FRIEDGARD THOMA – EMIL CIORAN: UN ROMAN EPISTOLAR

                                            

                                                                                                                                        Constantin CUBLESAN
           

          Retras în mansarda unui imobil de lîngă frumoasa Grădină Luxemburg din Paris, Emil Cioran a fost mereu un singuratec, un însingurat („s-a considerat întotdeauna cel mai singuratec individualist”), în ciuda faptului că tinea casa deschisă pentru diversi interesati, de la admiratori ai operei pînă la indivizi oarecare, ce i se adresau ca unei incontestabile autorităti în materie de… sinucidere. În categoria celor dintîi se află si profesoara („nu-mi rămîne altceva de făcut decît /…/ să învăt elevii, adică să le formez opinii mai «bune» si în rest să-mi îndeplinesc înjurînd orarul”) Friedgard Thoma, din Köln, care în 1979, descoperindu-i opera („arta lui de a surprinde cîntecul mortii”), se entuziasmează de stilul acestuia („toate frazele lui aveau prospetimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate, însă, sînt eliberate de tabu-uri printr-o manieră elegantă“) si aderînd, mai degrabă descoperind în „ideile” acestuia propriile atitudini („a semănat prin ideile lui, lejer însiruite una după alta, o dusmănie temeinică fată de societate si împotriva a tot ce îi este valoros si scump”), se decide, „la sfîrsitul lui ianuarie sau începutul lui februarie 1981”, să-i scrie, pentru a-i „multumi” de tot ceea ce îi oferise prin lectura cărtilor sale. Cioran îi răspunde, la 6 februarie 1981: „Dragă Doamnă Schulte-Thoma,/ Cele mai bune multumiri pentru scrisoarea Dumneavoastră prietenoasă si – oare mi-e îngăduit să spun? – plină de căldură“. Această căldură, pe care o simtea filosoful de pe 21, rue de L’Odéon, din Paris (notîndu-i corespondentei si numărul de telefon: 63327-68, ca o invitatie la dialog, dincolo de calea epistolară), avea să declanseze, neasteptat, una dintre cele mai pasionante si pasionale legături afective ale bărbatului septuagenar la acea dată, devenind, cu timpul, romanul unei iubiri ilicite, derulată pe durata unui deceniu, relatia păstrîndu-se însă si pe mai departe, pînă la stingerea din viată a lui Cioran, si care, iată, abia după trecerea anilor ni se revelează spectaculos în volumul realizat de însusi subiectul delicatei aventuri, Friedgard Thoma, ce comentează, nu fără o anume stare emotională, bine supravegheată intelectual, masivul corpus epistolar pe care-l detine (sînt si cîteva scrisori pe care le păstrează în intimitatea proprie, marcîndu-le totusi locul prin mentiunea: cenzurate), ce consemnează legătura lor afectivă (Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume, traducere din germană de Nora Iuga. EST, Samuel Taster Editeur, Paris, Bucarest, Jerusalem, 2005, Colectia Deosebită, nr. 9, avînd la bază editia originală apărută în 2000). Această dezvăluire e demnă de tot interesul, din multe puncte de vedere, dar mai înainte de toate datorită portretului viu în care este fixat unul dintre scriitorii cu biografia cea mai dificilă, ca să nu spun misterioasă, a secolului trecut.
