Florin CRÎSMĂREANU

         Metafizica este scandalul¹ filosofiei. Pe de o parte, ea reprezintă motivul pentru care filosofia există: metafizica, dacă se acceptă definitia traditională, se ocupă de lucrurile ultime, aspect care-l determină pe om să filosofeze. În definitiv, a filosofa înseamnă, într-o măsură importantă, a căuta dincolo de ceea ce ne apare ca dat. A nu filosofa înseamna tot un fel de a filosofa. Pe de altă parte, este dificil de stabilit nu numai obiectul său – întotdeauna căutat si care duce mereu la aporii – dar, în aceeasi măsură, este dificil de spus ce este metafizica în sine².
Termenul"metafizică" poate fi înteles prin două modalităti diferite: fie într-un limbaj ordinar, prin care desemnează o ramură a filosofiei, o disciplină teoretică, universitară, ce vizează un oarecare corpus de texte ; fie într-un limbaj metafizic, prin care desemnează în primul rând un concept care nu a încetat să fie căutat în decursul istoriei, acela al unei stiinte "dorite" sau "căutate" ("stiinta etern căutată" spune Aristotel în Metafizica sa). La aceste două modalităti de întelegere a metafizicii se adaugă si o a treia dimensiune: "metafizica înteleasă ca dispozitie naturală". În rândurile de mai jos voi avea cu precădere în vedere doar această acceptiune a metafizicii, analizată de profesorul Stefan Afloroaei în cea mai recentă carte a sa: Metafizica noastră de toate zilele. Despre dispozitia speculativă a gândirii si prezenta ei firească astăzi, Bucuresti, Humanitas, 2008, p. 358.
Din punct de vedere structural, volumul este împărtit în patru părti: i) Limite indecise ale gândirii; ii) Despre speculator si imaginea sa târzie; iii) Idei si imagini speculative; iv) Despre fenomenul speculativ. Dintre aceste patru părti, cel mai mult am fost atras de ultima parte, poate si datorită faptului că este, într-un anume sens,  cea mai "riscantă" parte a volumului (L. Blaga ne spune în acest sens că metafizica este cel mai nobil risc al spiritului uman).  
În volumul Metafizica noastră de toate zilele, Stefan Afloroaei propune o idee oarecum stranie, metafizică în tot cazul, aceea că noi nu ne putem propune să facem sau nu metafizică, ci pur si simplu nu putem să nu facem metafizică. F. Nietzsche, R.G. Colingwood sau H.-G. Gadamer sunt doar câteva autorităti invocate pentru a sustine ideea că avem nevoie de metafizică atât timp cât suntem preocupati de gramatică si limbaj sau de presupozitiile care stau la baza celor mai simple cercetări.
Contrar anumitor interpretări, metafizica este mereu prezentă, chiar dacă uneori discret, mai înainte de toate ca "dispozitie naturală" (metaphysica naturalis) a ratiunii³. Plecând de la un gând al lui H.-G. Gadamer, Stefan Afloroaei afirmă că acest tip de metafizică ne este propriu în orice ipostază a vietii, ca si alte forme de sensibilitate care ne definesc, precum cea estetică si cea tehnică, cea ludică si cea religioasă (pp. 10 - 11). Ceva mai încolo ne spune că "nu o doctrină au alta importă de această dată, ci mai curând o formă de sensibilitate, o dispozitie care se manifestă în reprezentări si imagini, credinte si idei, în limba vorbită si în vointa care ne expune timpului dat. Este vorba, în definitiv, de o experientă metafizică, asa cum o facem noi în acest timp sau, mai bine spus, cum ajunge ea însăsi să decidă modul notru de a fi" (p. 13).
Dintr-un anumit punct de vedere, cele de mai sus sunt justificabile doar în posteritatea lui Imm. Kant. Pentru filosoful german, metafizica nu este o stiintă (nici măcar în acceptiunea aristotelică a termenului), ci doar o "dispozitie naturală a ratiunii". Pe de altă parte, se pare că nu întotdeauna oamenii au văzut în metafizică o dispozitie naturală.
