Florin CRÎSMĂREANU
Mă bucur să constat aparitia volumului semnat de Christian Ferencz-Flatz, Obisnuit si neobisnuit în viata de zi cu zi. Fenomenologia situatiei si critica heideggeriană a conceptului de valoare, Bucuresti, Humanitas, colectia Academica, 2009, 356 p. Volumul în discutie este rodul unei lucrări de doctorat sustinută de Christian Ferencz-Flatz (C. F.-F.) în primăvara anului 2008 la Facultatea de Filosofie a Universitătii din Bucuresti. Publicarea unei teze de doctorat la cea mai prestigioasă editură din tară este un prim indiciu în directia valorii acestui volum.
Din punct de vedere formal, volumul semnat de C. F.-F. are trei sectiuni, împărtite la rîndul lor în capitole si subcapitole. În prima sectiune autorul se ocupă de Delimitarea „situatiei” înteleasă ca situatie deschisă a vietii factice; în cea de-a doua de Delimitarea „semnificativitătii” ca sens al realitătii situationale; iar în cea din urmă sectiune îsi propune să analizeze Problematizarea conceptului de „valoare”, plecînd de la semnificativitate.
Ceea ce îl interesează în primul rînd pe C. F.-F. este respingerea conceptului de valoare pe firul unei prime dezvoltări a ideii de semnificativitate (Bedeutsamkeit) în perioada primelor cursuri freiburgheze (1919-1923). Pentru a ajunge la această etapă, vor trebui parcurse alte două etape preliminare: fenomenul situatiei si cel al semnificativitătii. Dincolo de delimitarea lor metodologică, aceste etape sînt legate organic între ele: conceptul de valoare deconstruit de Heidegger este strîns legat de sensul lui Bedeutsamkeit, iar acesta din urmă se constituie pe fundalul ideii de situatie.
În prima sectiune este analizată, printre altele, metamorfoza „situatiei” în textele timpurii ale lui Heidegger. Theodore Kisel într-un text al său (The Genesis of Heidegger’s „Being and Time”) sustine că este posibil ca termenul de „situatie” din textele heideggeriene să se fi datorat unor lecturi din K. Jaspers (vezi analiza lui C. F.-F. din § 15).
În limbajul comun, termenul „situatie” posedă o polisemie largă. Totusi, în ciuda acestei polisemii, orice „situatie” este înteleasă în viata de zi cu zi fără explicitări suplimentare. Chestiunea devine dificilă cînd se doreste teoretizarea unei astfel de „situatii”. În prima sectiune a volumului, C. F.-F. analizează cele două sensuri ale conceptului de „situatie”: „situatia hermeneutică” si „situatia factică”, dedicînd capitole separate acestor chestiuni. Spre deosebire de perspectiva traditională, Heidegger consideră că „hermeneutica” este o structură esentială a „fiintei noastre în lume”. În actul hermeneutic foarte importante sînt datele prealabile (aspect care va fi dezvoltat cu precădere de H.-G. Gadamer în Adevăr si metodă). În termenii lui C. F.-F., „situatia hermeneutică” nu este nimic altceva decît întregul raport prealabil în care ne găsim cu „obiectul hermeneuticii” (p. 49).
Pe lîngă „situatia hermeneutică” este discutată si „situatia factică de viată”. Noi sîntem mereu situationali, ne aflăm mereu într-o situatie. Niciodată nu sîntem nesituationali. Spre deosebire de „situatia hermeneutică”, în cazul „situatiei factice” orice interpretare trebuie să facă abstractie de momentul situational.
Cu toate că este la îndemîna fiecăruia dintre noi, orice „situatie” banală ridică mari probleme de abordare la nivel teoretic. În mod pertinent, C. F.-F. afirmă că „situatia nu este pur si simplu «comună tuturor» într-un sens obiectiv (ca aerul), dar nici alta ca în cazul fiecăruia (ca visele), ci ea este «a fiecăruia» (precum „ratiunea”), nefiind totusi o proprietate izolată si exclusivă” (p. 58-59).
„Ca «moment», situatia are un perimetru finit si totodată deschis. Un asemenea perimetru finit si deschis poartă denumirea de «orizont». Situatia este delimitată printr-un orizont situational” (p. 79). Ceea ce înseamnă că orice situatie are un orizont care o delimitează dar si o anumită deschidere, deoarece acest orizont nu o închide asemeni monadei lui Leibniz. Situatia este deschisă, dar această deschidere nu înseamnă că este si infinită, deoarece este delimitată printr-un anumit orizont. Orizontul dă tocmai conturul unei unităti. Orice situatie are un caracter unitar, dar este si deschisă datorită faptului că o trăim în asteptare. „Deschiderea situatiei înseamnă că ea este neprevăzută, nefixată si nestabilită” (p. 85). Prin aceste carateristici, „situatia” este net diferită de amintire. Prima nu este pur subiectivă, iar cea de-a doua are un caracter personal, subiectiv. Situatia este vie, deschisă, chiar dacă delimitată de un orizont, pe cînd amintirea este închisă pentru totdeauna (p. 110 sq.).
În a doua sectiune este analizat conceptul de „semnificativitate” (Bedeutsamkeit). Prin conceptul de Bedeutsamkeit Heidegger are în vedere caraterul primar de „realitate” la nivelul vietii situationale (p. 143). Similar abordării din prima sectiune, C. F.-F. delimitează problema si analizează evolutia conceptului de „semnificativitate” în textele heideggeriene.
