Florin CRÎSMĂREANU

          În principiu, metafizica este scandalul (σκάνδαλον) filosofiei. Cu toate acestea, metafizica nu este rezervată doar filosofilor. Semnificatia sa a fost considerabil lărgită, iar sensurile sale sînt evident multiple (accept aici tacit distinctia propusă de G. Frege între Sinn si Bedeutung). Metafizica nu este unică, ea este prin excelentă plurală. Se vorbeste despre „angoasă metafizică” , despre „revoltă metafizică” , sau foarte frecvent despre „experientă metafizică” . În plus, astăzi se discută de poezie, de pictură sau chiar de teatru metafizic. După Péguy, se repetă voluntar sau nu că „tout le monde est métaphysique”, sau că „tout le monde est une métaphysique en acte” – după o formulă propusă de M. Blondel.
Metafizica pe care o am în vedere în rîndurile de mai jos este concepută drept un sistem, alcătuit dintr-un ansamblu de concepte si argumente foarte diferite. Dincolo de diversele semnificatii ce îi sînt atribuite, numele „metafizică” desemnează sau califică o stiintă specială. Nu trebuie uitat faptul că aceste sisteme sînt călăuzite de o anumită metodologie. Metoda face ca două sisteme să se deosebească; spun asta deoarece s-a întîmplat ca două sisteme să aibă acelasi obiect, în anumite epoci sau la anumiti autori, iar în acest caz, numai metoda este cea care face diferenta. Metodele pot fi deductive (de exemplu, în metafizica de scoală, mai exact la C. Wolff) sau inductive (exemplar ilustrată, mai aproape de zilele noastre, de P. Suppes si O. Külpe); chiar dialectica sau intuitia intelectuală pot fi considerate metode de unii autori. Pe parcursul istoriei metafizicii, obiectele acestei stiinte au fost destul de variate, amintesc aici doar cîteva: fiinta ca fiintă, Dumnezeu, transcendentalii, lumea etc.
Atunci cînd se vorbeste despre metafizică, toate drumurile duc la Aristotel. Pentru a stabili obiectul unei stiinte trebuie mai întîi să se stabilească statutul acestei stiinte. Pe de altă parte, nu este mai putin adevărat că statutul unei stiinte este dat obiectul său. Dar despre ce stiintă vorbeste Aristotel?
La începutul cărtii Γ a Metafizicii, el spune: „există o stiintă care studiază fiinta ca fiintă si proprietătile sale esentiale” (Metafizica, 1003 a). Această stiintă are un dublu nume: πρώτή φιλоσоφία sau θεоλоγία (Ibid., 1026 a si 1064 b). Cum nu erau suficiente aceste două nume, comentatorii au adăugat un altul, acela de metafizică. De acum ne aflăm deja în prezenta a trei termeni: stiinta fiintei ca fiintă, filosofia primă (sau teologia) si metafizica. Sînt ele sinonime? După Pierre Aubenque, nu, deoarece „departe de a se confunda una cu alta, filosofia primă apare ca o parte a stiintei fiintei ca fiintă” . Potrivit exegetului francez, acest raport între parte si întreg este confirmat prin clasificarea aristotelică a stiintelor contemplative, unde se observă că filosofia primă, de acum înainte definită ca teologie, se suprapune, în cadrul filosofiei în general, filosofiei secunde care este fizica, în timp ce matematicile ocupă, se pare, nu locul al treilea, ci o pozitie intermediară. Fiecărei din aceste stiinte îi este repartizat un gen particular al fiintei: fizicii – acela al fiintelor separate , dar mobile; matematicii – acela al fiintelor imobile, dar neseparate; teologiei, în sfîrsit, în mod clar în acest loc asimilate filosofiei prime (a se compara în cartea E a Metafizicii 1026 a 16 si 19) – genul fiintelor separate si imobile. Stagiritul precizează că această stiintă se numeste teologie deoarece „este fără îndoială că dacă divinul este prezent undeva, el este prezent în această natură imobilă si separată” (Metafizica, 1026 a 20).
