Florin CRÎSMĂREANU
Fiecare dintre noi încalcă, uneori, o anume poruncă. O astfel de poruncă este si aceea propusă de rabbi Akiba: „dacă cineva va rosti Cîntarea cîntărilor cu voce vibrantă, în casa de ospăt a nuntilor, profanînd (poema) în acest fel, acela nu are parte de lumea viitoare”. Rabbi Akiba nu poate indica lectura figurată a Cîntării cîntărilor, deoarece exegeza rabinică este, prin excelentă, una a literei. Avem, spre exemplu, pe fariseul Nicodim, învătat evreu, care întreabă pe Iisus: „cum poate omul să se nască, fiind bătrîn?” (Ioan, 3, 4). Iisus răspunde: „De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea intra în împărătia lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 5). Pentru un adept al literei, cum era Nicodim, spusa lui Iisus nu avea nici un sens: nasterea este doar una, cît despre o nastere spirituală nici nu poate fi vorba.
Valeriu Gherghel, în eseurile ce alcătuiesc volumul Porunca lui rabbi Akiba, sustine că în Antichitate si Evul Mediu, relatia cu textul nu a fost niciodată liberă. Lectorul era întotdeauna supravegheat de o anumită comunitate exegetică. Adică, fără recursul la traditia din care faci parte nu putea-i să citesti nicidecum să interpretezi. Nimeni nu citea retras, în solitudine, un anumit text, nici măcar Iisus (vezi Luca, 4, 16-20). În acele vremuri era un ritual al lecturii în comun. Aceasta este porunca lui rabbi Akiba! Ciudată poruncă si dificil de respectat!
Mărturisesc că nu pot respecta această poruncă si citesc în solitudine o carte... „Lecturologii” (dacă ar fi să preluăm termenul propus de Kristeva) spun: cărtile nu au fost lecturate dintotdeauna în pat sau în fotoliu. Nu stiu dacă lucrurile s-au petrecut asa sau altfel. Se spune că pînă la Augustin cel putin se citea cu voce tare, nu doar cu ochii. După relatarea acestuia (Confesiuni VI, 3), episcopul Ambrozie este unul dintre cei dintîi lectori care consulta cărtile doar cu ochii. Pozitia corpului era foarte importantă, se citea de regulă în picioare, iar Evanghelia de cele mai multe ori în genunchi. Totusi, nu pot să cred că toti cei care l-au precedat pe Augustin citeau Evanghelia. De pildă, textele lui Aristofan nu cred că s-ar preta la o astfel de lectură, în genunchi. Anumite lecturi impuneau o anumită pozitie a corpului, dar chestiunea cred că nu poate fi extrapolată la întregul act al lecturii. Se poate însă ca această opinie a mea să nu fie cea corectă. Este adevărat, anumite lecturi implicau un ceremonial complex¹, care astăzi, asemeni altor lucruri, s-a pierdut. Acei putini dintre noi care încă mai citesc o fac pe unde apucă: acasă, în mijloacele de transport, la serviciu – dacă acesta îti pemite. Mai mult decît atît, asemeni lui Samuel Pepys (1633-1703), nu citim oriunde ci si orice. Vrem sau nu vrem, în fiecare dintre noi îsi găseste loc domnul Pepys, si nu stiu dacă acesta este cel mai rău lucru.
Pentru unii porunca lui rabbi Akiba nu a fost suficientă. Valeriu Gherghel ne prezintă (p. 85) si varianta radicală a acestei porunci: cînd Vulgata a fost tradusă în engleză, parlamentul din Hampton Court emite un decret (1414) în care se spune: „Toti cei care citesc Scriptura în limba maternă vor pierde totul, pămînt si bani...”. Adeptii lui Wyclif care nu se supun sînt arsi pe rug, si odată cu ei, cărtile. Scriptura poate fi citită doar în latină! Efectele lecturii în limba maternă au fost sesizate si după traducerea Scripturii de către Luther în limba germană. Cert este că ceva se întîmplă cărtilor în această perioadă (secolele XV-XVI), sînt multiplicate cu ajutorul inventiei lui Gutenberg, scăpînd astfel de sub tutela Bisericii (pînă la inventarea tiparului, copistii prin excelentă erau monahii). Reforma lutherană s-a extins cu rapiditate poate si datorită tiparului. Pe lîngă această inovatie tehnică se întrevede si o inovatie ideologică: se renuntă la rolul traditiei, ceea ce contează acum este doar principiul sola Scriptura. Dar revenirea la sensul literal nu înseamnă implicit si respectarea poruncii lui rabbi Akiba, dimpotrivă.
