Florin CRÎSMĂREANU

     Se spune despre vechii greci că aveau oroare de vid. Regresul la infinit îi înspăimînta. Poate si de aceea ionienii au propus unele principii de la care să se plece. Asemeni lui Arhimede, si gîndirea cerea un punct de sprijin. Principiul părea să ofere o solutie, un astfel de punct de sprijin. În acest peisaj notă discordantă face filosoful din Damasc, Damascius (462-538). După acest gînditor, primul principiu pare să aibă soarta punctului cerut de Arhimede: nu îl putem gîndi, nici numi. Si totusi sufletul nostru resimte nevoia unui astfel de principiu. Despre primul principiu probabil că nu ar trebui să spunem nimic. Tăcerea este solutia, dar această tăcere se aude pînă departe…
Damascius este pentru prima dată tradus în limba română (Damascius, Despre primele principii: aporii si solutii, traducere din greacă, introducere si note de Marilena Vlad, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 402). Acest fapt de-a dreptul exceptional a fost realizat de Marilena Vlad. Filosoful din Damasc încheie o traditie. Este conducătorul Academiei din Atena în momentul în care a fost închisă de Iustinian (529) si ultimul reprezentant al „lantului de aur” (după o expresie homerică, Iliada, VIII, 18) neoplatonic (la rigoare, „neoplatonismul” este un nume impropriu, deoarece acesti gînditori se considerau ei însisi platonicieni).
De principiis este un titlu destul de frecvent în istoria culturii europene. Tratatul lui Damascius dedicat primelor principii are o structură triadică. Cele trei părti ale tratatului corespund celor trei niveluri din ierarhia principiilor: inefabilul, unul si unificatul. Pentru paginatie, traducătoarea în limba română a tratatului lui Damascius utilizează două editii: Ruelle si Westerink. Volumul apărut la editura Humanitas cuprinde doar primele două părti ale tratatului, cele dedicate inefabilului si unului. Miza scrierii lui Damascius pivotează în jurul ideii că principiul prim nu poate fi niciodată cuprins de gîndirea noastră. Spre deosebire de ceilalti neoplatonici (mai ales fată de Proclus), Damascius critică modul în care noi gîndim primele principii. De fapt, orice notiune prin care noi numim principiul este o proiectie a mintii noastre, inadecvată acestui principiu. Asa cum excelent remarcă Marilena Vlad, dacă la Proclus avem de-a face cu o constructie sistematică, aproape matematică, care pleacă de la principiul prim către celelalte niveluri ale realitătii, la Damascius avem parte de o „răsturnare”: filosofia sa începe cu observatia capitală a imposibilitătii de a gîndi principiul prim, de la faptul că principiul prim este inefabil. Discursivitatea este pusă sub semnul întrebării, nu are nici un sens să vorbim despre primul principiu, care este dincolo de orice afirmatie si orice negatie (si în acest loc regăsesc o primă similitudine cu gîndirea Areopagitului, mai ales aceea din Teologia Mistică). Spre deosebire de traditia din care face parte, ce coboară pînă la Platon, Damascius consideră că principiul prim nu poate fi numit nici măcar unu (poate si de aceea, Platon, cînd ajunge la Unu, tace). Unul reprezintă o limită a gîndirii noastre. Or, primul principiu este dincolo de această limită, de Unul, este inefabil (inefabilul reprezintă secretul care nu se divulgă niciodată, care rămîne ascuns. Tot despre inefabil pare că vorbeste si profetul Isaia 45, 15: cu adevărat Tu esti Dumnezeu ascuns). Avem de-a face aici cu un apofatism radical, sau, dacă se preferă, cu o suspendare a discursului. Un alt neoplatonic, Iamblichos, considera că discursul filosofic trebuie pus în slujba teologiei, iar scolastica are în filosoful neoplatonic un predecesor. Damascius este mai „analitic” si distinge, în Comentariul la Phaidon, I, § 172, între filosofi (Plotin, Porfir) si hieratici (Iamblichos, Syrianus si Proclus). Dar, nici unii, nici ceilalti, nu pot spune nimic despre cel dincolo de toate, despre inefabil.
