice alt cuvînt, poate fi combinat cu alte cuvinte pentru a crea fraze, enunturi sau agumente încărcate cu sens. Franciscanul afirmă că cele două roluri jucate de concepte, unul psihologic si celălalt lingvistic, sunt corelate” . În opinia lui W. Ockham, conceptele sunt vocabularul limbajului mental care, ca orice alt limbaj, are propria sa sintaxă si propriile reguli de formulare. Problema naturii unui semn mental se reduce de fapt la aceasta: ce înseamnă „a avea în minte”? Lui W. Ockham i se deschid două directii principale de gîndire. Conform primei dintre ele, semnul mental sau conceptul nu ar avea în minte decît un mod ambiguu de a fi, acela al unei imagini intentionale si nereale, al unui fictum. Această directie este cea a reprezentării. Conform celei de-a doua, semnul mental ar avea în minte o realitate clară si univocă, aceea a unui act de intelectie care chiar modifică gîndirea/mintea cu titlu de calitate fixată în ea „ca o culoare pe un zid”. Ezitarea lui Ockham între cele două directii de gîndire a prilejuit singura controversă filologică majoră legată de scrierile sale filosofice .
Si în interpretarea doctrinei lui Ockham există două directii principale. Pe de o parte, „consensul academic” (Vincent Spade , Marilyn Adams , Calvin Normore si altii) „vrea să facă din Ockham un fel de "teoretician al limbajului ideal" în stilul lui Bertrand Russell în tinerete. Din această perspectivă, limbajul mental functionează ca un limbaj canonic sobru, elementele sale anatomice fiind concepte simple si absolute (dobîndite prin experientă) a căror combinatie psihologică se identifică cu niste reguli sintactice pentru a da nastere unor expresii formate corect. Rezultatul este un „limbaj al gîndirii” complet în plan expresiv, pe care claritatea si rigoarea sa logică îl fac potrivit pentru a clarifica făgăduieli ontologice hipertrofiate” .
Pe de altă parte, Claude Panaccio, în studiul său Ockham on Concepts (Ashgate Studies on Medieval Philosophy, London, 2004), încearcă să detroneze această interpretare „reductionistă” (numită si „standard”) a lui Ockham. El sustine mai degrabă că teoria conceptelor formulată de Ockham, desi esentială pentru gîndirea sa, nu este folosită „pentru a analiza gîndirea umană ca pe un sistem ideal din punct de vedere logic si translucid din punct de vedere semantic”, ci mai degrabă „pentru a face curătenie în ontologie” . Specialistii în domeniu afirmă că „argumentatia lui C. Panaccio împotriva interpretării standard a lui Ockham este lucidă si atrăgătoare. Mai mult, accentul pus de el pe locul central ocupat de psihologia filosofică în cadrul filosofiei lui Ockham este pe deplin întemeiat, si aduce o rectificare utilă la atentia aproape exclusivă acordată logicii si filosofiei limbajului de care este dominată, de mai multe decenii, cercetarea academică” . Pe scurt, Claude Panaccio a formulat două teze importante. Mai întîi, W. Ockham nu este interesat de construirea unui limbaj mental ideal ci mai degrabă de functionarea ideală a gîndirii noatre. În al doilea rînd, studierea acestei functionări ideale nu ne oferă toate răspunsurile la problemele legate de semnificatie, deoarece, pentru a întelege sensul termenilor, ar trebui să cunoastem intentiile impostorilor ?, cei care au dat un sens termenilor din limbajul oral. Potrivit lui C. Panaccio, W. Ockham prezintă o teorie externalistă a semnificatiei limbajului.
Pe de altă parte, conform interpretării date de Peter King, filosofia de maturitate a lui Ockham este centrată pe o psihologie eliminativistă care este totodată anti-reductionistă si non-mentalistă. Nu dorim să insistăm aici asupra diferentelor dintre Peter King si Claude Panaccio, subliniem doar faptul că interpretările lor au în comun respingerea interpretării standard .
Dincolo de aceste interpretări divergente, alti exegeti afirmă că odată cu ockhamismul preambulurile credintei sunt transferate din domeniul filosofiei naturale în cel al teologiei pozitive, avînd la bază autoritatea Scripturii, a Sfintilor Părinti si a Conciliilor. Filosofia este redusă la logică si la fizică; însă prin aceasta ea îsi recîstigă autonomia si încetează de a mai fi subordonata teologiei. Între teologia pozitivă si filosofie, metafizica nu-si mai găseste loc. Pe de altă parte, pentru W. Ockham, intelectul nu poate cunoaste un universal real care să nu existe în lucruri; ea îsi găseste adevărata realitate în singular. Asadar, pentru adeptii ockhamismului, metafizica este imposibilă.
Chiar dacă gîndirea lui W. Ockham se distantează de cea a lui Duns Scotus, ei au ceva în comun: filosofia lor începe cînd pars destruens s-a sfîrsit. Cu W. Ockham, se spune că scolastica intră în declin . Situatia în scoli nu s-a schimbat însă prea mult. Inertia a făcut ca Scoala să functioneze încă foarte bine si în epoca lui R. Descartes. În ciuda dominatiei oficiale a tomismului, scotismul s-a impus repede: „De origine mai recentă, scotismul pare să fie într-o continuă stare de efervescentă, încercînd nenumărate experiente noi si construind o metafizică a esentelor si a formelor care nu mai visează să se intersecteze cu teologia [...]. Creatie longevivă, dacă e adevărat că ea se va perpetua în opera lui F. Suarez si poate chiar în cea a lui C. Wolf, posedînd riscantul privilegiu de a reprezenta metafizica în ochii lui Imm. Kant si de a-l cufunda în somnul dogmatic pe care-l va întrerupe D. Hume” .