În tot cazul, „Aristotel a lăsat fără răspuns în Metafizica sa (care este o culegere de 14 scrieri – de fapt note de curs destinate predării si nu publicării – avînd mai mult sau mai putin legătură între ele si reunite, probabil, pentru întîia oară sub acest titlu de către Andronicos din Rhodos, în secolul I î.Hr.), sau, în orice caz, fără un răspuns clar, problema obiectului specific cercetării pe care el o întreprinde în aceste scrieri. Metafizica, sau, si mai bine spus, „stiinta mult căutată” care, cel putin de la Andronicus încoace, se dezvoltă sub numele de Metafizică, se referă ea la cauzele prime, la divin, la substantă, ori mai vag, si totusi poate mai important, la „fiinta ca fiintă”, asa cum par să anunte primele rînduri din cartea Gamma a Metafizicii? Si, ceea ce este la fel de neclar, această stiintă este ea întelepciunea, filosofia primă, sau mai degrabă teologia, despre care se vorbeste mai ales în Metafizica E 1, 1026 a 9?” .
Mostenirea lăsată de Stagirit va deveni si mai putin clară în urma comentatorilor neoplatonicieni. Mai multi au încercat să clarifice ambiguitătile. Printre acestia, un loc de seamă îi revine lui Avicenna (Abū ‘Alī al-Husayn ibn ‘Abd Allāh ibn Sīnā). De obicei, el este prezentat ca medic si filosof arab, născut la Kharmaithen, în provincia Buhara, în anul 980, mort la Hamadan, în nordul Persiei, în 1037. Totusi, din punct de vedere etnic, Avicenna este de fapt persan si nu arab, chiar dacă scrie si gîndeste în limba arabă.
El este un foarte bun cunoscător al textelor lui Aristotel, dar si al locurilor ambigue lăsate de această stiintă despre care vorbeste Stagiritul. Mai întîi, am dori să discutăm pe scurt despre doctrina cunoasterii la Avicenna. Acesta consideră că sufletul, cu multiplele sale facultăti, este instrumentul cunoasterii sau al perceptiei si face distinctia între „perceptie senzorială” si „perceptie intelectuală”. Instrumentele perceptiei senzoriale sînt cele cinci simturi externe si cele patru simturi interne. Simturile externe si interne sînt proprii perceptiei senzoriale care are loc atunci cînd stimulii senzoriali vin în contact cu organele de simt, se imprimă în ele si sînt perceputi prin facultătile senzoriale. „Orice perceptie nu este, se pare, nimic altceva decît o captare a imaginii obiectului perceput într-un fel sau altul”. El face, ŕ propos de perceptia senzorială, afirmatia că „imaginile tuturor obiectelor percepute ajung la organele de simt si se întipăresc în ele si astfel sînt cuprinse de facultătile senzoriale” . Comentatorii afirmă că „în opinia sa, cunoasterea senzorială este asadar o cunoastere dobîndită ce are drept sursă stimulii perceputi si drept instrument facultătile senzoriale externe si interne. Cît despre cunoasterea intelectuală, ea nu are alt obiect decît lucrurile percepute, iar instrumentul său este facultatea teoretică cu care Dumnezeu a înzestrat fiinta umană si care îi permite să dobîndească acest tip de cunoastere” .