În neoplatonism, aporia centrală era dată de faptul că primul principiu, pe de o parte, trebuia să fie transcendent fată de orice altceva, iar pe de altă parte, el trebuia să fie cauza tuturor lucrurilor. După Proclus, principiul prim a lăsat în fiecare fiintă un semn al transcendentei sale; el este astfel prezent în orice lucru, desi transcende toate fiintele. Acelasi Proclus, preluînd de la Iamblichos „termenul mediu”, va spune că trecerea între doi termeni distincti nu poate fi făcută direct, ci doar printr-un al treilea termen intermediar, formînd astfel o triadă. Damascius foloseste si el triada: inefabil, unu, unificat, dar, spre deosebire de predecesori, sesizează limitele ratiunii, aporia: principiul nu poate fi nici în afara totului dar nici în tot. Plecînd de la unul din principiile gîndirii, filosoful din Damasc considera că cele două conditii nu pot fi îndeplinite în acelasi timp, deoarece ele se contrazic într-o oarecare măsură. Iată aporia. Solutia acestei aporii ne este oferită tot de Damascius: „unul-tot anterior totului”. Dar, observă acest gînditor, aporia este prezentă si la nivelul „solutiei” („unul-tot anterior totului”), deoarece în acest fel gîndirea noastră face din primul principiu un lucru determinat. Aporia nu este doar a neoplatonicilor, ci a însăsi gîndirii umane în general. Din acest motiv, am încercat să caut o solutie în altă parte. Dacă schimbăm cuvintele „solutiei” propuse de Damascius cu altele, de această dată evanghelice, vom vedea că ele trimit către a doua Persoană a Treimii. Este posibil însă ca analogia pe care o fac în această situatie să fie considerată de adevăratii teologi una fortată; pe de altă parte, filosofii de profesie ar putea spune că am „teologizat” excesiv discursul filosofic. Se prea poate - si îmi asum riscurile -, însă ca ipoteză de lucru, ar trebui avut în vedere faptul că un Dionisie Areopagitul avea în fată astfel de texte neoplatonice, dar si Evanghelia. Avea în fată paradoxulą, dar si solutia…
Pentru vechii greci, filosofi prin excelentă, paradoxul nu îsi găseste loc în discursul lor. Un exemplu: Întruparea lui Hristos a fost pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie (I Corinteni 1, 23). Cu o „sminteală” si o „nebunie” avem de-a face si în cazul primului principiu. Din punctul meu de vedere, o solutie pertinentă la această aporie neoplatonică, si nu numai, este oferită de Întruparea lui Hristos. Solutia este propusă de Evanghelii si Epistolele Apostolului Pavel: Hristos mediază între transcendenta absolută (Tatăl) si noi: pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1,18) sau Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întîi născut decît toată făptura (Coloseni 1, 15). Această solutie o regăsim si la un „neoplatonic” (accept în mod tacit această denumire) crestin: Dionisie Areopagitul. Tratatul dedicat Ierarhiei Ceresti (I, §1-2) începe tocmai cu rolul de Mijlocitor pe care îl are Iisus Hristos între Tatăl si noi.  În Ierarhia Bisericească (III, § 12), Dionisie vorbeste de Iisus cel Unul si simplu. Putem sesiza acum apropierea de textul lui Damascius, pentru care dacă inefabilul este complet indicibil, unul mai are ceva exprimabil. Unul face trecerea de la inefabil la exprimabil, si cu toate acestea, aporiile valabile în cazul inefabilului sînt prezente si în ceea ce priveste unul. Exemplul cel mai potrivit pentru situatia unului este cel al cercului: razele multiple ale cercului se unesc în centrul său. Unul, centrul cercului reuneste pluralitatea razelor, fără ca el să fie plural. Observăm cum soarele platonician se metamorfozează în cele din urmă într-un cerc. „Unul-tot anterior totului” si Unul dionisian par a avea acelasi rol, acela de a face trecerea de la inefabil la exprimabil. Din punct de vedere crestin, abisul între primul principiu si totul este traversat de Hristos, de paradoxul absolut (S. Kierkegaard). Fără Hristos, gîndirea noastră rămîne mereu în aporie, aporie consubstantială  sufletului uman. Plotin în Enneade, III, 5, 9, vorbeste de natura sufletului care, asemeni Erosului (Banchetul, 203b) este mereu în căutare, si cine oare ar putea condamna pe omul care caută?
În zilele noastre, de pe alte coordonate ale gîndirii, un filosof precum Jean-Luc Marion foloseste în lucrarea sa Dieu sans l’ętre (apărută în anul 1982) crucea Sfîntului Andrei aplicată peste numele lui Dumnezeu pentru a evidentia faptul că nu recurge la un concept pentru a-L desemna pe Cel dincolo de toate. Idolii de orice natură ar fi ei, mai ales cei conceptuali, nu formează decît un ecran între noi si Dumnezeu cel Viu. Dumnezeu nu poate fi un concept, Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8). Despre principiul lui Damascius nu putem spune acelasi lucru. De aceea aporia este întîlnită la fiecare nivel al discursivitătii despre primele principii. Din perspectivă crestină, un Dionsie Areopagitul, si pe urmele sale Jean-Luc Marion, au putut scrie despre paradox; prin urmare gîndirea nu a avut nevoie să fie suspendată. Ceea ce se suspendă este discursivitatea logică a gîndirii, nu posibilitatea însăsi a gîndirii, care găseste altă latură pentru a se manifesta, cea a laudei, opusă predicatiei.

1. În mod normal disting între aporie si paradox. Nu stiu însă dacă la nivelul secolelor V-VI d.Hr. functiona această distinctie. În definitiv, cred că este vorba de o altă  proiectie a mintii noastre care, si într-un caz si în celălalt, trimite la o limită, la o fundătură, a ratiunii. Din altă perspectivă, nu cred că pentru vechii greci aporia era un obstacol, o fundătură a ratiunii, ci mai degrabă o conditie de posibilitate a gîndirii, a gîndirii filosofice cel putin.