VINTILĂ HORIA ÎN DOSARELE SECURITĂTII

                                            

                                                                                                                                        Constantin CUBLESAN
           

      S-au împlinit două decenii de cînd Vintilă Horia a încetat din viată (4 aprilie 1992), în Spania, departe de tară si de pămîntul strămosilor în care ar fi dorit să-si doarmă somnul de veci, dar la care nu s-a mai întors niciodată, după ce în 1944, în urma actului de la 23 august, întregul corp diplomatic de la Viena, unde se afla de doi ani, ca atasat de presă, a fost eliberat din functie:„... am primit domiciliu fortat – se mărturiseste scriitorul într-un interviu acordat Marilenei Rotaru, după 1990 – ca toti diplomatii români din Germania, după cum si diplomatii germani din România primiseră domiciliu fortat. Trecusem de la conditia de aliat la cea de inamic. Am stat vreo lună de zile în hausarest, apoi ne-au urcat pe toti într-un tren care ne-a dus în Silezia nu departe de Breslau, unde ne-au închis într-un lagăr diplomatic (...) Am stat acolo din septembrie 1944 pînă în ianuarie 1945. Se apropia frontul (...) Guvernul german a continuat să se poarte corect cu noi, ne-a îmbarcat într-un tren si după aproape o săptămînă de călătorie prin gări bombardate, în care stăteam cu orele si uneori cu zilele, asteptînd să putem trece, am ajuns într-un sat din Austria, unde am rămas pînă la sfîrsitul războiului (...) Au venit trupele engleze si ne-au eliberat (...) Pe la începutul lui iunie, ne-au dus cu niste camioane mari în Italia. Am ajuns într-un alt lagăr, format din niste cazărmi uriase, în apropiere de Bologna (...) Într-o zi, am închiriat două locuri într-un camion, pentru mine si pentru nevastă-mea, si-am fugit din lagăr (...) Cu destinatia Roma (...) Două luni mai tîrziu – totul se întîmpla în 1945, n.n., Ct.C. – a venit la Napoli un vapor românesc – «Transilvania» – care trebuia să ne ducă în tară. Eu i-am spus imediat neveste-mi: «Noi nu ne întoarcem, pentru că vor veni rusii în România si va fi guvern comunist» . Am stiut în clipa aceea că începea exilul (...) Au plecat toti, afară de pictorul Drăgutescu, Ionel Perlea si cu mine, si în port, la Constanta, li s-a luat tot ce aveau la ei, bani, bijuterii, îmbrăcăminte, au fost scosi din posturi, iar putin mai tîrziu au fost azvîrliti în închisoare. Eu n-am regretat hotărîrea pe care am luat-o”. Am insistat asupra acestor evenimente si date deoarece ele sînt extrem de importante pentru tot ce a urmat în vita lui Vintilă Horia.

Cu nr. 55.035 din 24.02.1945 a Ordinului Inspectoratului General al Jandarmeriei, urmare a Ordinului Ministerului Afacerilor de Interne, nr. 31.037 din februarie 1945, se cerea ca „susnumitul să fie retinut si să fie prezentat Comisiei instituită prin Ordinul nr. 23.987 din 22 decembrie 1944 al acelui Departament”, adică să se ia „măsuri de executare si urmărire cu Chestura de Politie locală”, pentru faptul că Ministerul Afacerilor Interne semnalase, prin nota nr. 31.037 din 21 februarie 1945, că „secretarul consular Vintilă Horia Caftangioglu, de la Consulatul Român din Viena, a intrat în tară, stabilindu-se la Timisoara, unde face legătura între organizatiile legionare si guvernul legionar din Germania”. Cu aceste acte se deschide dosarul de urmărire al lui Vintilă Horia, ce va conduce ca în 1945, Tribunalul Poporului să dispună „cercetarea si urmărirea lui Vintilă Horia Caftangioglu pentru crima precizată si pedepsită de art. 2 al. 0 si art. 3 din Legea 312/1945”, alături de alti unsprezece indivizi ce se făceau „vinovati de dezastrul Tării, prin săvîrsirea de crime de război, pe cei care s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului si au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice./ Avînd în vedere lista de legionari si colaborationisti (gazetari) trimisă acestui Cabinet de către Dl. Acuzator Sef, printre care figurează si Vintilă Horia Caftangioglu” etc. Nominalizarea lui se făcea, asadar, în mod special, considerat fiind ca un „element” extrem de periculos. Procesul s-a judecat si „prin sentinta nr. 11 din 21 februarie 1946”, Tribunalul Poporului l-a „condamnat în contumacie – conform legii 312/945 – la detentie grea pe viată, degradare civilă pe 10 ani si confiscarea averii”. Învinuirile ce i s-au adus acestui „scriitor cu pretentii”, conform informatiei Cabinetului 10, sînt multiple si extrem de grave. În primul rînd că „desfăsoară si o prodigioasă activitate ziaristică, militînd în primele momente ale aparitiei sale în presă, pentru realizarea principiilor de bază ale fascismului si hitlerismului”. Apoi, că „Vintilă Horia se alătură cu entuziasm lui Alex. Gregorian, la Sf(armă). Piatră si duce violente campanii împotriva democratiei, împroscînd cu insulte reprezentantii ei cei mai alesi, atîtă cu vehementă la ura de rasă si preamăreste fascismul si hitlerismul. El se situează astfel printre creatorii climatului de opinie ce a făcut posibilă instaurarea dictaturilor filogermane în România (...) prin actiuni directe – articolele sale – a contribuit cu intentiune criminală, rezultînd din modul cum a scris si din rezultatele urmărite si obtinute, la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România”. Se specifică, de asemenea, că „odată cu venirea lui Antonescu la putere” este răsplătit pentru „această bogată activitate”, fiind numit „la 1 iulie 1941, corespondent de presă la Berlin, apoi atasat de presă la Wiena, la 11 mai 1942, functionînd în ultima vreme ca vice Consul la Wiena...” Cu aceasta, procesul fiind finalizat, destinul lui Vintilă Horia părea pecetluit, din punctul de vedere al oficialitătilor române iar cazul încheiat definitiv.

