Florin CRÎSMĂREANU

          Asa ne spune Hristos în Evanghelia după Luca 10, 18. René Girard îsi numeste chiar unul din volumele sale cu acest titlu – Je vois Satan tomber comme l'éclair (se pare că autorul francez preferă versetele biblice pentru titlurile textelor sale, un alt exemplu îl reprezintă Choses cachées depuis la fondation du monde [Matei 13, 35], tradus la noi de Ion Doru Brana prin Prăbusirea Satanei, Bucuresti, Nemira & Co, 2006, 220 p. Traducerea titlului prin „Prăbusirea Satanei”, cu toate că este spectaculoasă si benefică probabil pentru strategii ce tin de marketing, nu este conformă cu mesajul pe care doreste să-l transmită în acest volum R. Girard).
 Încă din Introducere, R. Girard ne avertizează asupra faptului că „încet, dar irezistibil, înrîurirea religiosului slăbeste pe tot cuprinsul planetei. Printre speciile vii cărora lumea noastră le amenintă supravietuirea trebuie incluse si religiile” (p. 9). Nu este o chestiune nouă. Iar fiecare dintre noi stie, mai mult sau mai putin, acest lucru. Inedită mi se pare abordarea gînditorului francez – este recunoscut ca inventatorul teoriei mimetice –, care nu se regăseste doar în paginile volumului în discutie, ci se întîlneste si în alte texte ale sale, traduse la noi, printre care amintesc: Violenta si sacrul, Tapul ispăsitor, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii.
Volumul semnat de R. Girard are o structură triadică: i) Stiinta biblică a violentei; ii) Enigma miturilor rezolvată; iii) Triumful crucii. Părti care la rîndul lor cuprind mai multe capitole. De la bun început, R. Girard ne avertizează că analiza sa nu este una religioasă, dar ajunge la religios, iar cartea de fată constituie în ultimă instantă ceea ce se numea nu de mult o apologie a crestinismului. Departe de a ascunde acest aspect, îl revendică fără sovăială. R. Girard nu se rusinează cu această mărturisire, spre deosebire de cea mai mare parte a exegetilor contemporani, care îsi ascund, trec în planul intim, dimensiunea religioasă.
După R. Girard, mimetismul dorintei umane este marele cauzator al violentelor ce ne coplesesc, (...) iar cuvintele care desemnează rivalitatea mimetică si consecintele ei sînt substantivul skandalon si verbul skandalizein. În interpretarea sa,  scandal înseamnă nu unul dintre acele obstacole banale pe care le evităm cu usurintă după ce ne-am lovit o dată de ele, ci un obstacol paradoxal pe care ne este aproape imposibil să-l evităm: într-adevăr, cu cît scandalul ne respinge, cu atît ne atrage (p. 31). Iisus consacră scandalului (smintelii, după unele traduceri) o învătătură remarcabilă în Evangheliile sinoptice: „Vai omului aceluia prin care vine sminteala” (scandalul) (Matei 18, 7). Scandalului trebuie totusi acordată o atentie deosebită deoarece: „dacă mîna ta (...) te sminteste, tai-o (...), si dacă ochiul tău te sminteste, scoate-l (Matei 18, 8-9). Si cu toate acestea, „smintelile trebuie să vină”, dar „fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” ( Luca 7, 23).
