MOMENTUL PHILON SI METODA ALEGORICĂ
                                                                                             

                                                                                                                                  Florin CRÎSMĂREANU



     Pentru omul zilelor noastre, interpretarea alegorică este inacceptabilă si asta datorită arbitrariului său. De regulă, metoda alegorică trimite la Alexandria si este legată de numele lui Philon.Alegoria, cum îi spune si numele, trimite spre altceva, implică un referent din afară, si nu este proprie doar Alexandriei, fiind întîlnită atît în Egipt cît si în Grecia. Spre exemplu, Xenofan si Platon au utilizat procedeul alegoric, considerînd că interpretarea literală a poemelor lui Homer aduce insulte zeilor. Doar acest procedeu îi ajuta pe vechii greci să înteleagă locurile ascunse din opera homerică. Deci, alegoria nu ascunde, dezvăluie doar. Deosebesc între procedeul alegoric si termenul alegorie, deoarece termenul hyponia (sens subiacent) utilizat în interpretarea figurată este mai vechi decît termenul alegorie. Abia în secolul I î.d.Hr., hyponia a cedat locul unui termen luat din vocabularul gramatical: alegoria. Paul Desharme socoteste că acest termen – alegorie – nu se întîlneste înainte de Cicero, Plutarh fiind primul scriitor grec care-l foloseste. Dacă cu privire la terminologie asa stau lucrurile, atunci pentru cei mai multi exegeti Theagenes din Regium (secolul al V-lea î.d.Hr.) este cel care inaugurează, în spatiul grec, procedeul alegoric. În Alexandria, înaintea lui Philon, alegoria a fost utilizată de Aristobul.
Cert este că la începutul erei crestine ceva se întîmplă cu alegoria. „Filosofia crestină în Alexandria a început nu cu un crestin, ci cu un evreu care, desi elenizat, a rămas credincios religiei iudaice; acest evreu este Philon din Alexandria” (Methodios Foughias, Mitropolitul Pisidiei). Locus philonicus prin excelentă îl reprezintă alegoria, chiar dacă Philon nu îsi defineste în nici un loc propria metodă alegorică. El aplică alegoria în mod sistematic la scrierile Vechiului Testament. După el, Dumnezeu lasă cîteva indicii în textele Vechiului Testament care îndreptătesc interpretarea alegorică. Spre exemplu, Cartea Genezei vorbeste despre arborii din Paradis, care sînt diferiti de arborii ce ne înconjoară; ceea ce înseamnă că sensul literal nu este ajuns. Philon compară relatia dintre sensul literal si cel alegoric cu relatia dintre corp si suflet, o metaforă a cărei eficientă istorică este dovedită. Alegoria trimite la sensul superior, invizibil, la care doar initiatul, interpretul competent poate ajunge. Dimensiune elevată a sensului pe care însusi Dumnezeu a voalat-o, protejînd-o astfel de lectorul, interpretul, comun. Cheia Scripturii nu este livrată decît cercului restrîns al celor care au confirmat că sînt demni de acest sens (motivul cheii este prezent si în Noul Testament, vezi Luca 11, 52 si Apocalipsa 3, 7; pentru alte referinte la motivul cheii în Scriptură vezi Henri de Lubac, Histoire et ésprit. L’intelligence de l’Ecriture d’apres Origéne, Paris, 1950).