În al doilea rînd, am dori să abordăm cîteva aspecte legate de subiectul metafizicii. În primul capitol din Métaphysique du Shifî (Cartea vindecării sufletului), „unde începe să fie căutat subiectul filosofiei prime pentru a-i fi arătată esentialitatea în raport cu stiintele”, Avicenna reia împărtirea stiintelor din cartea E a Metafizicii lui Aristotel si reaminteste că metafizica „studiază ceea ce este separat de materie prin esenta permanentă si prin definitie” . Pentru Avicenna, subiectul (în acceptiunea sa clasică – τό ύποκείμενον, das Zugrundeliegende, the subject-matter, si nu în sensul modern, post-cartezian, de subiectivitate ) unei stiinte trebuie să fie diferit de obiectele stiintelor (termenul latin objectum este folosit într-un context noetic, traducînd άντικείμενον-ul aristotelic ). Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, Avicenna va trebui să treacă în revistă toate subiectele si obiectele celorlalte stiinte, pentru a vedea dacă fiinta se numără printre ele . Odată făcut inventarul, filosoful arab conchide că subiectul (mawdū = ceea ce este pus) Metafizicii sau „Stiintei divine” sau Ilāhiyyāt este ceea este separat de materie prin esenta permanentă si definitie. La acest nivel, sesizăm un atribut interesant al subiectului metafizicii: ens immateriale. În altă parte, Avicenna afirmă că obiectele celorlalte stiinte trebuie să devină „problemele” metafizicii. Dar acest lucru nu este posibil decît dacă ele au o parte imaterială. O altă concluzie importantă, potrivit lui Avicenna, este aceea conform căreia „obiectul unei stiinte, care nu este evident în sine, trebuie elucidat printr-o stiintă superioară. Astfel, stiinta supremă trebuie să aibă un obiect evident în sine. Nici o stiintă nu-si poate determina propriul obiect, căci ea îl presupune ca fiind dat” . De aceea obiectul prim al acestei stiinte este fiinta ca fiintă , si problemele despre care ea vorbeste sînt lucrurile.
Plecînd de la scrierile lui Aristotel – si mai ales de la Metafizica, E 1, 1026 a 6-19 –, Avicenna distinge trei trăsături caracteristice ale acestei stiinte supreme (stiinta fiintei ca fiintă): „S-a spus că stiinta speculativă cuprinde trei sectiuni: fizica, matematica si metafizica. Si că subiectul fizicii sînt corpurile considerate în miscare si în repaus si că ea cercetează accidentele care li se întîmplă de la sine, din acest punct de vedere. Si că subiectul matematicii este fie o calitate care, prin esenta sa, este lipsită de materie, fie ceea ce poate fi cuantificat. Ceea ce ea cercetează sînt modurile care îi survin cantitătii ca atare. În definitiile sale nu este luat în consideratie nici un fel oarecare de materie si nici o fortă de miscare. Stiinta divină (i.e. metafizica) studiază ceea ce este separat de materie prin esenta permanentă si prin definitie” .
Avicenna afirmă că metafizica poate fi numită filosofie primă, căci ea vine după fizică în ordinea cunoasterii, dar îi este anterioară în privinta obiectului despre care vorbeste. După filosoful persan, metafizica este singura stiintă care pune în mod tematic problema lui Dumnezeu, a fiintei si a naturii sale. Ei îi revine să le determine, si prin însăsi aceasta Dumnezeu nu ar putea să constituie de fapt subiectul său: „Nulla scientiarum debet stabilire esse suum subjectum” . Asadar, dacă Dumnezeu nu este presupus în această stiintă (metafizica), el poate totusi constitui tematic în cadrul ei obiect de cercetare (quaestium): „si ita non est, tunc non potest esse quin sit vel concessum in hac scientia et quaestium in alia, vel concessum in ista et non quaesitum in alia” .