Adevărul însă e pe departe a corespunde acestor învinuiri. Lăsînd la o parte faptul că nu a fost numit niciodată corespondent de presă la Berlin („...ministrul Propagandei Nichifor Crainic /.../ mi-a semnat numirea” de atasat de presă la Roma, si „în iunie 1940 mi-am luat functia în serios”, se confesează scriitorul aceleasi Marilena Rotaru. Cînd „a venit la putere maresalul Antonescu si Garda de fier, nefiind legionar am fost scos din post /.../ în martie 1942, a căzut Crainic de la Propagandă. L-a înlocuit tot un gîndirist, Alexandru Marcu, cel care, fără să mă întrebe m-a numit atasat de presă la Viena”, unde a functionat pînă la 23 august 1944 (v. Interviul acordat Marilenei Rotaru, în volumul citat). Acuzatiile privind activitatea legionară si cea de uneltire împotriva statului democrat popular al României, se dovedesc a fi si ele cu totul false căci, între timp, după august 1944, Vintilă Horia împreună cu sotia rămîn în Italia. O vreme au fost găzduiti într-o „pensiune de călugărite franceze” la Assisi. Apoi, trece pasager prin Florenta unde apelează la bunăvointa marelui scriitor Papini, pe care îl cunoscuse mai înainte, si care îl recomandă revistelor „Ultima”, „o revistă catolică” si „Il Perseo”, în paginile cărora colaborează semnînd articole, dar retributia este prea putin satisfăcătoare pentru a-i asigura un trai cît de cît normal. Dă anunturi în presă, oferindu-se a preda lectii de limba franceză, fără nici un rezultat pozitiv. Încearcă să plece în Franta dar viza i se refuză pe motiv că a fost diplomat („mi se refuzaseră toate vizele pe care le mai cerusem – Portugalia, Chile si Franta”). Pe neasteptate se iveste sansa emigrării în Argentina, unde se căutau, mai ales, muncitori. Obtine o recomandare de „mecanic auto” si cu alte recomandări din partea lui Papini, pentru „acolo”, pleacă în Argentina, cu un vapor supra-aglomerat („Stăteam într-u dormitor în cala vaporului, cu două sute cinci zeci de persoane /.../ italieni din Sicilia”), învătînd, pe parcursul celor două săptămîni cît a durat călătoria, limba spaniolă. În vara anului 1948 ajunge deci să se stabilească la Buenos Aires. Aici are sansa de a fi cazat la „căminul de refugiati «Regina Maria» ridicat de Principesa Ileana”, cea care acordă si „sprijinul material” pentru „aparitia acolo, în limba română, a revistei de exil «România»”, în al cărui colectiv de redactie intră, alături de Alexandru Frîncu si I.N. Manzatti. La 10 mai 1949, Vintilă Horia tine un patetic discurs public, încărcat însă de durere natională. „Sîntem frunzele împrăstiate de furtună ale aceluiasi trunchi – spune oratorul – în libertatea care ne înconjoară, în fata unor întrebări la care cei de acasă nu mai au voie să răspundă decît negativ (...) contactul cu apusul a dat dintr-odată sîngelui nostru un sens unic (...) Acesti scriitori de geniu au creat cu mîna lor România de la 10 Mai, această puternică realitate politică si spirituală, devenită în cîteva decenii un factor esential al echilibrului si progresului european”. Comentînd acest discurs, Nicolae Florescu e de părere că „Vintilă Horia aducea în acel moment în prim plan constiinta rostului nostru istoric, neîngăduinta fată de cominternismul actual manipulatoriu, strivind definitiv orice abatere de la recursul fundamental la spiritualitate si la exemplul desăvîrsit al vechii noastre culturi nu numai literare, dar si politice”.