Alexandria lui Philon se caracterizează prin ecletism, întîlnindu-se aici foarte multe doctrine la prima vedere ireconciliabile. Evreu provenind dintr-o familie foarte bogată si influentă, Philon era bun cunoscător al filosofiei grecesti, fiind un reprezentant al platonismului mediu, aspect care l-a determinat pe Suetoniu să afirme în De viris illustribus (XI): „Ori Philon platonizează, ori Platon philonizează”. În textele sale el a dorit să dea filosofiei grecesti un continut teologic. Cunostea foarte bine si doctrina esenienilor (terapeutii), de care era foarte apropiat (Introducere, p. 19-21), si de la care împrumută interpretarea „pericopei săptămînii”. Exemplific cu două pasaje extrase din această „săptămînă” în care este pusă la lucru metoda alegorică: „asa s-au făcut cerul si pămîntul si toată ostirea lor” (Geneză 2,1). Această pericopă Philon o vede, prin prisma metodei alegorice, ca geneză a intelectului (cerul) si a senzatiei (pămîntul) (Cartea I, 1). Ceva mai încolo, alexandrinul atribuie bărbatului intelectul, femei senzatia iar sarpelui plăcerea. Doar despre intelect este vorba în al doilea exemplu: „si a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse si l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze si s-o păzească” (Geneza 2, 15). Dar, după interpretarea lui Philon (Cartea I, XXVIII, 88), omul pe care l-a făcut nu este acelasi cu omul plămădit din pămînt; căci intelectul modelat din pămînt este mai degrabă pămîntesc, în vreme ce intelectul făcut după chip este mai degrabă nematerial. Acum, fiecare dintre noi va reflecta si va spune dacă este făcut sau plămădit...
Philon se detasează atît de adeptii interpretării literale, literalistii, care erau în pericol de a gîndi lucruri absurde urmînd doar litera, cît si de comparatisti, care vedeau practicile rituale ale evreilor înrudite cu cele păgîne. El considera că adevăratul interpret este acela care, fără a nega sensul literal al textului, dă o explicatie morală si spirituală a respectivului text. Indiferent dacă interpretăm literal sau alegoric realizăm un comentariu. Comentariul reprezintă una din caracteristicile esentiale ale Alexandriei elenistice. Pentru Philon, este valabil comentariul biblic sau midras-ul, ale cărui rădăcini trebuie căutate în dipticul Ezra-Neemia (Introducere, p. 10-13). Daras, verbul din care derivă mi-dras (comentariu, scolie), este polisemantic. Poate însemna cel putin trei lucruri: în primul rînd, traducerea; în al doilea rînd, explicarea, glosarea, interpretarea, si în al treilea rînd, daras se referă la urmarea lui Dumnezeu. Midras are drept corespondent în greacă omilia iar în latină sermo.
Comentariul (omilia) va fi adoptat si de primii scriitori bisericesti si de Sfintii Părinti: Origen, Clement Alexandrinul, Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul fiind doar cîteva exemple. Universalizarea alegoriei, care s-a realizat în Alexandria odată cu Philon si Origen, s-a aflat în opozitie cu scoala exegetică din Antiohia, ai cărei reprezentanti de seamă au fost: Diodor din Tars († 394), Ioan Gură de Aur (349-407) si Theodoret din Cyr (393-460). Acesti autori au acordat mare însemnătate sensului literal, istoric.
Ironie a sortii, opera lui Philon ne-a fost păstrată de crestini, nu de evrei. Cu sigurantă, astăzi am discuta despre Philon si alegorie la fel ca despre Theagenes din Regium, adică deloc, dacă nu ar fi apărut odată cu crestinismul următoarea dilemă: cum se poate concilia Vechiul Testament cu învătătura lui Hristos? Alegoria a furnizat o solutie pentru această problemă exegetică. Iisus clarifică (mai exact, împlineste) scrierile Vechiul Testament (Ioan 5, 39 si 46). Această interpretare alegorizantă a Vechiului Testament a primit mult mai tîrziu – secolul al XIX-lea – numele de tipologie. Obiectivul său este acela de a aminti în Vechiul Testament acesti typoi, prefigurări ale figurii lui Iisus (interesant este faptul că profetii Vechiului Testament nu-si amintesc depre trecut, ci despre viitor, adică despre Hristos). Astfel, sacrificiul lui Isaac prin Avraam anuntă jerfirea lui Iisus de către Tatăl; cele trei zile ale lui Iona în burta pestelui simbolizează timpul cuprins între Moarte si Învierea lui Hristos s.a.