Pentru filosoful persan, nici o stiintă nu-si poate pune întrebări asupra existentei lui Dumnezeu („in nulla quaeritur an sit Deus”) si apoi să o transmită ca pe un positum clar stabilit unei alte stiinte, prin urmare metafizicii îi revine să pună tematic întrebarea: „de Deo an sit”. Deoarece începe prin a dovedi existenta lui Dumnezeu înainte de a se întreba în privinta „proprietătilor” sale, metafizica nu-l poate avea drept subiect propriu pe Dumnezeu: „nulla enim scientiarum debet stabilire esse suum subjectum”. Însă dacă Dumnezeu nu ar putea constitui ca atare subiectul propriu al „scientia divina” despre care se vorbeste aici, el „cade” totusi obligatoriu în cîmpul său de investigatie, de vreme ce acesta a fost de la bun început delimitat ca ceea ce este neapărat sau poate fi lipsit de orice raport cu miscarea si cu materia . Într-adevăr, „Dumnezeu nu este subiectul metafizicii, pentru că subiectul oricărei stiinte este ceva a cărui existentă stiinta respectivă o admite; ceea ce se cercetează sînt doar modurile sale. Am aflat asta deja cu altă ocazie. Ori existenta lui Dumnezeu – fie El lăudat – nu poate fi admisă ca subiect al acestei stiinte, ci face obiectul cercetării ei. Subiectul metafizicii este ceea ce există (almawjūd)ca atare ; si domeniul căutărilor sale (matālib) priveste lucrurile care-l însotesc în mod obligatoriu ca fiintare neconditionată” .Deci, subiectul metafizicii este unul singur, însă această stiintă divină este cea în cadrul căreia sînt studiate cauzele prime ale realitătii (al-wujūd) fizice si matematice si a ceea ce le este corelat (wa mā yata’allaq bihimā), cauza cauzelor si principiul principiilor, – care este Dumnezeu. În stiinta în chestiune – filosofia primă sau metafizica – Dumnezeu nu este dat dintr-o dată, ci este el însusi cercetat, si trebuie deci mai întîi să fie arătat sau demonstrat. Asadar, dacă el poate într-adevăr să fie inclus în obiectul cercetării, nu este însă niciodată subiectul propriu acesteia: „sed non potest concedi quod Deus sit in hac scientia ut subjectum, immo est quaesitum in ea” . Ambitia metafizicii este, pentru Avicenna, una modestă: să trateze despre un subiect universal, nu despre unul divin. Dumnezeu rămîne în afara subiectului metafizicii. Sprijinindu-se pe doctrina stiintei asa cum a fost ea elaborată de Aristotel, Avicenna respinge într-adevăr identificarea subiectului metafizicii cu Dumnezeu, „Subiectul unei stiinte fiind un lucru al cărei existentă ea o presupune . Dacă Dumnezeu ar fi subiectul metafizicii, ar trebui ca existenta sa să fie demonstrată în altă parte, si ca metafizica să-l presupună fără a-i cerceta existenta” .
Asadar, pentru Avicenna, existenta lui Dumnezeu nu ar putea fi acceptată ca subiect al metafizicii, ci ca obiect al cercetării; metafizica nu admite existenta lui Dumnezeu în calitate de obiect de studiu dat sau presupus; ea face în acelasi timp din natura existentei sale si din modurile sale obiectul cercetării sale. Conform interpretării lui F. Nef, demonstratia este următoarea: „Această existentă este deci acceptată într-o altă stiintă, si cercetată aici. Dacă n-ar fi asa, ar trebui ca această existentă să fie ori: 1) acceptată în această stiintă si cercetată într-alta, ori: 2) acceptată în această stiintă si necercetată în alta. Prima variantă (1) nu este posibilă deoarece celelalte stiinte „morale sau politice sau fizice sau matematice” nu studiază existenta lui Dumnezeu; cea de-a doua (2), este si ea imposibilă, căci dacă această existentă nu ar fi studiată în nici o stiintă si este necercetată si în metafizică, ea nu ar fi cercetată de absolut nici o stiintă, ceea ce este imposibil. Trebuie asadar ca ea să fie cercetată în metafizică, dar nu acceptată. Deci metafizica va cerceta existenta lui Dumnezeu (dovedind-o, de exemplu), dar această existentă nu va constitui subiectul metafizicii. Există o diferentă între a-l admite pe Dumnezeu ca obiect al unei stiinte si a căuta a-i dovedi existenta cu ajutorul acestei stiinte. Această diferentă este partial anulată de ipoteza onto-teologică: ea face ca si cum metafizica ar avea un dublu obiect: fiinta ca fiintă si fiinta supremă, Dumnezeu. Însă la Avicenna cele două nu se găsesc pe aceeasi treaptă. Se pare deci că si Avicenna evită structura onto-teologică a metafizicii” .
