MEDITATIE ASUPRA BISERICII
                                                                                             

                                                                                                                                  Florin CRÎSMĂREANU



     După trecerea la cele vesnice a Patriarhului Teoctist s-a vorbit, mai mult ca de obicei, despre Biserică. Vorbele nu au fost întotdeauna doar de bine. De rău sînt vorbiti unii dintre conducătorii ei, deoarece în tările care au apartinut fostului bloc comunist există posibilitatea ca ierarhii să fi colaborat într-un fel sau altul cu Securitatea. Chiar dacă nu este dovedit acest fapt o anumită stare de neîncredere planează asupra clerului. Cu toate acestea, Biserica se bucură încă de primul loc într-un top al institutiilor în care românii au cea mai mare încredere. Se pare că avem de-a face cu o situatie paradoxală. Credinciosii disting însă între ceea ce este lumesc (Biserica de pe pămînt) si ceea ce transcende această lume (Biserica de sus). Unul dintre cei mai importanti teologi ai secolului XX,  Henri de Lubac (1896 – 1991), sustine în singurul său volum tradus la noi (Meditatie asupra Bisericii) că „Biserica nu este o realitate a acestei lumi... ea este un mister al credintei” (p. 15). Mai departe, Cardinalul ne îndeamnă (pp. 63-64) să nu privim Ecclesia deorsum (Biserica de pe pămînt) ca si cum ar fi străină de Ecclesia sursum (Biserica de sus). Adică, Biserica lui Hristos nu este împărtită în două, o parte aici pe pămînt si alta în cer, ci este doar o singură Biserică (una eademque Ecclesia), care există în două moduri diferite. Dintotdeuna au existat spirite dintre cele mai crestine care au disociat între Biserica vizibilă si cea invizibilă, care ar fi una „interioară”, „spirituală”. Teologul francez apelează la două exemple: Leibniz, care deosebeste între „templul lui Dumnezeu” si „templul oamenilor”, si Calvin, pentru care Biserica este comunitatea credinciosilor pe care Dumnezeu i-a rînduit si ales pentru viata vesnică, si că ea poate subzista fără a avea o înfătisare vizibilă (p. 69). De cele mai multe ori si fără voia lor, ortodocsii si catolicii gîndesc în cadre protestante Biserica, adică scindat ceea ce Dumnezeu a unit.
Miza cărtii lui Henri de Lubac este centrată pe unitatea Bisericii: „această unică Biserică, umană si divină în acelasi timp pînă si în vizibilitatea sa „fără diviziune sau confuzie”, după chipul lui Iisus Hristos, căruia îi este într-un mod mistic „trup” (p. 81). Deci, contrar opiniei comune, Hristos si Biserica sînt o singură persoană (Augustin, De doctrina christiana, 1. III, c. 31, n. 44). Asemeni Cuvîntului care s-a Întrupat, si astfel s-a „supus” istoriei, si Biserica poate fi analizată din diferite puncte de vedere, cum ar fi de exemplu cel sociologic.
Cînd vorbim despre Biserică două componente esentiale se desprind: ierarhia si Traditia. Biserica este o comunitate, bazată pe o anumită ierarhie, care la rîndul său este cerească si bisericească, sistematizate de Dionisie Areopagitul în două tratate cu acelasi nume. Ierarhia este, după Dionisie, o sfintită rînduială si stiintă si lucrare asemănătoare, pe cît e cu putintă, modelului dumnezeiesc si înăltată spre imitarea lui Dumnezeu... (Despre Ierarhia Cerească, III, § 1). Toată ierarhia îsi are culmea în Iisus Hristos (Despre Ierarhia Bisericească, V, § 5), iar cele care se săvîrsesc în Biserică sînt o imitatie a ierarhiei tainice de sus. Ierarhia bisericească este la mijloc, între ierarhia cerească si cea a Legii si că comunică cu amîndouă, cu una prin Duh, cu alta prin literă, adică prin simboale (Ibidem, V, § 2). În acelasi sens, Metodiu din Olimp, în Banchetul, afirmă că Biserica actuală este mijlocitoare între „umbrele” legii si „adevărurile” viitoare. Rolul de mijlocitor ce revine Bisericii este de netăgăduit. Biserica ne este necesară „ca necesitate a mijlocului” (p. 37), adică nimeni nu se poate mîntui în afara Bisericii: „Dacă lumea si-ar pierde Biserica, si-ar pierde mîntuirea” (p. 159). Acum înteleg si spusa lui Augustin, conform căreia Hristos si Biserica sînt o singură persoană. Hristos este Mijlocitorul între Tatăl si noi, doar El în face cunoscut pe Tatăl (Ioan 1, 18). Misiunea Sa de mijlocire este lăsată Apostolilor, de Rusalii, prin Pogorîrea Sfîntului Duh. Cu privire la acest aspect, Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că „dacă nu ar fi de fată Duhul, n-ar exista Biserică; iar dacă Biserica există este evident că este de fată Duhul”.