În multe momente ale vietii noastre cei din jurul nostru au o influentă hotărîtoare asupra deciziilor noastre. La fel au stat lucrurile si cu cei apropiati de Hristos. În momentul intrării lui Iisus în Ierusalim, multimea era încă binevoitoare. Sînt destul ce linistiti si în timpul sederii lui Hristos în Ierusalim. Ceva se întîmplă după arestarea Sa. Multimea devine violentă fată de Hristos, iar cei care pînă atunci i-au fost apropiati se dezic de El. Exemplul cel mai potrivit îl constituie lepădarea lui Petru. Pilat este dominat si el de mimetism – face ceea ce dictează masele. Tîlharii răstigniti pe cruce reprezintă un caz aparte. Unul dintre ei cedează mimetismului, celălalt recunoaste în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu. Tîlharul din dreapta reprezintă unul dintre cazurile singulare, care iese astfel din sfera analizei lui R. Girard. În afară de acest tîlhar – cu rolul său semnificativ în istoria crestinismului –, toti cad pradă mimetismului: „Voi toti vă veti sminti întru Mine” (Matei 26, 31). Iisus îsi avertizează astfel ucenicii că vor cădea cu totii pradă contagiunii ce pune stăpînire pe multime, că vor participa cu totii, într-o măsură oarecare, la Pătimire, de partea persecutorilor (p. 39). Masele sînt protejate de însusi marele preot Caiafa atunci cînd afirmă că: „Este mai de folos să moară un om pentru popor, decît să piară tot neamul” (Ioan, 11, 50). În acest sens, R. Girard ne atrage atentia că atît răstignirea lui Iisus cît si uciderea lui Ioan Botezătorul nu sînt în mod direct colective, ci de inspiratie colectivă. În ambele cazuri există un suveran, singurul care are dreptul să decreteze moartea si care, pînă la urmă, o decretează, în pofida dorintei sale personale de a cruta victima: Pilat pe de o parte, Irod de cealaltă (p. 43).
Episodul femei adultere este una dintre rarele reusite ale lui Iisus în fata unei multimi violente (vezi analiza lui R. Girard, p. 75 sq.). Dacă lapidarea femei ar fi avut loc, atunci si Iisus ar fi riscat să fie lapidat. În Evanghelii putem citi că au existat mai multe tentative de lapidare de care Iisus a scăpat în mai multe rînduri. În acest sens, Iosif pare a fi un caz exemplar, unul pozitiv, singular în Biblie, deoarece el reuseste să scape întotdeauna persecutorilor. Povestea lui Iosif e fericită, „optimistă” prin faptul că victima îsi biruie toti dusmani (p. 137).
Esenta cercetărilor lui R. Girard se poate reduce la următorul verset: „M-au urît fără pricină” (Psalmul 35, 19 în Biblia folosită de R. Girard. În traducerile Bibliei de la noi, Psalmul 35 nu contine acest enunt, el apare în Evanghelia după Ioan 15, 25. Formule asemănătoare se găsesc în Psalmul 34, 18 si 37, 19). Banal în aparentă, acest enunt exprimă natura esentială a ostilitătii fată de victimă. Ostilitatea nu are motiv tocmai pentru că este rodul unei contaminări mimetice mai degrabă decît al unor mobiluri rationale, sau chiar al unui sentiment real la indivizii care o resimt (p. 150). Hristos este în ochii unora doar un „tap ispăsitor”, dar El, dincolo de această „etichetă” este mielul lui Dumnezeu. Dacă „tapul” poate fi asociat cu unele atribute negative, mielul nu are nimic negativ în el. Dacă tapul se opune, mielul se supune si îndură. Mielul este întotdeauna sacrificat pe nedrept.
Dacă multi exegeti ai zilelor noastre văd o asemănare izbitoare între mituri si Biblie, de cele mai multe ori plecînd de la cele dintîi pentru analiza Scripturii, R. Girard îsi propune să inverseze demersul si să pornească de la Biblie, motiv pentru care se raportează critic fată de intentia teologului protestant R. Bultmann de a supune unui proces de demitizare „povestea biblică”. Surprinzător este faptul că miturile nu fac niciodată obiectul nici celei mai mici bănuieli, Evangheliile însă da. Această operatie – de „demitizare” – R. Girard o respinge deoarece dimineata de Paste nu poate fi demitizată fără a se nimici crestinismul (p. 11):  „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinta voastră” (I Corinteni 15, 17). Teologii care au încercat „demitologizarea” Evangheliilor nu acordau nici un loc în „analiza” lor „stăpînului acestei lumii”. Atît de prezent în  Evanghelii, acest „personaj” este neglijat de teologia contemporană (pe care Evangheliile sinoptice îl numesc Satana, cu numele său ebraic, pe cînd în Evanghelia după Ioan apare cu numele grec, Diavolul).