În altă parte, Avicenna afirmă că patru sînt obiectele acestei stiinte, în ordinea nobletii lor: „Eorum autem quae inquiruntur in ea quattuor sînt: quorum quaedam sînt separata a materia et ab appendiciis materiae omnino, et quaedam sînt commixta materiae, sed ad modum quo commiscetur causa constituens et praecedens [...] et quaedam sînt quae inveniuntur in materia et non in materia, sicut causalitas et unitas. [...] Et quaedam sînt res materiales, sicut motus et quies, sed de eis non inquiritur in hac scientia secundum quod sînt in materia, sed secundum esse quod habent” . Avicenna introduce o distinctie esentială între subiectul (le positum) unei stiinte si obiectele sale de studiu . Unitatea subiectului nu este compatibilă cu o multiplicitate a obiectelor. În vreme ce Aristotel consideră că unitatea unei stiinte este dată de unitatea tipului de relatii de care se ocupă, Avicenna vede unitatea unei stiinte în subjectum (positum), adică în ceea ce este pus sau presupus a deschide domeniul acestei stiinte . Asadar prin subiect se defineste în primul rînd o stiintă si se distinge de toate celelalte, dar si prin si în unitatea acestui subiect ea poate avea în vedere un număr mare de obiecte (Betrachtungsgegenstände, după formularea lui A. Zimmermann ), care totusi trebuie toate să se raporteze, în functie de multiplele determinări asupra cărora vom reveni, la primum subjectum care caracterizează de fiecare dată respectiva stiintă garantîndu-i unitatea specifică. Cu sigurantă, ca să-l cităm pe J.-F. Courtine, „Avicenna introduce o distinctie esentială, si care rămîne o linie directoare, între subiect în sens strict, positum-ul unei stiinte, si obiectele sale de cercetare. Unitatea subiectului permite si chiar implică multiplicitatea diferentiată a obiectelor legate de inquisitio, intentio, de scopul propriu-zis al unei astfel de stiinte determinate” .
Pe de altă parte, distinctia între subiectul si obiectele stiintei este expusă cu claritate la Toma din Aquino, S.T., Ia, q. 1, a. 7: „Sic enim se habet subjectum ad scientiam, sicut objectum ad potentiam vel habitum” . Există aici, în această propozitie, o distinctie evidentă între subiectul si obiectul unei stiinte . „În primul rînd, obiectul poate fi considerat ca materia la care se referă sau asupra căreia se exercită activitatea de cunoastere proprie unei sau altei «capacităti» sau «facultăti» («objectum comparatur ad actionem ut materia»; vezi S.T., Ia IIae, q. 18, a. 2). În al doilea rînd, subiectul unei stiinte înseamnă încercarea de a-i determina positum-ul (stiintei), ceea ce este pus sau presupus înainte de abordarea domeniului său si în calitate de conditie de posibilitate pentru studiul obiectelor care se referă la ea” .
La începutul secolului al XIII-lea, Aristotel îsi face intrarea în Occidentul medieval aducînd cu sine problemele metafizicii, ale statutului său, al naturii si obiectelor sale. Care este subiectul acestei metafizici transmise sub numele de metafizică ? În primul rînd, prin subiectul său, o stiintă se defineste mai întîi si se diferentiază de toate celelalte. Prin unitatea acestui subiect, o stiintă poate avea în vedere o pluralitate de obiecte. O stiintă posedă asadar un subiect si un număr mare de obiecte, ce se raportează la primum subjectum care caracterizează si îi asigură unitatea specifică . Următoarea observatie a lui Aristotel (din Fizica) este extrem de interesantă: totul se întîmplă atunci cînd există un subiect (190 a), si acest subiect este omul (190 b). În Organon, mai exact în Analitica secundă 76 b 11 sqq., el oferă premisele subiectului unei stiinte, însă Avicenna este cel care va formula aproape ca un canon pentru traditia scolastică si post-scolastică problematica subiectului stiintei supreme . J.-F. Courtine sustine că „subiectul unei stiinte (positum-ul său) este pus sau presupus anterior deschiderii domeniului său si în calitate de conditie de posibilitate pentru studiul obiectelor care se referă la ea” . Pentru Avicenna, „Dumnezeu este un obiect al metafizicii”, însă el nu este niciodată subiectul propriu al acestei stiinte: „constat autem quod omnis scientia habet subjectum suum proprium. Inquiramus ergo quid sit subjectum hujus scientiae, et consideramus an subjectum hujus scientiae sit ipse Deus excelsus” . Filosoful persan respinge aici teza teologică conform căreia Dumnezeu ar fi subiectul propriu al metafizicii. Importanta lui Avicenna constă în faptul că metafizica sa (Liber de philosophia prima sive scientia divina) pătrunde în Occidentul latin înaintea primelor traduceri latine ale Metafizicii lui Aristotel (Metaphysica vetustissima, în patru cărti). Primele traduceri în latină ale lui Avicenna îi apartin lui Gerard din Cremona sau lui Gundissalinus, datează din jurul anului 1150 si sînt bineînteles cunoscute la Paris mult mai tîrziu. Important aici este faptul că Metafizica lui Avicenna a fost tradusă înainte chiar si de primele traduceri în latină ale Metafizicii lui Aristotel (Metaphysica vetustissima) .
