Florin CRÎSMĂREANU

        Cred că orice persoană din spatiul nostru cultural, interesată de filosofia antică si medievală, asteaptă cu maxim interes aparitia unui nou număr al revistei Chôra, care a ajuns deja la al saselea volum: Perspectives latines et Byzantines dans la philosophie ancienne. La sfârsitul anului trecut a apărut în librării numărul din 2008 (revista Chôra este o publicatie anuală).
            De la bun început, trebuie să mărturisesc faptul că revista „Chôra” este, fără nici o îndoială, una dintre cele mai bune reviste de specialitate publicate la noi. Atât din punct de vedere al formei cât si al continutului, revista pe care o avem în vedere nu este cu nimic mai prejos decât suratele ei care apar în Occident.
În ceea ce priveste structura, după Note liminaire semnată de Anca Vasiliu, care coordonează acest volum, revista se deschide cu un dialog între Jean Jolivet, Ruedi Imbach si Irène Rosier-Catach. În continuare, textele acestui volum sunt grupate în două sectiuni: Culture des lettres et de l’image si L’ętre et la substance.
În prima sectiune a revistei „Chôra”, autorii care le semnează textele sunt: Kristina Mitalaite (Le grec et le savoir grec chez les Carolingiens); Marie-Helene Congourdeau (Les pères peuvent-ils se tromper? Saints, didascales et pères a Byzance sous les Paléologues); Anca Vasiliu (Philosophie, rhétorique ou théologie? Du platonisme littéraire et critique chez Grégoire de Nazianze); Francesco Paparella (Immagine mimetica e immagine simbolica. Il valore delle agalmata tra Tarda-antichita e Alto Medioevo); iar în cea de-a doua parte: Francesca Alesse (Alcuni aspetti del concetto stoico di sostanza e identita dell’individuo); Kristell Trego (La subsistence des existants. La contribution de Jean Scot Erigene a la constitution d’un vocabulaire latin de l’être);  Ernesto Sergio Mainoldi (Il non essere volontario: la concezione del male nella tradizione teologica e ascetica bizantina); Gerard Sondag (Jean de Damas et Jean Duns Scot sur la doctrine dite Assumptus homo); Aurelien Robert (Scepticisme ou renoncement au dogme? Interpréter l’Eucharistie aux XIIIe et XIVe sičcles).
La sectiunea Codicologica aflăm studiul lui Adrian Papahagi, Glossae collectae on Boethius’s Consolation of Philosophy in Paris, BN Lat. MS 13953, iar spre finalul revistei întâlnim recenziile semnate de M. Vlad, A. Palanciuc si P. Guran.
Din punctul meu de vedere, calitatea textelor din acest număr VI al revistei „Chôra” este exceptională. Studii sunt de un înalt nivel academic, extrem de bine documentate si, nu în ultimul rând, foarte de utile celor care îsi doresc să aprofundeze acest domeniu vast si încă neexplorat al filosofiei medievale.
Numele celor care publicăîn acest ultim număr al revistei „Chôra”, cercetători de prim rang în ale filosofiei si teologie, se regăsesc în mai toate revistele si în programele evenimentelor de profil internationale. Mă întreb însă care sunt sansele unui cercetător în formare, cu un nume nu atât de cunoscut ca cele de mai sus, să publice un studiu în revista „Chôra”? După cum se prezintă situatia, cel putin în ultimul număr al revistei, sansele ar fi fost minime să apară un astfel de text, deoarece, în calitate de editor al revistei, cu greu poti refuza articolul unuia dintre autori amintiti pentru a publica textul unui cercetător cu un nume mai putin cunoscut. Din punctul meu de vedere, excelenta, întâlnită la tot pasul în paginile revistei pe care o avem în vedere, se poate însoti si cu o anumită deschidere fată de această categorie nu foarte numeroasă a celor implicati într-un fel sau altul în studiu filosofiei si teologiei medievale.    
