ESTE SUFICIENTĂ DOAR PRIVIREA ÎNAPOI?
                                                                                             

                                                                                                                                  Florin CRÎSMĂREANU


           

            Într-o vreme ce pare mai grăbită ca oricînd, academicianul Teodor Dima ne îndeamnă să avem răgazul si întelepciunea de a privi din cînd în cînd înapoi, dar nu oricum, ci cu deferentă (respect). Acesta este si scopul ultimului volum publicat de domnia sa – Privind înapoi cu deferentă. Eseuri despre gînditorii români, Bucuresti,  Editura Academiei Române, 2006, p. 313. Prezentul volum este o reflectie asupra destinului filosofiei românesti, o interpretare pertinentă a istoriei filosofiei autohtone, punctînd în dreptul unor autori emblematici pentru cultura noastră: Lucian Blaga, Constantin Noica, Petre Botezatu, Mircea Florian, Petre Andrei, Stefan Bîrsănescu, Constantin Rădulescu-Motru, Athanase Joja, Aram M. Frenkian, Stefan Odobleja.
            Cu modestia-i cunoscută, domnia sa, de la bun început, avertizează că nu este un exeget în domeniul istoriei filosofiei românesti. Lectura volumului contrazice însă această afirmatie. Teodor Dima mărturiseste că un prim scop este acela de a redeschide interesul pentru unele personalităti ale culturii noastre (lucru pe care si-l propun în ultima vreme si editorii Enciclopediei Filosofiei Românesti); (...) un al doilea scop este acela de a sugera celor ce vor să îndrepte spre Universal aspecte constructive ale traditiilor noastre filosofice să-si traducă scrierile despre ele într-o limbă de mare circulatie, stiindu-se că originalitatea poeziei si filosofiei este greu traductibilă (p.11). Iar al treilea scop vrea să evidentieze că, în filosofia românească, se află un miez tare: logica (p. 12). Poate si din acest motiv, personalitatea lui Petre Botezatu asigură fundalul acestui volum, fiind pus în corelatie cu realizările celorlalti gînditori ale căror texte sînt analizate. Absolventilor de filosofie (si nu numai) le este cunosc faptul că „Petre Botezatu a constituit o logică naturală, asigurîndu-i o expunere unitară prin fundamentarea ei pe ideea complementaritătii logicii cu matematica; el a considerat că nu se poate renunta nici la modelarea matematică a limbajului logic, nici la expunerea conceptuală, cu ajutorul limbajului natural, a problemelor logice; astfel logica devine inteligibilă nu numai specialistilor” (p. 34). Ceva mai încolo, academicianul iesean spune că „ideea complementaritătii este abordată prima dată în teza de doctorat, Petre Botezatu făcînd apoi din ea un principiu ordonator al operei sale” (p. 148). Realizările logicianului român sînt unanim recunoscute, iar printre acestea se numără si formularea celor cinci antinomii ale axiomatizării si cele cinci antinomii ale formalizării. O antinomie metodologică este formulată astfel: „ceea ce se cîstigă în abstractie, printr-o tehnică savantă, se pierde în obiectivitate, prin detasarea de realitatea concretă”. Dar, avertizează Teodor Dima, sensul acordat termenului de antinomie metodologică nu este acela de paradox, ci acela kantian de prezentă simultană a două teze contradictorii ce par să fie egal justificabile (p. 171).
            Pe tot parcursul prezentului volum, ca si în alte împrejurări, Teodor Dima vorbeste foarte frumos despre profesorul său, considerîndu-l pe „Petre Botezatu un intelectual complet care stăpînea prin forta ratiunii, nuantată afectiv, tainele abstracte ale structurilor logice, virtutile sensibile ale frumosului, cele normative ale binelui si semnificatiile profunde ale vietii” (p. 178). Chiar dacă Petre Botezatu s-a autodefinit ca un „filosof al vietii integrale”, Teodor Dima ne spune că acesta s-a preocupat constant de adevăratul raport dintre ratiune si afectivitate pentru ca astfel să determine o maximă eficacitate în procesul de creatie stiintifică si filosofică (p. 143). Aceste mărturisiri sînt absolut credibile, deoarece vin din partea unei persoane care l-a cunoscut atît ca profesor cît mai ales ca om pe Petre Botezatu.
