DESPRE ACTUAL SI INACTUAL ÎN METAFIZICĂ
                                                                                             

                                                                                                                                  Florin CRÎSMĂREANU


           Cuplul terminologic actual si inactual pare de sorginte nietzscheană si trimite într-adevăr la un exercitiu hermeneutic, asa cum ne propune în paginile volumului său Călin Ciobotari, Actual si inactual în metafizica lui Lucian Blaga, Iasi, Editura Princeps Edit, 2008, p. 137. Dar se poate vorbi oare de actualitatea (sau inactualitea) metafizicii? Nu ne spunea Imm. Kant că metafizica este reală, desi nu ca stiintă, ci doar ca dispozitie naturală? Iar în opinia unora, nu metafizica este aceea asemeni pîinii noastre cea de toate zilele? (Matei 6, 9-13). Se pare că metafizica este însotitoarea noastră în viata de zi cu zi, fie si doar în calitatea sa de dispozitie naturală. Lucrul acesta ne bucură într-un anume sens pe noi muritorii de rînd, deoarece, astfel înteleasă, metafizica nu este rezervată doar marilor spirite. În fond, este vorba de unele întrebări fundamentale care au primit în decursul timpului diverse răspunsuri, mai bune sau mai putin bune. Istoria le-a retinut pe cele mai „interesante”, iar pe autorii lor i-a catalogat drept metafizicieni.  
În acest caz, chestiunile metafizice sînt valabile si în spatiul nostru cultural. Fără nici o îndoială, filosoful de la Lancrăm este „cunoscut” si apreciat de cei mai multi dintre noi. Unii îl stiu mai bine, altii doar pretind acest lucru; unii îl cunosc mai bine ca poet, altii ca filosof. Cu toate acestea nici unul dintre noi nu se bucură, cel putin deocamdată, de o editie critică completă dedicată lui Lucian Blaga. Nici în calitate de student al Facultătii de Filosofie nu te întîlnesti prea des cu textele sale. Doar dacă interesul tău este unul special pentru lectura si analiza textelor lui L. Blaga atunci poti găsi în biblioteci editiile princeps sau altele mai „noi” citite (uneori din constrîngere) de generatii întregi.
Lucian Blaga este un autor disputat. Pe de o parte, literatii care filosofează pe marginea textelor sale, pe de altă parte, filosofii de profesie care încearcă să destelenescă scriitura sa de tesătura de metafore. Demersul lui Călin Ciobotari vine tocmai în această directie, ca o reactie de delimitare netă fată de pozitia literatilor ce se pronuntă asupra filosofiei lui Lucian Blaga. Pe scurt, el este interesat doar de teoria metafizică a lui L. Blaga, pe care o rezumă astfel: „Marele Anonim, instantă transcendentă, de prim plan, cenzurează cunoasterea individuală, limitîndu-o iremediabil, constrîngîndu-o să fie mereu una incompletă, imperfectă, precară, supusă ratării”. Perfect adevărat, dar despre ce metafizică vorbim la L. Blaga? Se pare că nici metafizica nu este unitară, ci plurală. În opinia mea, exista o metafizică „cosmică”, „populară” care se ocupă de lucrurile, de întrebările, ultime si o metafizică „scolară”, „tehnică”, care se caracterizează prin constructia de concepte si prin stilul speculativ. Totusi, această metafizică „scolastică” nu este o „viziune asupra lumii” (Weltanschaung) sau o „ideologie”, ci doar un „sintetizator de concepte”. Simplificînd, prima ar însemna metafizica în calitate de dispozitie naturală iar în al doilea rînd, metafizica este înteleasă ca stiintă. Pentru L. Blaga, metafizica s-ar ocupa de existentă în totalitatea sa. Ceea ce înseamnă că metafizica sa se încadrează în prima categorie. Pe de altă parte, autorul Cenzurii transcendentale, propune „o întreagă baterie de concepte” (afirmă îndreptătit Mircea Flonta), adică apartine celei de-a doua categorii. Doar oare conceptele propuse de L. Blaga fac din metafizică o stiintă? Cum reiese si din paginile semnate de  Călin Ciobotari se pare că nu. Metafizica lui L. Blaga rămîne o metafizică „cosmică”, „populară”. Chiar si asa, metafizicianul L. Blaga a fost receptat cu mari rezerve, chiar cu răceală de contemporanii săi, printre care amintesc pe D. Stăniloae, V. Băncilă, N. Crainic, Constantin Rădulescu-Motru si multi altii.