Din cauza anumitor constrângeri editoriale nu pot dezvolta aici toate elementele pozitive reunite în acest ultim număr al revistei „Chôra”. Pe de altă parte, în afara unor scăpări de tehnoredactare, nu sunt motive care să nemultumească un cititor atent. Totusi, cel putin două formulări mi-au atras în mod special atentia. Mai întâi, în Note liminaire se spune că «les Pčres orientaux, d’Origčne ŕ Maxime et Jean Damascčne élaborent une conception non-ontologique du mal» (p. 9). Cu sigurantă asa stau lucrurile în ceea ce priveste problema răului, nu doar la acesti trei autori invocati, ci la marea majoritate a Părintilor răsăriteni. Pe de altă parte, din cunostintele mele, în traditia Bisericii Ortodoxe, Origen nu este unul dintre Părintii răsăriteni ai Bisericii, asemenea Sfântului Maxim Mărturisitorul si Sfântului Ioan Damaschinul, ci un prolific si profund scriitor bisericesc . Încă din perioada patristică, Vincentiu de Lerini († înainte de 450) stabileste că un autor poate fi considerat Părinte al Bisericii dacă îndeplineste următoarele conditii: 1. doctrina orthodoxa; 2. sanctitas vitae; 3. approbatio Ecclesia; 4. antiquitas . În mod evident, Origen nu respecta cel putin două din cele patru cerinte. Mai mult decât atât, Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 553 condamna anumite învătături ale lui Origen. În tot cazul, Consensus Patrum nu se aplică în cazul celor trei autori invocati mai sus (Origen, Maxim Mărturisitorul si Ioan Damaschinul).
Un al doilea loc asupra căruia vreau să întârzii ne este oferit de Marie-Hélčne Congourdeau, care în articolul din ultimul număr al revistei „Chôra” ne spune că «à partir du 6e siècle, l’orthodoxie byzantine ne se construit plus exclusivement sur l’interprétation de l’Ecriture mais sur l’interprétation de la tradition des pères théophores (et, comme tels, infaillibles)» . Este extrem de corectă afirmatia potrivit căreia, alături de Sfânta Scriptură, Traditia reprezintă un element fundamental al Ortodoxiei. Dar, după cunostinta mea, Părintii răsăriteni nu au vorbit niciodată despre infailibilitatea vreunui om, fie el patriarh sau simplu monah. Despre infailibilitatea anumitor oameni s-a vorbit si, din păcate, încă se mai vorbeste ceva mai la vest de noi. Nu este însă momentul acum să abordăm această controversată chestiune.
În altă ordine de idei, chiar cel invocat mai sus – Origen – vorbeste în textele sale despre părinti hristofori (purtători de Hristos), pneumatofori (purtători de Duhul Sfânt) si teofori (purtător de Dumnezeu). Totusi, aceste denumiri atribuite anumitor părinti nu înseamnă în nici un caz introducerea unei ierarhii între acestia sau un grad diferit de sfintenie, ci toti acesti părinti sunt purtători de Dumnezeu în Treime.
În sens larg, chiar o dată cu taina Botezului, omul devine un teofor,un purtător de Dumnezeu, de Hristos, de Duh Sfânt (dimensiunea trinitară a théosis-lui) . Omul se poate îndumnezei (théosis), dar acest fapt nu înseamnă că natura umană este absorbită de natura divină. Îndumnezeirea nu semnifică consubstantialitatea omului cu Dumnezeu. Omul se împărtăseste doar de darurile divine nu de esenta lui Dumnezeu. Anulând sau neglijând distinctia dintre esenta lui Dumnezeu si energiile sau lucrările Sale necreate se poate ajunge la afirmatii ca cele de mai sus: părintii teofori sunt infailibili.   
În definitiv, cele două afirmatii discutate în rândurile de mai sus tin de o anumită traditie interpretativă care poate fi acceptată sau nu. Personal, nu pot accepta plasarea în aceeasi paradigmă a lui Origen si a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Mă sprijin în afirmatia mea si pe faptul că Sfântul mărturisitor a respins în nenumărate rânduri învătătura origenistă. De asemenea, nu pot fi de acord cu infailibilitatea atribuită părintilor teofori. În marea lor smerenie, Părintii răsăriteni nu au urmărit niciodată originalitatea, cu atât mai putin infailibilitatea.