            Inedite si pertinente sînt interpretările textelor lui Lucian Blaga, despre care aflăm că avea cunostinte foarte vaste despre evolutia stiintei. Spre exemplu, la sustinerea bacalaureatului în 1914, L. Blaga era bine informat despre „ultimele teorii ale fizicii, precum aceea a lui Einstein cu privire la relativitatea spatiului si a timpului, iar în domeniul matematic, cu geometriile noneuclidiene...” (p. 26). Aceste preocupări au fără îndoială un ecou puternic în opera filosofică a lui L. Blaga.
Dacă Lucian Blaga se întîlneste cu Petre Botezatu pe tărîmul preocupărilor stiintifice (mai exact, în domeniul noi fizici), după Teodor Dima, Constantin Noica este un adept al logicii lui Petre Botezatu (p. 105). Academicianul iesen sustine că Noica si-a încununat opera cu elaborarea unei logici, căreia îi conferă atributul de hermeneutică (p. 101). Ceva mai încolo, sîntem înstiintati că „Logica lui Hermes” este de fapt o ontologie a logicii, si chiar mai general o metafizică a cunoasterii si a logicii ei (p. 104). Pentru cei mai multi dintre noi, inedite sînt si fragmente din articolul publicat de Teodor Dima în revista „Cronica” din 27 februarie 1987 fată de logica lui Noica (redate în paginile acestui volum – p. 109 sq.).
Este clar că Universitatea nu mai este de mult ceea ce era, acum este o arenă în care luptele sînt duse într-un mod nefiresc. Universitatea nu reprezenta acelasi lucru pentru medievali, moderni si noi, cei mai „recenti” oameni. Pentru medievali, legătura între studentii unei anumite universităti se baza pe o prietenie hetairică, astăzi esti legat de această institutie (nu de colegi, deoarece o formă de învătămînt din ce în ce mai actuală este învătămîntul la distantă) printr-o anumită taxă. Tinînd cont de exceptiile patologice, oricine altcineva poate urma cursurile unei facultăti. Universitatea reprezintă acum o formă de educatie ce vizează masele iar nu elitele, din această pricină nu creează cultură, ci doar diplome, deoarece doar aceste hîrtii au relevantă, restul contează mai putin sau deloc. Culmea pe care o poate atinge azi institutia universitară este reprezentată de învătămîntul la distantă, care este un nonsens. Dacă sensul produce întelegerea, nonsensul,  în cazul nostru, produce bani.
Fiind student al Facultătii de Filosofie, l-am cunoscut pe Teodor Dima ca profesor de logică si epistemologie. Cu sigurantă, el nu a devenit un simplu functionar al acestei institutii. A rămas pe din afară, dar acest lucru nu este un minus, dimpotrivă. Domnia sa sustine: „celor care s-au transformat în „functionari” ai filosofiei si enuntă stagnarea la zero a filosofiei românesti doresc să le amintesc că filosofia nu se însuseste ca oricare disciplină stiintifică si nu se interpretează cu ochii „celuilalt”, ea se formează prin meditatia si iluminarea celor dotati cu instrumentele spirituale, necesare pentru a rămîne în istoria culturală a omenirii” (p. 12). Pe bună dreptate este deplînsă de Teodor Dima si calitatea comunicărilor „stiintifice” actuale cît si aparitia prea grăbită a cărtilor de specialitate.
Volumul semnat de academicianul Teodor Dima nu are doar un caracter pur descriptiv si subiectiv, cum ar părea la prima vedere, ci un profund caracter problematic, obiectiv. Logicianul iesean îmbină fericit în interpretările sale notiuni de epistemologie, logică, stiinte exacte si elemente ce tin de viata mai putin cunoscută a autorilor analizati.
În concluzie, îndrăznesc să afirm că privirea înapoi la care îndeamnă Teodor Dima este în acelasi timp si o privire înainte, spre viitor. Din acest motiv, este necesar să privim din cînd în cînd înapoi cu deferentă si să nu ne lăsăm cuprinsi de această constantă al timpurilor nostre: indiferenta.