Florin CRÎSMĂREANU

              Nu am citit încă o istorie care să aibă „corpul drept fir călăuzitor” (Nietzsche). Am citit doar fragmente despre acest „fir”. La drept vorbind, nu cred că poate scrie cineva o istorie completă si definitivă dedicată corpului, pentru simplu motiv că propriul corp rămîne o sursă nesecată de semnificatii si probleme. Chiar dacă pare a fi ceva înteles de la sine, nimic nu este mai misterios pentru noi decît propriul corp. Asupra corpului nu putem avea decît puncte de vedere.
 Fără a sti prea multe chestiuni teoretice, corpul este în mod cert cel care dă chip, adică, fără corp, omul nu ar exista. Oricît de angelici ne-am crede, existenta noastră este una conditionată de corp. Interesant este faptul că în istoria culturală a Europei - cel putin - s-a încercat o minimalizare, o trecere în planul secund, a corpului. Din punctul meu de vedere, doar crestinismul răstoarnă această atitudine, tocmai prin Întruparea Cuvîntului. Dar Europa de astăzi nu se poate desprinde de originile sale crestine. Nu am putea întelege cultura europeană fără rolul determinant al crestinismului. Din cele de mai sus, sesizăm deja o tensiune, o situatie paradoxală. Se poate „scăpa” din această situatie dacă acceptăm faptul că despre corp se poate vorbi în diferite moduri, dintre care două dimensiuni par a fi fundamentale: corpul dat si corpul „inventat”, adică o constructie simbolică: corpul „nu este niciodată un element dat indiscutabil, ci efectul unei constructii sociale si culturale” (p.12). În volumul semnat de David Le Breton, Antropologia corpului si modernitatea, traducere din franceză de Doina Lică, Editura Amarcord, Timisoara, 255 p., accentul cade pe a doua dimensiune. Pe aceeasi linie se plasează si conceptia lui Marius Lazurca, acesta, în lucrarea sa Inventarea trupului, vorbeste de existenta trupului nu în acceptiunea sa „naturală”, ci „culturală”. De aici rolul major jucat de hermeneutică. Fiind vorba de hermeneutică implicit este prezentă si o pluralitate de sensuri.
Pe de o parte, în societătile traditionale, corpul nu se distinge de persoană: „omul nu există decît prin relatiile cu celălalt” (p.16). Mai mult decît atît, „în societătile traditionale, cu componentă holistă, comunitară, unde individul e imposibil de zărit, corpul nu constituie obiectul unei sciziuni, iar omul se contopeste cu cosmosul, cu natura, cu comunitatea” (pp. 19 - 20). Din punctul meu de vedere, reprezentantii acestei paradigme, în Răsăritul crestin, sînt Părintii Bisericii, cu precădere Sfîntul Maxim Mărturisitorul, care elaborează în scrierile sale o antropologie extrem de profundă din care putem cu siguranta valorifica mult din ea în zilele noastre. Conceptia Sfîntului Maxim este fidelă antropologiei biblice care nu vede corpul izolat de om, asa cum de întîmpla spre exemplu la orfici si la platonicieni, care întelegeau conditia umană sub forma unei căderi în corp (Platon, Phaidon, 79 c si 80 a). Pe aceeasi linie, un Origen si mai ales Plotin erau rusinati de faptul că au un corp. În opinia lui E.D. Dodds, deprecierea materiei si a corpului a continuat mult timp să influenteze cultura europeană. În opinia mea, această perioadă a fost întreruptă doar de Evul Mediu. Cu Renasterea si Modernitatea se reînnoadă acest fir inaugurat de filosofia greacă.
Pe de altă parte, dualismul inaugurat de Modernitate opune omul si corpul său. Momentele sale de fortă sînt reprezentate de Vesalius si filosofia mecanicistă. Aura corpului nu mai există, cel putin de la primele disectii „oficiale” realizate de cei dintîi anatomisti. Dacă în Evul Mediu disectiile sînt interzise - de fapt nici nu se putea imagina asa ceva - începînd cu De corporis humani fabrica (1543) a lui Vesalius, acest lucru este „oficializat” chiar de reprezentantii Bisericii. Poate nu întîmplător, lucrarea lui Vesalius apare odată cu De revolutionibus orbium caelestium (1543) a lui Copernic. În această perioadă se semnează certificatul de nastere al dualismului occidental, cel dintre om si corpul său. Pentru Vesalius, microcosmosul de care vorbea un Dionisie Areopagitul, un Maxim Mărturisitorul, reprezentantii scolii de la Chartres, nu mai are nici o însemnătate. Corpul nu mai trimite la altceva decît la ceea ce se vede: piele, muschi, articulatii, oase..., iar de aici pînă la considerarea „omului-masină” nu mai este decît un pas, realizat de Descartes. Pentru filosoful francez, corpul, dacă nu omul în totalitate, este o masină. (Meditatia a VI-a, analogia cu ceasul; a se vedea si Discursul despre metodă, partea a V-a unde propune teoria „animalului-masină”). Exemplul cel mai potrivit pentru înlăturarea „zgurii corporale” este reprezentat de Descartes prin parabola bucătii de ceară (Meditatia a II-a). Astfel, dualismul cartezian prelungeste dualismul vesalian. „Omul-masină” are o istorie ce atinge apogeul în rolurile interpretate de Schwarzenegger, Stallone, Van Damme et alii. Acestia sînt si reprezentantii unei „repozitionări” a corpului – cu precădere sesizabilă după anii '6o -, „trebuie să te îngrijesti”, „să scapi de kilogramele în plus”, pe scurt să ai grijă de corpul tău. Fiind în dreptul celei de-a saptea arte să amintim si critica teribilă a instrumentalizării omului oferită, printre altele, de Charlie Chaplin în filmul Les temps modernes (1936).
