Florin CRÎSMĂREANU

               Nu este prea greu de observat că la noi filosofia a fost făcută nu doar de filosofi, ci si de esteticieni, poeti, prozatori, artisti, fizicieni, politicieni, teologi, latifundiari…. Filosofia este pe aceste meleaguri cu adevărat „universală”, iar universalitatea ei ar stîrni invidia unui Platon, Kant si chiar Nietzsche.
Despre Nietzsche si cartea dedicată acestuia de Nicolae Breban, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Editura Fundatiei Culturale Ideea Europeană, Bucuresti, 2004
 vorbesc în cele de mai jos. Asa cum ne anuntă autorul de la bun început (p. 6), traducerea tuturor textelor germane din această carte îi apartine. Este mare lucru, cred eu, să întelegi un autor în limba în care a gîndit si a scris. Breban are în vedere doar textele tîrzii ale filosofului, cele asupra cărora a avut puterea să revină, evitînd Vointa de putere, publicată postum de sora gînditorului, Elisabeth Förster-Nietzsche. Cu toate acestea, sînt surprins să constat că Nicolae Breban nu trimite niciodată la o editie a operei nietzscheene sau la paginatie.
            Nu am numărat fragmentele comentate de Breban în paginile acestui volum. Unele dintre ele sînt reluate pentru noi interpretări si clarificări. Cert este că prin aceste „maxime” alese, Breban încearcă să surprindă întreaga complexitate a gîndirii lui Nietzsche, ce pivotează în jurul „vointei de putere”, „eterna reîntoarcere a aceluiasi”, „nihilismul” (pasiv sau activ), „supraomul”, „răsturnarea valorilor” s.a. Printre altele, Breban mărturiseste (p. 79) că a fost atras încă din tinerete de principiul „vesnicei întoarceri”, deoarece acest mod de a gîndi lumea se opunea gîndirii de stînga, gîndirii progresiste. Ion Ianosi, în Postfată, subliniază faptul că în comentariile sale Breban face dese referiri autobiografice.
            Breban spune (p. 8) că în lupta care se dă între cunoastere si afect, aproape niciodată în această bătălie nu cîstigă cunoasterea, logica, rationamentul impasibil. „Instinctul în cultură, ceea ce numim astfel, se opune în timp eruditiei, stiintei, sau este sincron, pe măsură ce el se dezvoltă, îl produce necesaremente si pe «celălalt»?!” (p. 5). Este vorba, înclin să cred, în acest loc de o dedublare discutată pe larg si de alti gînditori, cum ar fi spre exemplu Richard Rorty în Contingentă, ironie si solidaritate, Editura All, Bucuresti, 1998. Plecînd de la „modelul” Nietzsche, Rorty se încadrează într-o paradigmă antimetafizică, într-o cultură ironistă, opusă culturii centrate pe filosofie (a se vedea si Studiul introductiv semnat de Mircea Flonta la cartea lui Rorty mai sus amintită).  Profetul culturii ironiste este fără îndoială Nietzsche, pentru care fiintele omenesti se realizează prin autocreatie. Urmîndu-l pe Nietzsche, si în aceeasi directie cu Rorty, Nicolae Breban opune cultura centrată pe poetică – înlocuind cuvîntul „filosofie” cu cel de „poezie” (p. 6) –,  culturii centrate pe filosofie, pe metafizică. Dacă în traditia metafizică se doreste atingerea unui adevăr atemporal, în cultura ironistă (căci de o adevărată traditie ironistă deocamdată, cred eu, nu poate fi vorba) ceea ce contează este un adevăr individual, contingent,  iar nu universal. În cultura noastră Mircea Flonta se opreste în dreptul a doi autori, fiecare întruchipînd una din cele două paradigme amintite, Noica si Paleologu. Primul, metafizician prin excelentă, cel de-al doilea, artist. De aceea au fost posibile si acele „despărtiri”: de Goethe în cazul lui Noica si de Noica în cazul lui Paleologu. Cînd e vorba de încadrarea lui Breban în una din aceste paradigme nu e necesar un exercitiu prea complicat…
După Breban, marea descoperire a tineretii lui Nietzsche, cînd era încă profesor la Basel, în cartea Nasterea tragediei, constă în negarea unicei dimensiuni a culturii grecesti antice, apolinicul (ratiunea), adăugîndu-i geniul muzicii din care a decurs tragicul, dionisiacul (instinctul). Într-o interpretare a sa (p. 26), Breban întelege prin  „Diavol”, cel mai vechi prieten al cunoasterii, pe Dionysos. Nimic mai pertinent. Trei pagini mai încolo autorul nostru invocă acea frază celebră trimisă de Nietzsche de la Torino: Dionysos gegen den Gekreuzigten (Dionysos împotriva Crucificatului). Acum intervine, pentru mine, o neîntelegere: cine-i Dionysos? „diavolul” de mai sus (p. 26), omul antic, pentru care Nietzsche avea o adevărată adoratie sau chiar Nietzsche însusi, care se „identifica” cu acesti vechi greci?