 Relatia celor doi se declansează spontan si evoluează alert, scrisorile lor, dublate de convorbiri telefonice, adesea insinuante, întotdeauna însă purtate cu o elegantă intelectuală desăvîrsită, aminteste haloul romantic al atîtor autentice romane epistolare de epocă (Cei doi îsi recomandă, bunăoară, bucăti muzicale, cărti pentru lectură s.a., dar îsi comunică si impresii pe marginea textelor cioraniene, sau ale altor scriitori, nu în ultimul rînd făcînd străvezii referiri… amoroase, discrete, dar cu atît mai provocatoare, căci se referă la situatii, la gesturi, la momente de intimitate, la care vor reveni si mai tîrziu, cînd febra erotică se va dizolva într-o relatie de cordialitate profundă: „…între timp ascult Arpeggione – scrie Cioran – pe care mi l-ati dăruit si îmi spun că /…/ adevărul se află în altă parte, în momentele în care v-am sărutat mîinile cum le-ati sărutat Dumneavoastră pe ale mele” – octombrie 1981, etc). Cioran i se destăinuie cu o febrilă sinceritate, alta decît în textele oferite, se-ntelege, tiparului, mărturisindu-si sentimentele – pagini, poate, unice –, cu o frenezie adolescentină: „Mai bine de o oră – scrie el în Duminica Pastelui (1981) – în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încît a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd mintile. Am discutat prea mult si am înteles dependenta mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că as vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Ati fost oarecum speriată cînd v-am vorbit de o înclinatie «perversă» pe care mi-o stîrneste trupul Dumneavoastră“. Etc.
 La drept vorbind, nu aceste intimităti fac pretios, cu adevărat, documentarul comentat de Friedgard Thoma, nici intriga romanului, în care nu lipsesc scene de gelozie, excursii de vacantă, într-un anturaj mai mult sau mai putin constient de relatia lor, regia cunostintei cu tovarăsa de viată a lui Cioran, scrisorile trimise sub acoperire la adrese de taină, reprosurile sau chemările din depărtare, plimbările, de mînă, printr-un Paris ce-i ascunde în anonimat, seri la restaurant, camere de hotel etc. etc. ci mărturisirea de sine a filosofului, nu pentru un cititor necunoscut ci pentru o fiintă reală, stimulatoare si mereu incitantă. Reflectiile sale – adevărate panseuri, apar aici în adevărata lor viabilitate existentială: „Totdeauna am privit îmbătrînirea ca pe o rusine” – un tip de confesiune, constientizînd viata ca evolutie nu într-un timp abstract ci într-unul foarte precis determinat cînd vorbesti de o relatie particulară cu cineva anume; sau: „Cursul subteran al sentimentelor! Te crezi eliberat de ele, dar în secret continuă să trăiască, ba chiar înaintează, aproape independent de noi”; sau: „Prăpastia dintre aforismele mele si viata mea nu e asa de mare cum credeti Dumneavoastră. Dar există, si asta ar trebui să vă bucure, pentru că dacă gîndurile mele s-ar fi putut transforma pe loc în fapte, Dumneavoastră ati fi azi într-un mormînt si eu la puscărie…”; sau: „… trebuie să folosim răgazul care ne este acordat, pentru a ne chinui inutil. Acesta este un lux la care ar fi păcat să renuntăm”. Etc.
 Tocmai din această perspectivă rămîn memorabile cîteva scene cu Cioran, ce apare fixat emotional pe alte coordonate existentiale decît cele stiute de cei (altfel) apropiati lui. De la descrierea (au făcut-o si altii, dar cu o altă încărcătură afectivă) apartamentului în care îsi duce viata filosoful: „Curioasă si constientă că trăiesc un moment istoric, urc în urma lui Cioran cele 95 sau mai multe trepte pînă sus într-o mansardă minusculă (cu toaleta pe casa scării, de folosintă comună); pe usa de la intrare stă scris cu pixul numele de familie al prietenei lui: Boue. În vestibul aproape că trebuie să te apleci, de asemenea pe coridorul ce duce la bucătărie. Cioran este (ca si mai tîrziu, de fiecare dată din nou) îngrijorat, ca nu cumva să mă lovesc cu