Pe scurt, pentru Călin Ciobotari, L. Blaga este inactual tocmai prin terminologia sa, prin trimiterile pe care le face, prin însăsi problematica abordată (metafizică). Dar oare aceste chestiuni erau actuale în vremea sa? Mă îndoiesc, deoarece este cunoscută receptarea textelor sale în epocă. Pe de altă parte, actualitatea metafizicii lui L. Blaga este dată, în optica autorului volumului în discutie, de ceea ce este cunoscut ca „transdisciplinaritate” (B. Nicolescu), adică tendintă de a aborda simultan domenii diferite. O altă actualitate a lui L. Blaga este reprezentată de refuzul „comentarismului” atît de specific intelectualilor nostri dintotdeauna, în favoarea unei viziuni personale. Tot la „de bine” este trecută si capacitatea lui L. Blaga de a evita acea dilemă întotdeauna la modă la noi între occidentalism si orientalism. „O altă componentă a autenticitătii si valabilitătii în timp ar constitui-o, la Blaga, unele  elemente conexabile cu preocupările moderne ale filosofiei de tip analitic” (p. 59, n. 82). Se prea poate ca analizele lui L. Blaga să rezoneze, într-o oarecare măsură, cu cercetările de tip analitic. Nu mă pricep la astfel de chestiuni. Totusi, cei care au astfel de preocupări astăzi la noi, fiind extrem de „actuali”, cum sînt ei perceputi în adevăratele centre de filosofie analitică din Marea Britanie si mai ales SUA? Mă tem că foarte putini dintre acestia sînt cunoscuti la nivel national, si în nici un caz în afara granitelor tării. În afară de Universitatea din Bucuresti, care se poate mîndri cu un număr relativ restrîns de personalităti în domeniu, nu ne mai putem lăuda cu alti performeri. Poate din cauza performantelor unii „filosofi analitici” au virat-o către alte zări, spre „publicitate” spre exemplu...
Spre finalul prezentului volum, Călin Ciobotari discută si cîteva „vecinătăti” ale filosofiei lui L. Blaga, mai întîi românesti: Constantin Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Nae Ionescu; iar mai apoi europene, care de fapt sînt germane: Karl Jaspers, Nicolai Hartmann si Martin Heidegger. As îndrăzni să adaug la aceste „vecinătăti” încă două nume, esentiale, în opinia mea, pentru întelegerea conceptiei lui L. Blaga: Imm. Kant si C.G. Jung.
Concluziile la care ajunge Călin Ciobotari în finalul volumului sînt pertinente si de bun simt. Mă rezum doar la două dintre acestea: în primul rînd, întreaga filosofie românească e lipsită de unitate, de continuitate (...). Uneori ai impresia că autorii respectivi nici măcar nu au auzit unul de celălalt. În al doilea rînd, prin comparatie cu ceilalti gînditori români, L. Blaga este cel mai constant în terminologia sa. Este riguros cu ideile pe care le lansează, are vocatie sistemică.
În definitiv, metafizicianul, oricare ar fi el, nu trebuie blamat, deoarece se străduie să răspundă pe măsura puterilor sale la unele întrebări, de aceea „metafizicianul nu are nimic din schivnicul împăcat cu sine, care îsi ghidează viată pe fundalul unei certitudini: existentă lui Dumnezeu si a vietii de după moarte, nu are seninătatea specifică marilor întelegeri, ci e permanent pe drum, pe drumul propriilor lui interogatii si al propriilor neputinte” (p. 61).