Odată cu textele lui Copernic, Bruno, Kepler si Galilei, societatea „savantă”, pînă atunci minoritară, se impune, adică, după formularea lui A. Koyré „se trece de la lumea închisă a scolasticii la universul infinit al filosofiei mecaniciste (...) de la lumea aproximativă la universul preciziei”. Altfel spus, se trece de la scientia contemplativa la scientia activa. O chestiune care nu trebuie neglijată: „ruptura epistemologică galileană este un val de suprafată, chiar dacă ea răstoarnă ordinea lumii, mentalitătile populare abia dacă sînt afectate” (p. 65). Dar istoria o fac oamenii învătati doar despre elite, restul nu mai contează. În acest „rest” intră, mai totdeauna, oamenii de rînd. După David Le Breton (p. 27), la medievali si renascentisti predomină un amestec de traditii populare si de semnificatii crestine. Interesant este faptul că odată cu modernitatea traditiile populare sînt înlocuite cu cele crestine. Savantii Renasterii si ai Modernitătii încep să-si impună noua paradigmă în detrimentul traditiilor populare (între timp devenite crestine). 
Dacă în Evul Mediu gînditorii plecau de la cele sensibile pentru a ajunge la cele inteligibile, adică de la natură, în Modernitate se doreste stăpînirea naturii. Dacă în Evul Mediu era o aliantă între om si natură, în Modernitate această aliantă este ruptă în numele dominării naturii. În societătile occidentale omul este rupt de cosmos, de ceilalti si, în final, de sine însusi (o idee directoare a prezentului volum, reluată destul de frecvent). Avem de-a face cu un înstrăinat, iar exemplul cel mai potrivit pare a fi, si în acest caz, Descartes: „un om al rătăcirii prin Europa, un om care alege în permanentă exilul, dacă nu exilul interior, prin disciplina îndoielii metodice, si căruia propriul corp nu poate să nu-i apară ca o realitate ambiguă” (p. 66).  Fenomenul înstrăinării chiar dacă s-a manifestat mai întîi în Occident, este din ce în ce mai vizibil si în Răsăritul crestin. Omul a suferit o serie de „eliberări”: de cosmos, de ceilalti si în final de sine însusi. După David Le Breton: „pierzîndu-si înrădăcinarea în comunitatea oamenilor, rupîndu-se de cosmos, omul din straturile cultivate din Renastere consideră faptul încarnării sale dintr-un unghi contingent. El se descoperă stînjenit de un corp (...) corpul este un rest” (p. 43). Asemeni lui Plotin, modernii se află într-o „situatie”similară: detestarea (pentru moderni mai potrivit ar fi: ignorarea) propriului corp. Chiar dacă nu este o aparentă (asemeni docetistilor sau dochetilor – după dokein, a părea – care sustineau că Hristos nu se întrupase decît în aparentă), corpul este totusi depreciat, trecut pe un plan secundar. Din acest punct de vedere, se poate afirma că un anumit tip de docetism caracterizează modernitatea si astăzi întreaga „lume civilizată”.
Dacă în primul rînd ne-am înstrăinat de natură, în dorinta de a o domina, în al doilea rînd, ne-am înstrăinat de celălalt, care a devenit un străin pentru noi. De aceea, înclin să cred că în speranta de a „îndrepta” acest fapt, cei mai multi fenomenologi francezi, plecînd de la Husserl, mai exact de la Meditatia a V-a, se ocupă de problema celuilalt. Interesant este faptul că în încercarea de-al descoperi pe celălalt de cele mai multe ori ne uităm pe noi însine. În acest moment intervine a treia ruptură inaugurată în zorii Modernitătii de Vesalius si adeptii filosofiei mecaniciste. Această a treia ruptură - poate si cea mai gravă – se instalează între om si corpul său. Pe acest fundal îsi face aparitia medicina modernă (abordată cu precădere în capitolele 9, 10 si 11 ale prezentului volum). Medicina urmînd fidel mostenirea vesaliană îndepărtează din îngrijirea sa omul bolnav, istoria sa personală, pentru a nu se rezuma decît la procesele sale organice. Îndepărtarea de omul ca întreg – medicina fiind doar una a corpului - a generat în zilele noastre nesfîrsitele dezbateri etice, bioetice, s.a.
Poate că aceste rupturi nu s-ar fi petrecut dacă o dată cu secolul al XVII-lea si cu aparitia filosofiei mecaniciste, Europa occidentală nu si-ar fi pierdut baza religioasă. Într-un spatiu infinit – care-l înspăimînta atît de mult pe Pascal – este cu neputintă să mai stabilesti locul Revelatiei. Dumnezeu nu mai are nici un loc. Un Laplace, spre exemplu, nu mai are nevoie de o astfel de „ipoteză”.  De acum totul se măsoară de la înăltimea omului. Dar dintr-un om care a pierdut alianta cu natura, cu ceilalti, cu sine însusi, nu a mai rămas mare lucru. Pariul lui Pascal a fost pierdut.
Deseori corpul este comparat cu o masină minunată. Dar nu se compară masina cu un corp, ci corpul cu o masină! Masina dă titlul de noblete omului.... De regulă, posesorii de masini se întristează atunci cînd se întîmplă ceva acestui bun (lucru, unealtă), indiferent că este vorba de un accident sau orice altceva. Se poate merge pînă la actionarea în judecată a vinovatului. Cert este că, pînă la urmă, situatia se va rezolva într-un fel. Nu la fel stau lucrurile cînd se întîmplă ceva cu o persoană dragă. Nu doar te superi, începi să plîngi probabil, iar plînsul nu este specific masinilor...