În mod evident, pentru a se putea vorbi de o dispozitie naturală este nevoie de un Ego căruia să-i fie atribuită această dispozitie. Spre pildă, scolasticii nu puneau problema metafizicii în termeni de dispozitie, deoarece nu-si puneau problema Ego-lui în termeni moderni. Pentru scolastici, metafizica este o stiintă, eminentă pentru unii, de căutat încă pentru altii. În mod cert însă, pentru aproape două milenii, metafizica se rezuma doar la un simplu comentariu la Metafizica Stagiritului. La un moment dat apare întrebarea: este posibilă o analiză a metafizicii în calitate "obiect" ? După cunostintă mea, în Disputationes Metaphysicae (1597), iezuitul Francisco Suarez (1548 - 1617) vorbeste pentru prima dată despre o analiză a metafizicii în calitate de "obiect". Metafizica suareziană se interoghează asupra propriului său sens, deoarece ea este constituită ca o stiintă autonomă. În acest context, spre exemplu Imm. Kant (care, în opinia mea, este aici doar un simplu epigon al lui F. Suarez) nu vorbeste de meta-metafizică, ci de metafizici ale metafizicii (Scrisoare către Marcus Herz, 11 mai 1781). Metafizica este deci unul dintre obiectele metafizicii, si prin aceasta chiar un concept metafizic.
Pentru multe secole metafizica a fost rezervată doar marilor spirite. Era stiinta prin excelentă, cea mai nobilă dintre toate. În bună traditie kantiană, textul profesorului Stefan Afloroaei vine să aducă un plus de optimism pentru noi, oamenii de rând, care, în alte epoci, nu am fi putut nici măcar visa la o discutie referitoare la chestiunile metafizice. Înteleasă ca dispozitie naturală, metafizica este coborâtă astfel din zonele înalte unde fusese asezată de scolastici. Metafizica nu este doar apanajul marilor spirite, ci este la îndemâna fiecăruia dintre noi atât cât ne stă în putintă (quantum potest). Diferentă este făcută doar de experienta fiecăruia dintre noi si de aparatul conceptual însusit de fiecare.
Metafizica înteleasă ca disciplină teoretică, speculativă, pare a rămâne mereu în fata unei usi închise (poate aceea de pe prima coperta a volumului semnat de Stefan Afloroaei). Din punctul meu de vedere, volumul semnat de profesorul iesean se încheie într-o cheie teologică. În definitiv, experienta metafizică de care ne vorbeste autorul este o experientă religioasă. Din acest motiv, cred că a nu vorbi despre cele divine nu înseamnă în mod obligatoriu o evitare suspectă a problematicii, ci pur si simplu un act de smerenie. B. Pascal spunea în acest sens că "putini oameni vorbesc smerit despre smerenie (...) Ne ascundem si ne deghizăm fată de noi însine". Dar smerenia este o virtute teologală si nu una socială. Iar semenii privesc, de regulă, cu suspiciune pe cei smeriti.

Derivat din skadzein care înseamnă "a schiopăta", skandalon desemnează obstacolul care respinge ca să atragă si atrage ca să respingă. Nu se poate ca, o dată ce te-ai poticnit de el, să nu te întorci mereu ca să te poticnesti iarăsi, deoarece accidentul initial, apoi următoarele îl fac mereu mai fascinat (...) Scandalul sfârseste totdeauna prin a încercui si a-si încorpora ceea ce i se sustrage cel mai mult, ceea ce ar trebui să-i rămână cu desăvârsire străin (cf. René Girard, Tapul ispăsitor, trad. rom. de Theodor Rogin, Bucuresti, Nemira, 2000, pp. 172 - 173).
² Cf. Franco Volpi, "Wittgenstein et Heidegger: le dépassement de la métaphysique entre philosophie analytique et philosophie continentale", in La métaphysique. Son histoire, sa critique, ces enjeux, édité par J.-M. Narbonne et L. Langlois, Paris, Vrin, p. 61.
³ Cf. Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, traducere de Nicolae Bagdasar si Elena Moisuc, Bucuresti, Editura Stiintifică, 1969, p. 46, p.  56.