Cu toate „cîstigurile” dobîndite, ceva se pierde. Omul Evului Mediu, acela care stia să citească, era un om al cărtii, el cerceta textul, Biblia în primul rînd, iar mai apoi tratatele si comentariile. Medievalul nu era un cercetător al lumii în care trăia (poate si de aceea „cea mai filosofică dintre toate vîrstele umanitătii a fost, fără dubiu, Evul Mediu” – p. 229). Spre pildă, amintesc scena celebră cînd un om al Bisericii² este invitat să se uite prin luneta lui Galilei. Învătatul scolastic refuză, motivînd că lumea nu poate fi altfel, în spetă cerul, decît cum l-a descris Aristotel. În acest caz, cartea bate lumea: nu mă interesează cum arată lumea, contează doar cum cred eu că arată. Iar în fiecare medieval recunoastem o domnisoară de Sommery! Pe de altă parte, domnisoara în cauză este un „exemplu” pentru crestini, deoarece credinta este din auzire (Romani 10, 17), iar nu din lecturi (din ceea ce vedem). Exemplar este cazul descris de Stendhal, în care domnisoara de Sommery prinsă în flagrant cu amantul, protestează, spunînd: „văd că nu mă mai iubesti; crezi mai mult în ceea ce-ti văd ochii decît în ceea ce-ti spun eu!”. Dar si cu auzul trebuie să avem grijă, deoarece „diavolul sopteste la ureche, dar evită să scrie” (p. 143). Indiferent dacă credinta oamenilor este din auzite sau din cărti, ceva se întîmplă cu ea (si implicit cu noi) în zorii modernitătii. În termenii lui Valeriu Gherghel „modernii cuceresc lumea dar pierd cartea”, adică vor face o concurentă serioasă stăpînului acestei lumi, care stim cine este!
Chiar dacă nu o arată, volumul semnat de Valeriu Gherghel se sprijină pe o vastă eruditie, fapt ce nu reiese întotdeauna din notele de subsol. Mărturisesc că în eseurile autorului iesean am întîlnit o serie de problematici si autori pe care în spatiu nostru cultural (si nu numai) nu i-am regăsit. Spre exemplu, printre autorii total necunoscuti la noi se află si un anume Fredegisus (secolul al IX-lea), abate de la Saint-Martin din Tours si cancelar al lui Ludovic cel Pios (pp. 179-181), celebru prin a sa Epistola de nihilo et tenebris (rigurosii pot vedea Patrologia latina (Migne) tomul CV (105), Col. 0751A – 0756B).
Textele propuse de Valeriu Gherghel în Porunca lui rabbi Akiba sînt greu de clasificat si comentat, acest fapt se datorează poate si caracterului, uneori, mult prea personal pe care îl imprimă acestor eseuri. În fond, nici nu cred că avem de-a face cu o istorie a lecturii, asa cum ne sugerează titlul, ci cu istoria unor lecturi, mai exact a modului în care sînt lecturate anumite texte. Atentia autorului este îndreptată de cele mai multe ori, după opinia mea, nu spre ideile centrale ale unui text, ci mai ales pe chestiunile de detaliu, pe locuri ascunse cititorului grăbit. Asupra unor lucruri întîrzie, asupra altora tace, iar tăcerea sa se aude pînă departe...
Nu am citit aceste eseuri pe nerăsuflate, asa cum s-a întîmplat unora dintre noi, ba chiar am respirat adînc, gîndindu-mă la unele chestiuni discutate de autor. Nici nu mi-a oferit, acest volum, un „bagaj mare si greu de informatii”. De fapt, nici nu stiu dacă avem în fată „o carte reusită”, întelegînd, chiar si în postmodernitate, altceva prin carte, decît o sumă de eseuri adunate între coperti. Cert este faptul că scriitura lui Valeriu Gherghel te „prinde” repede atît prin problematicile abordate, marginale sau inexistente la alti autori, cît mai ales prin stil. Nu mă pricep să-l încadrez în anumite tipare, dar îmi place cum scrie Valeriu Gherghel.
Astăzi, mai mult ca oricînd, poti spune orice. În eseurile sale Valeriu Gherghel spune ceea ce trebuie pentru a te pune pe gînduri. Iar nouă, cei mai „recenti” dintre oameni, nu ne rămîne decît să respectăm o altă poruncă, mult mai necesară acum: „Tolle, lege...”.
* Valeriu Gherghel, Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri si autofrictiuni exegetice, Editura Polirom, Iasi, 2005, p. 253.
NOTE:
ą În Evul Mediu, cel putin, era vorba de o initiere în taina lecturii (asa cum apare la Dionisie Areopagitul în Epistola a IX-a) – lectura Cărtii la Dionisie, ne spune Valeriu Gherghel, este o re-nastere, o izbîndă asupra întunericului literal. Doar initiatul putea urca Scala paradisi propusă de Guig din Chartres (secolul al XII-lea), adică să treacă de la lectio (citirea Scripturii) prin meditatio (meditatie asupra celor citite) si oratio (rugăciunea sau îndreptarea mintii către Dumnezeu) spre contemplatio (înăltarea sufletului la Dumnezeu).
˛ După anumite surse se pare că este vorba de Cesare Cremonini, care, printre altele, a fost si profesorul lui Teofil Coridaleu (1563 – 1646), la Padova.