O altă dimensiune esentială a Bisericii este reprezentată de Traditie: „a fost remarcat nu doar o singură dată faptul că secolele cele mai traditionale discutau putin despre Traditie. Ele erau impregnate de Traditie. O trăiau. Citeau Cărtile sfinte prin ochii acestei.” (p. 13). Cardinalul francez dovedeste că apartine acestei traditii, chiar dacă ar fi să ne rezumăm doar la eruditia sa, prezentă nu doar în acest volum tradus la noi. Multiplele referinte nu se opresc doar la contemporanii săi, ci mai ales la Sfintii Părinti ai Bisericii, fără preferintă greci si latini.
„Biserica se află în mijlocul lumii. Prin simplul efect al prezentei sale, ea varsă în lume o neliniste incurabilă. Perpetuă mărturisitoare a acestui Iisus care a venit „să zguduie fundamentele vietii umane”, ea apare, acesta este un fapt, ca un extraordinar ferment de discordie” (p. 145). Origen ne spune în acest sens că  „la Hristos nu se ajunge în tihnă si desfătări, ci prin tot felul de frămîntări si tentatii”. Dar acesta nu-i un lucru nou, intestino exteriorique conflictu indesinenter exercitur Ecclesia (Biserica este pusă fără încetare la încercare de conflictele interne si externe). Într-o epistolă Augustin ne îndeamnă „să nu fim impresionati de scandaluri, care vor fi din belsug pînă la sfîrsit”. Si nu sîntem! Această stare poate fi, într-un anumit sens, justificată, prin faptul că majoritatea dintre noi cred că Biserica este fondată pe principii umane, chiar dacă teoretic stim că lucrurile nu stau asa le aplicăm în viata noastră de zi cu zi. De multe ori „oamenii Bisericii se predică pe ei însisi”, iar nu pe Hristos. Aspect usor de observat în ultimele săptămîni la noi. Actuală si potrivită contextului mi se pare afirmatia lui Henri de Lubac: „există nu doar oameni politici, ci uneori chiar si oameni ai Bisericii, care încearcă să facă din mireasa lui Hristos instrumentul aranjamentelor lor umane” (p. 168).
Spre deosebire de atitudinea unor oameni politici, crestini de ocazie, sau chiar a unor clerici, unii crestini, laici de această dată, ar putea spune că nu îi interesează în mod direct ceea ce se întîmplă la „vîrful” Bisericii, dar, ne avertizează Henri de Lubac, „dacă trăim în Biserică, tocmai la preocupările Bisericii de astăzi este necesar să luăm parte” (p. 17), pentru că „ceea ce se întîmplă Bisericii, se întîmplă si fiecăruia dintre noi în particular. Primejdiile sale sînt primejdiile noastre” (p. 157). Cardinalul francez sustine, la un moment dat (p. 230 sqq.), că Biserica a atras dintotdeauna dispretul elitei. Spre deosebire de mediul francez, la noi se pare că lucrurile nu au stat niciodată astfel: intelectualii nostri (pe care majoritatea îi consideră a fi elita) simpatizează cu Biserica, cu Presedintele... Nouă ne rămîne însă să clarificăm ceea ce întelegem prin elite!
Chiar dacă face, în mod firesc, pe mai multe pagini apologia catolicismului, Cardinalul Henri de Lubac încheie această monumentală lucrare cu un fragment din liturghia bizantină, semn de mare deschidere de care dă dovadă ilustrul teolog. Lectura acestui volum ne îndeamnă să fim mai atenti la ceea ce se întîmplă aici, în Biserica de pe pămînt, loc în care începe pentru fiecare crestin drumul spre mîntuire. Nimeni nu se poate mîntui în afara Bisericii. De aceea trebuie să mergem mai des la întîlnirea cu Hristos, întîlnire realizată doar în sînul Bisericii, în rugăciune: „ipse in Deum credit, qui in Deum sanctam Ecclesiam confitetur”. Uneori, prinsi de cele lumesti, nu mai ajungem la această întîlnire, însă, cu sigurantă, la celălalt capăt, Hristos ne asteaptă. El este prezent întotdeauna acolo unde sînt adunati doi sau trei în numele Său (Matei 18, 20). Trăim vremuri în care „nu îl întîlnim pe Dumnezeu în locurile publice. Nu-l mai întîlnim acolo nici pe Hristos. Dar Biserica, ea, este întotdeauna acolo” (p. 41), iar „nimeni nu are dreptul să-l blameze pe cel care caută” (Augustin, De Trinitate). 

 

*Henri de Lubac, Meditatie asupra Bisericii, traducere de Marius Boldor si Valeria Pioras, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004.