 Nietzsche este, după opinia mea, unul dintre primii gînditori care nu mai văd un sens anume în istorie. Istoria nu are sens. Din acest punct de vedere filosoful german nu este un istoricist, în acceptiunea lui Karl Popper. Pentru Nietzsche si Popper, istoria nu are un sens, fiecare dintre noi poate da sens acestei istorii. Nimeni nu poate întelege istoria asa cum s-a petrecut ea si cu atît mai putin în totalitatea sa, ci doar dintr-un anumit punct de vedere, printr-o interpretare. Meritul lui Nietzsche reiese în acest context si din celebra sa „maximă”, care mă asteptam să fie mai prezentă (dar care nu este, din păcate) în paginile lui Breban, „totul este interpretare”. Doar că acceptiunea sensului nu mai este cea clasică, impusă de Schleiermacher (1768-1834), adică sensul este dat într-un text, într-o operă, iar interpretul trebuie să-l descopere, ci sensul este dat de interpret. Sensul este „căutat” cu ajutorul metodei genealogice. De la această metodă si de la această acceptiune a sensului se va revendica ceva mai tîrziu Derrida în deconstructivismul său.
Acum, din punct de vedere hermeneutic, dacă interpretul impune sensul atunci interpretarea nu are limite (este o Opera aperta de care vorbea cîndva U. Eco). Din alt punct de vedere, ontologic, dacă „Dumnezeu a murit, totul este permis” (spusa de Ivan Karamazov „confirmată” de Nietzsche în La gaya scienza, § 125). Nu stiu dacă Nietzsche chiar „l-a ucis pe Dumnezeu”, cum adesea se sustine prea usor. Textual el spune clar: „noi l-am ucis, noi toti” (La gaya scienza, § 125, sublinierea mea). Cred că în acest loc mai potrivită ar fi interpretarea după care Nietzsche face doar o constatare, sesizează o lipsă. El vede un concept (de Dumnezeu) utilizat în traditie, dar nu vede un Dumnezeu viu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacob; Dumnezeul despre care vorbeste, printre altii, si Blaise Pascal. După cunostinta mea, gînditorul francez este unul dintre putinii despre care Nietzsche nu spune nimic negativ, si nu cred că din ignorantă.
Deci, „nu există în nici un fel fenomene morale; există doar interpretări morale ale fenomenelor” (p. 19). Nu stiu de unde ia Nicolae Breban acest fragment  dar el se aseamănă izbitor cu un altul din „contestata” Der Wille zur Macht, § 481: „împotriva pozitivismului ce rămîne la nivelul fenomenelor avînd lozinca «doar faptele există» as replica: nu, tocmai faptele nu există, există doar interpretări”. Majoritatea exegetilor spun că avem aici de-a face cu trecerea de la metafizică la hermeneutică. Pe de altă parte, Heidegger crede că Nietzsche este ultimul mare metafizician.
Concluzia la cele de mai sus: totul este permis, atît în plan cultural cît si în plan existential. Iar vremurile noastre, postmoderne, post-postmoderne, recente (…) confirmă acest fapt. Dostoievski, Nietzsche sînt actuali tocmai prin profetismul lor. Putini citesc scrierile lor, dar tot mai multi stiu cîte ceva despre ei. Totusi, cu tot profetismul său, nu as recurge la Nietzsche ca la o autoritate în ale teologiei. După părerea mea, expresia folosită de Breban – „Christul tînăr” (p. 38) – nu îsi justifică prezenta, nici din punct de vedere literar, cu atît mai putin din punct de vedere doctrinar, expresie ce te plasează usor în...erezie. În alt loc (p. 71), tot de pe pozitii „teologice” Breban spune că „Iisus se opunea monoteismului fundamental al evreilor”. De-a dreptul riscantă, dacă nu chiar rusinoasă această interpretarea a kerygmei hristice! Dacă ar fi să dăm crezare acestei afirmatii atunci crestini sînt politeisti? Mai mult decît atît, Hristos a venit să împlinească legea, iar nu să strice (Matei 5, 17).
Cît priveste relatia lui Nietzsche cu crestinismul lucrurile sînt clare, cel putin pentru mine. Breban se dezice de două ori în paginile cărtii de fată de atitudinea „anticrestină” promovată de Nietzsche (p. 61 si p. 117). A treia lepădare nu a mai avut loc, iar la mijloc nu cred că este o mistică a numărului (încercată de Ion Ianosi în Postfata cărtii).
Încheiem aceste simple rînduri tot cu o „maximă” a lui Nietzsche, preluată de Cioran, Breban si nu numai, sîntem blestemati de a fi inautentici! Spusă perfect valabilă mai ales în spatiul nostru cultural. Rămîne să vedem cine ne-a blestemat si de ce…