capul de tavan sau de tocul usilor sau să mă împiedic de prag. Pînă si bucătăria are formatul unui dulap si e utilată cu două ochiuri de aragaz si o chiuvetă. Curătă fasolea si îmi închipui ce mină ar face acum madam Boue, dacă ar intra pe usă. Pînă la urmă o scot la capăt împiedicîndu-l pe Cioran să facă scrum splendoarea de file de vită. Un vin rosu grozav (Bordeaux) îmi ridică moralul…”; sau într-un al doilea timp: „În seara următoare am ajuns ŕ bout de souffle la etajul cinci sau sase, 21, rue de L’Odéon. În vestibulul îngust o primire excesiv călduroasă, pe urmă sînt condusă într-un fel de cameră de zi, mică si cochetă, cu mobilier metalic si un pat acoperit cu o cuvertură albastră. Sînt si cărti. Pe pereti atîrnă cîteva desene (poate Michaux?)./ În fata geamului dinspre balcon, prin care ai o perspectivă neasteptată asupra acoperisurilor din Paris, se află o masă aranjată sărbătoreste cu o grijă drăgostoasă. Nu, asta nu e odaia lui Cioran, ci aceea a partenerei lui de viată, Simone. Totodată serveste si de cameră oficială de primire. Doar un covor balcanic întins pe jos aminteste de locul de bastină al lui Cioran”), la prezentarea aceleia ce i-a stat în preajmă, Simone Boue („Nu numai Cioran, dar si eu tremuram la gîndul întîlnirii mele cu Simone si dacă ne vom simti atrase una de alta /…/ o priveam pe Simone după ce ne-am îmbrătisat cu totii: o femeie foarte frumoasă, bronzată, înaltă, la vreo saizeci de ani, elegantă, cu ochi căprui foarte calzi. Imediat m-a străfulgerat ceva. Am fost atrasi /era însotită de fostul ei sot – n.n., Ct.C./ pe loc de aparitia ei”. Prietenia celor două femei însă, va determina, oarecum, sfîrsitul idilei dintre Friedgard si Cioran – „totul se sfîrsise /…/ desi eu n-as spune «totul». Dar începînd de acum scrisorile aveau să devină mai rare – iar eu aveam să le scriu mai des la amîndoi”) Etc. Cu timpul atractia... pasională scade între ei, dar cei doi rămîn în continuare fideli confidenti – o relatia oarecum camaraderească: „Cioran deveni tot mai mult prietenul meu, prieten plin de jale si umor. Încă ne plăcea să facem plimbări lungi prin Paris, strîngîndu-ne de mînă în acelasi pas…”. O astfel de plimbare, la 19 octombrie 1992, în cimitirul Montparnasse, rămîne întru totul memorabilă pentru comportamentul si psihologia filosofului, din ultimii săi ani de viată, cînd încă rationa lucid dar avea un vizionarism straniu, grotesc, asupra propriului sfîrsit: „Niciodată pînă acum nu mai m-a tras atît de hotărît înspre o tintă. Tinta e drept înainte spre cimitirul meu preferat. Ceea ce la început bănuiam, acum devine certitudine: Cioran e în căutarea propriului său mormînt. Simone a cumpărat pentru ei doi un loc de veci în cimitirul Montparnasse. El cunostea directia: de la intrarea principală la stînga pe lîngă mormîntul nefericitului Jean Seberg, pe urmă la dreapta pe potecile înguste dintre morminte. Se vîntură încoace si încolo, clătinîndu-se pe picioare si foarte hotărît, asa încît, de data asta, mi-e frică si-mi fac griji să nu cadă. Înainte mai glumeam: «Cioran, iată că tot ati devenit pînă la urmă mare latifundiar la Paris». Si el: «E mai bine să-ti vizitezi mormîntul înainte de moarte decît după» (…) Si iată că Cioran se opreste brusc în fata unei plăci cenusii de granit, asezate la nivelul pămîntului. Este aproape sigur că această piatră pe care nu scrie nimic e a lui si latră de două ori furios si amenintător la ea, două sunete îngrozitoare, întunecate si imprevizibile îi ies din gură si seamănă foarte bine cu un lătrat veritabil. (…) Brusc se miră cum de nu e nici un semn pe piatra aceea. (…) «Cioran, numele vine mai tîrziu. Privilegiul ăsta trebuie să vi-l cuceriti mai întîi». Atunci cade în genunchi pe piatra aceea rîzînd tare si disperat si se loveste cu palma peste frunte. O femeie corpolentă, care îsi face de lucru în jurul unui mormînt învecinat, se uită bănuitor în sus”.