În mod normal, „semnificatia” este înteleasă ca ceva distinct de purtătorul semnificatiei; de aceea se si spune că un cuvînt „are” o semnificatie. În acest caz, acel ceva care are o semnificatie este dat înaintea semnificatiei. Pe de altă parte, semnificativitatea nu vizează ceva care să aibă o semnificatie, ci o experientă nemijlocită a semnificatiei ca atare (p. 150). Este aici o distinctie, între pozitia lui Heidegger si aceea a traditiei. Pentru reprezentantii traditiei, semnificatia este ceva ce se „adaugă” la obiectul primar. Pentru Heidegger, obiectele sînt date de la bun început cu o anumită semnificatie (cu privire la această distinctie cred că ar fi fost interesantă o analiză paralelă cu textele lui G. Frege despre semnificatie). Pentru Heidegger lucrurile par a fi clare, chiar dacă în opozitie cu o întreagă traditie: „nu sunetele capătă o semnificatie, ci, invers, semnificatiile sînt exprimate în sunete” (GA 20, p. 287, trad. de C. F.-F., p. 199, n. 64).
În a treia sectiune C. F.-F. discută problema „valorii” în orizontul „situatiei” si pornind de la tematizarea modului ei primar de fiintă („semnificativitatea”). Cum reiese si din subtitlul volumului de fată, autorul îsi propune o reconstructie hermeneutică a polemicii purtate de Martin Heidegger împotriva conceptului de „valoare”, concept ce se afla la apogeul popularitătii chiar în perioada studentiei sale prin textele lui Heinrich Rickert si Wilhelm Windelband.
În prelegerea Introducere în fenomenelogia religiei (1920-1921), Heidegger consideră „valoarea” drept un produs teoretic, nu un „fenomen originar”, care, ca orice teorie, „nu are ce căuta in filosofie” (p. 286). Heidegger ar fi vrut să renunte definitiv la conceptul de „valoare”, dar analiza textelor lui Nietzsche - care au în centru acest concept - a făcut ca filosoful german să discute despre „valoare”, chiar dacă în mod negativ.
„Filosofia valorii” nu se mai bucură azi de nici o trecere (p. 308). Totusi, noi, românii, ne putem „bucura” de exceptii: profesorii încăpătînati (ca să fiu elegant) din Universitătile noastre. Ceea ce era depăsit acum 100 de ani în Germania sau aiurea este la noi curs de bază pentru a promova la Facultatea de Filosofie din Iasi, spre exemplu.
Conform analizei atente întreprinse de C. F.-F., tema valorii nu se înscrie printre motivele centrale ale lui Heidegger, nici printre cele „pozitive” (precum viata factică, timpul, fiinta, adevărul sau istoricitatea), nici printre cele „negative” (precum căderea, metafizica sau tehnica), ci este, fără nici o îndoială, o problematică secundară în orizontul intereselor sale (spre deosebire de H. Rickert, care vedea „valoarea” ca fiind „obiectul propriu-zis al cunoasterii”).
În conformitate cu îndemnul husserlian – de a acorda o mai mare atentie „măruntisului” decît bancnoteler mari –, C. F.-F. încercă (eu înclin să cred că si reuseste), printr-o analiză atentă, să facă din acest „măruntis” heideggerian o problemă demnă de toată atentia. În definitiv, în filosofie orice trivialitate ascunde o problematică esentială. Chiar si asa, C. F.-F. constientizează faptul că filosofia nu rezolvă nici una dintre problemele asupra cărora se apleacă, dar ea reuseste să confere o anumită precizie si o anumită manieră de a te aseza în orizontul lor.
Extrem de interesantă mi s-a părut analiza exemplului heideggerian cu privire la „bucurie” din prelegerea din 1919, Die Idee der Philosophie und das Weltanschauungsproblem (GA 56/ 57). Pe scurt, este vorba de bucuria pe care o trăiesti atunci cînd, intrînd în camera de lucru de dimineată, soarele cade „în chip încîntător” peste lucruri (p. 264 sq. si p. 314-317; p. 332-333). O astfel de bucurie îl determină să actioneze într-un fel sau altul, fie să lucreze, fie să meargă la plimbare. Trebuie să mărturisesc faptul că M. Heidegger este unul dintre putinii filosofi la care am întîlnit, fie si sub forma unui exemplu, „bucuria”. Problematica bucuriei se pare că nu face parte din analiza, uneori prea sobră, a filosofilor. Bucuria heideggeriană te determină să actionezi într-un fel sau altul. Cred însă că o astfel de „bucurie” nu epuizează continutul extrem de complex al unei astfel de trăiri. Spre exemplu, bucuria nasterii unui copil nu te poate determina, motiva, să actionezi într-un fel anume. Uneori, bucuria te poate „paraliza”.
Volumul semnat de C. F.-F. este o lucrare orientată fenomenologic ce nu-si propune să demonstreze o teză anume, ci doar să evidentieze fenomenul, doar să problematizeze. În tot cazul, volumul în discutie ne apare ca fiind unul reusit si inedit în spatiul nostru cultural. Chiar dacă sînt analizate chestiuni banale, întîlnite în viata de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, ne aflăm în fata unei lucrări academice, suficient de tehnică
Pe tot parcursul textului am observat o atentă delimitare a chestiunilor analizate, autorul recunoscîndu-si la tot pasul „limitele” si competentele. Prin analiza sa extrem de atentă si clarificatoare, C. F.-F. reuseste să facă mai accesibil uneori dificilul limbaj heideggerian.
Cert este că Sein und Zeit se vrea a fi un drum (Weg) si nu o operă (Werk). Tinînd cont de acest fapt, C. F.-F. în finalul prezentului volum afirmă că „problema în fata căreia sîntem pusi acum este una în care nu te poti parasuta, scutindu-te de drumul ce duce la ea; ea nu este o problemă decît în virtutea acestui drum” (p. 340). Asadar, fie că ne plasăm într-o situatie hermeneutică, fie într-o anume situatie din viata de zi cu zi, în mod cert sîntem mereu doar pe drum.