Conform teoriei lui Avicenna, metafizica nu-l poate avea drept subiect decît pe Dumnezeu, căci el nu este dat, ca fiind presupus; totusi, el poate fi cercetat ca obiect. Cum este posibil? Fizica poate face trimitere la imaterialitatea divină plecînd de la lucrurile materiale; în acest punct, gînditorul arab anticipează ceea ce se va întîmpla în scolastica latină sub numele de analogia entis: putem cunoaste ceea ce este imaterial, ne-creat, plecînd de la sensibil, de la ceea ce este creat. Punctul de plecare pentru majoritatea scolasticilor (nu vorbim aici despre Duns Scotus si traditia sa) era fizica. R. Descartes va fi cel care va modifica acest fundament. Pentru el, rădăcina arborelui cunoasterii va fi metafizica. Fizica va veni în urma ei. M. Heidegger avea să-i aducă critici lui R. Descartes, reprosîndu-i că rădăcinile arborelui nu sînt înfipte în nici un pămînt (nici crestin, nici păgîn) . Putem face referire la M. Heidegger ŕ propos de positum, despre care vorbeste în conferinta Fenomenologie si teologie , din martie 1927. Se poate spune că acest positum este prezent doar în cazul stiintelor (M. Heidegger include aici si teologia). După părerea sa, doar filosofia (ca atare) este o „stiintă a fiintei”. Acesta este motivul pentru care nu si-a transformat subiectul într-un obiect propriu-zis, ci recurge mereu la ceva mai abstract, ens qua ens. Este adevărat că teologia nu posedă un positum obiectiv, însă „obiectivitatea” obiectului său este conferită de credintă.
Conform lui J.-F. Courtine, „formularea avicenniană a problemei subiectului metafizicii, adică si a unitătii de cercetare a scientia divina, va rămîne determinantă pentru întreaga problematică ulterioară a scolasticii” . Pentru autorii medievali problema subiectului se pune cam în acesti termeni: dacă Dumnezeu nu este de fapt subiectul acestei stiinte, cum pot fi determinate raporturile pe care le întretine cu El? Dacă Dumnezeu nu se poate identifica total cu acest subiect, în ce măsură poate el coincide, măcar partial, cu acesta? . Accentul cade tot pe articularea onto-teologică, sau, mai exact, pe „spatiul de joc” rămas între teologia filosofilor si teologia propriu zisă. Termenul de teologie apare relativ tîrziu în Occidentul latin, sub forma teologiei revelate (sacra pagina, sacra scriptura, sacra doctrina – sînt termenii pe care îi întrebuintează Toma din Aquino. Arareori el face apel la termenul de „teologie”).
Ne vom mai opri încă putin asupra unei teme avicenniene. Pentru filosoful persan, distinctia între materie si formă devine distinctia între posibil si necesar. Materia reprezintă posibilitatea, iar forma necesitatea . De ce ni se pare importantă această temă? Deoarece ni se pare îndreptătită critica care i-a fost adusă: „derivarea tuturor existentelor din existenta necesară nu este o creatie intentionată, căci o intentie creatoare ar implica o multiplicitate în natura Unului, care este însă cu desăvîrsire simplă: divinitatea este cauză nu în virtutea vreunei intentii ci a propriei sale esente [...] astfel încît divinitatea si lumea sînt coeterne” . Nimic nu se poate sustrage necesitătii absolute. Gînditorii crestini nu vor putea niciodată să accepte acest determinism radical.