Se uită prea usor faptul că, asemeni lui Iisus, Satana îsi dă silinta să se facă imitat. Satana imită acelasi model ca si Iisus, pe Dumnezeu însusi, dar într-un spirit de trufie si de rivalitate pentru putere (...). Satana este un imitator, iar împărătia sa este o caricatură a împărătiei lui Dumnezeu. Satana este maimutoiul lui Dumnezeu (p. 61).
Satana ne seduce prin interesul său manifest fată de noi, iar pretul cerut este „minim”: ca sufletul să-i fie rezervat. Pe marginea aceastei teme îsi va construi, printre altii, Goethe capodopera sa, Faust. 
Spre deosebire de Iisus, Satana ademeneste prin tot felul de propuneri. Satana este seducătorul prin excelentă. Motiv pentru care „stăpînul acestei lumi” este mai usor de imitat decît Hristos. Trăim zile în care seductia este la tot pasul. Dar, cum stim, seductia nu vizează ratiunea, ci simturile, înclinatiile noastre. Satana este cel care seamănă scandaluri. Identificarea lui Satan cu scandalurile o face Iisus atunci cînd îl mustră pe Petru: „Mergi înapoia Mea satano! Sminteală îmi esti!” (Matei 16, 23). Potrivit interpretării lui R. Girard, Satana seamănă scandalurile si culege furtuna crizelor mimetice (p. 50). Gînditorul francez ne avertizează: cine nu întelege că alegerea inevitabilă între aceste două arhimodele, Dumnezeu si diavol, a ales deja diavolul, adică mimetismul conflictual (p. 58).
R. Girard ne aminteste că acceptiunea primordială a Satanei în Biblie se regăseste în cartea lui Iov, anume aceea de acuzator public, de procuror într-un tribunal (p. 58). Da, este adevărat, însă mai înainte de a fi „procuror” el a fost seducător. Atitudinea sa fată de Eva nu a fost aceea de acuzator, ci de seducător. Mobilitatea cu care se miscă între aceste functii, si nu numai, ne îndeamnă să credem că Satana nu are fiintă. Pentru a-si conferi o înfătisare de fiintă, el trebuie să paraziteze creaturile lui Dumnezeu. El este pe de-a-ntregul mimetic, adică inexistent (p. 58).  Satana este întotdeauna cineva. După R. Girard, chiar dacă transcendenta satanică este falsă, lipsit de orice realitate pe planul religios, pe planul lumesc efectele sale sînt incontestabile si formidabile (p. 87). Satana îl imită din ce în ce mai bine pe Hristos si pretinde că-l depăseste. Această imitatie uzurpatoare este prezentă de mult în lumea crestinată, dar ea se întăreste enorm în epoca noastră (...). Antihristul se laudă că le aduce oamenilor pacea si toleranta pe care crestinismul li le promite, dar nu le aduce (p. 206).
Cu mare fast se afirmă astăzi că am intrat în fază postcrestină (care, în opinia mea, nu este decît un alt fel de păgînism – neopăgînism) a istoriei umane (...), iar criza religiosului este, într-adevăr, un dat fundamental al epocii noastre (p. 9). Pe urmele lui M. Eliade (pe care R. Girard îl consideră cam descriptiv în analiza sa – p. 103) si R.G. Collingwood, R. Girard spune că omenirea este fiica religiosului (p. 113). Cu toate acestea, trebuie să recunoastem că există astăzi o repulsie fată de fenomenul religios. Din fericire fenomenul nu este încă foarte vizibil la noi. Trebuie să priveghem, deoarece acolo unde ateismul nu a reusit s-ar putea să reusească indiferenta.