Pe urmele lui Philon, Origen descoperă cheia interpretării Bibliei într-un verset din Cartea Proverbelor 22, 20: ecce descripsi eam tibi tripliciter in cogitationibus et scientia; aspect care-l va determina pe marele alexandrin să vorbească în Despre principii, cartea a IV-a, despre sensul corporal, cel pneumatic si spiritual. Această trihotomie corespunde diviziunii testamentare, dar si celei philoniene, care preia tripartitia platoniciană între corp, suflet si spirit. Origen se deosebeste totusi de Philon cu privire la metoda alegorică, interpretarea sa avînd un puternic caracter hristologic. Conceptia origenistă a celor trei sensuri ale Scripturii se va transforma în Evul Mediu în „doctrina celor patru interpretări”: sensul literal, sensul alegoric, sensul moral si sensul anagogic. Formularea definitivă a acestei doctrine apare în opera lui Ioan Cassian (360-430/435). În Evul Mediu tîrziu, Augustin din Dacia rezumă această doctrină printr-un adagio faimos: litera gesta docet, quid credas allegoria, moralis quid agas, quo tendas anagogia (sensul literal învată ceea ce a ajuns la noi, sensul alegoric ceea ce trebuie tu să crezi, sensul moral ceea ce trebuie tu să faci, iar sensul anagogic către ceea ce trebuie să tinzi).
Doctrina celor patru sensuri ale interpretării domină Evul Mediu, însă odată cu Reforma are loc o simplificare, se impune doar un singur sens: cel literal, ce a determinat în secolul Luminilor metoda istorico-critică, care trebuia să ducă la o interpretare stiintifică a unui text oarecare sau a unui fapt cultural. Luther numeste un principiu unic cu privire la interpretare: sola Scriptura. Doar că prin acest principiu, după formularea lui Ricoeur, „Evanghelia însăsi a devenit un text, o literă, ea exprimă o diferentă si o distantă, oricît ar fi ele de mici, fată de evenimentul proclamat, adică acest text este rupt de legăturile lui cu o comunitate vie si redus la starea de cadavru trimis la autopsie”. Unul din cele mai importante efecte istorice, ale impunerii sensului literal si implicit al metodei istorico-critice este reprezentat de un anumit tip de lectură, care a culminat cu interpretarea ideologică. Acest tip de interpretare nu a mai dus la o transformare radicală a subiectului care exercită interpretarea (cum se întîmpla, de exemplu, în cazul unei lecturi anagogice) ci la o modificare a modului de a gîndi, care a reusit să fie pus în practică cu efectele bine cunoscute. Nu subiectul care interpretează se transformă în mod radical, ci masele suferă această transformare radicală, dar nu în acelasi sens cu transformarea subiectului, dimpotrivă. Acest fapt poate fi văzut ca o consecintă a înlăturării alegoriei. Lucru sesizabil si în conceptia lui Davidson cu privire la metaforă. Din punctul său de vedere, a lansa o metaforă într-o conversatie e ca si cum ai întrerupe brusc conversatia pentru a face o grimasă, sau a scoate din buzunar o fotografie si a o arăta. Ceea ce înseamnă că pentru Davidson metaforele nu au întelesuri, mai exact nu trimit la alte întelesuri. Din păcate, acest mod de interpretare domină de la Reformă încoace, si de aceea alegoria lui Philon ne pare atît de străină. Alexandrinul propune o cheie de lectură cu care traditia primelor secole crestine era familiarizată, o grilă de a lectura care astăzi nu mai spune nimic, în tot cazul nu mare lucru. Doar  practicînd o astfel de interpretare constientizezi bogătia de sensuri pe care o oferă un text sau un fapt cultural. Este adevărat că alegorizînd un text îi atribui o semnificatie pe care în mod evident textul nu o are, textul trebuie pus în relatie cu altceva. Chiar dacă are putere – poate să ucidă (II Corinteni 3, 6), litera nu-i de ajuns, trebuie completată (sau desăvîrsită) de interpretarea în Duh, convertire asemănătoare prefacerii pîinii în Euharistie. Ceea ce înseamnă că  textele ne întîlnesc cîteodată si pe calea Damascului.

 

ą Philon din Alexandria, Comentariu alegoric al legilor sfinte după lucrarea de sase zile, Editia a II-a, Editura Herald, Bucuresti, 2006; traducere, introducere si note de Zenaida Anamaria Luca.