 Textele acestea de comentariu, de comperaj între două momente de corespondentă, practic dintre două scrisori, ce structurează, de fapt, evolutia romanului,au mult aer evocator, dublat cu decentă de o opinie în marginea operei cioraniene, judecată însă din lăuntrul trăirilor filosofului, căci Friedgard Thoma se simte ca un rezoner fidel al ideilor, al sentimentelor, al atitudinilor lui Cioran, sub pretextul că, odată si odată, va scrie despre el o carte („De altfel era convins că într-o bună zi aveam să desăvîrsesc o carte despre el”). Si iată, cartea s-a împlinit acum. Nu e una exegetică – în orice caz foarte putin exegetică iar ideile pe care le accentuează autoarea sînt abia enuntate; altii le-au dezvoltat, le-au dezbătut mult mai bine si mai complet – , ci una în care autoarea (una si aceeasi persoană cu eroina) a decis a se denuda în fata cititorilor, pentru a ni-l prezenta pe omul, nu pe filosoful Cioran, în ipostazele sale de maximă intimitate… intelectuală. Căci, cartea datorată Friedgardei Thoma este cartea de mărturie nu a unei îndrăgostite (de altfel, din paginile corespondentei se întelege destul de usor că ea doar consimte asaltului erotic), ci a unei protectoare de suflet, a unei autentice pretuitoare a insolitei gîndiri si prestatii existentiale pe care filosoful român a efectuat-o într-un secol bulversat de angoase. Degradarea fizică si spirituală a lui Cioran, în ultima sa perioadă de viată, e o mărturie dramatică în acest sens. Si dacă imaginea lui de spital a mai fost evocată de altii, care l-au vizitat, îndeobste tinînd să ia o ultimă fotografie după chipul celui ce cădea în timp spre moarte, Friedgard Thoma ne oferă mărturia unui suflet afectat de această cădere în care trăia ceva din propria-i experientă umană. „Fusese internat la spital (Cochin) unde i se operase piciorul rupt si i se pusese o tijă. Pentru că vrea mereu să se ridice trebuie legat la pat. (…) Cînd mă vede, Cioran se saltă în sus în pat si mă priveste fix, ca si cînd ar trebui să fixeze aparatul de fotografiat al lui Richard Averton. Pe urmă spune tare, clar si important, ba chiar patetic, în germană:/ Am fost un mare vînător de fuste./ Ce-mi spusese el mie într-una din ultimele lui scrisori: grotescul se potriveste bine cu măretia! (…) Ezităm între rîs si plîns. Este ultimul cuvînt coerent pe care l-am auzit rostit de el. După aceea încearcă mereu să vorbească nemteste, dar nu reuseste să rostească decît începutul de propozitie, pe care n-o poate duce mai departe, nici în franceză (…) spiritul său s-a frînt definitiv, s-a stins jalnic. Autodistrugerea e punctul principal al programului meu îmi scrisese – dar a stiut el, oare, vreodată, ce înseamnă să trebuiască să faci cu adevărat acest lucru?/ De fiecare dată cînd la plecare nu-l luăm cu noi e de-a dreptul dezolat. (…) În vara fierbinte a lui 1994, Cioran nu mă mai recunoaste, zace apatic si aparent adormit în micul parc «Broca» alături de ruinele unei mănăstiri, unde este dus, cînd e vreme bună, în cărucior. (…) La ultima mea vizită în grădina Broca, Cioran zace aplecat mult pe spate în căruciorul lui lîngă mine. Tocmai soseste si Marie-France, fiica lui Ionesco, mort de curînd, dacă nu mă însel. Ea va fi cea – după cum îmi spune Simone – care organizează în 1995 înmormî­ntarea lui Cioran, pentru că iată el s-a stins la două zile după ziua mea”.
 Si, poate, cele mai nimerite cuvinte pentru finalul acestui… roman sentimental epistolar trăit de Emil Cioran la apogeul vîrstei, ar fi cele pe care i le scrisese, în toamna anului 1981, Friedgardei Thoma: „Desi am iubit viata pătimas, am găsit-o totusi lipsită de sens”.