În Argentina a rămas cinci ani, timp în care a colaborat, cu articole, la diverse publicatii („La Nacion”, „Sexto Continente”, „Historium” s.a.), a fondat el însusi revistele „Nouvelles d’Argentine” si „La Rumania”, a tinut conferinte si... a fost functionar la o bancă; în acelasi timp a scris poezii, reunite în volumul A murit un sfînt (1951). Obtinînd o bursă de la Instituto de la Cultura Hispanoamericana (1953) la Madrid, are prilejul fericit de a se întoarce în Europa. Acum colaborează la numeroase reviste spaniole, italiene si ale exilului românesc. Ajunge să detină functia de director al sectiei de Studii italiene de la Centro Superior de Investigaciones Cientificas din Madrid si elaborează amplul tratat Introduccion a la literatura del siglo XX (Esayo de epistemologia literaria). Scrie mult si conferentiază cu pasiune pe diverse teme culturale, în variate medii intelectuale. Este o perioadă fecundă a creatiei sale. Acum finalizează romanul Dumnezeu s-a născut în exil, pe care, după refuzuri ale unor edituri franceze, îl tipăreste în 1957 la Fayard, cu o prefată elogioasă semnată de Daniel Rops. Succesul de public si de presă este instantaneu si iesit din comun, astfel că în 1960 i se atribuie prestigiosul Premiu Goncourt, fapt ce determină si un mare scandal public, provocat însă din initiativa guvernantilor de atunci ai României, cărora autorul romanului le făcuse un afront direct („La un moment dat apare cineva care îmi spune: «Vin din partea Ambasadei României la Paris, domnul ambasador vă roagă să mă însotiti la ambasadă ca să vă fotografiati cu tot personalul». I-am spus pe un ton foarte aspru că nu merg. În acel moment am avut viziunea prietenilor mei din închisori care ar fi rămas înmărmuriti de gestul meu” – v. interviul acordat Marilenei Rotaru). Urmarea a fost promptă. Ziarul „L’Humanité” îi consacră, aproape în întregime, un număr în care este acuzat ca nazist, legionar, antisemit. Radio Moskova îl atacă, de asemenea, într-o emisiune dedicată Premiului Goncourt din acel an, în care este demascat ca agent american, spaniol si al Vaticanului. Cel care mersese la Paris pentru a instrumenta scandalul a fost Mihail Ralea.

Astfel s-a deschis un nou dosar Vintilă Horia în evidentele Securitătii române.

Ministerul Afacerilor Interne, prin adresa Nr.18.286 din 30 noiembrie 1960, trimite C.C. al P.M.R., Sectia Propagandă si Agitatie, tov. Mizil, o Notă, „privind pe trădătorul de patrie Caftangioglu Vintilă”, continînd în fapt Fisa personală „privind pe fugarul legionar Vintilă Horia”, întocmită la 21 noiembrie 1960, în care se specifica: „Vintilă Horia s-a născut la 18 decembrie 1915, com. Segarcea, reg. Craiova. Este licentiat al Facultătii de Drept din Bucuresti, de profesie ziarist si scriitor. A fost secretar consular le lîngă consulatul Român din Viena, avînd domiciliul la Viena, pe str. Printz Eugen Strasse, nr. 60”. Se trece astfel în revistă, pe scurt, activitatea lui diplomatică si literară, mai ales calitatea de „colaborator la revista «Gîndirea»”, pînă în 1940; „redactor al ziarului legionar «Sfarmă Piatră»”, întretinînd „legături mai strînse cu Nichifor Crainic, prof. Herescu si poetul Pilat (Sic!)”. Se mentionează că la recomandarea ministrului agriculturii, N. Cornăteanu, este numit „la 15 iunie 1940 atasat de presă la Roma”, calitate detinută „în timpul regimului legionar, pînă la 1 noiembrie 1940, cînd a fost rechemat în tară si îndepărtat din functie”. Se reia aceeasi inexactitate, că ar fi fost corespondent de presă la Berlin, dar „la 11 mai 1942 i s-a atribuit gradul de atasat de presă diurnist la Viena”. Apoi „a fost si secretar la Consulatul Român din Viena”. Se notează că „s-a înscris în organizatia legionară în anul 1933, si a făcut parte din cadrul cuibului «Dorul»”, dar „făcea parte din legionarii moderati, ulterior trecînd în tabăra simistă si devenind unul dintre cei mai aprigi dusmani al regimului Antonescian”. Se atrage atentia că în anul 1943 „este semnalat că făcea legătura între legionarii din tară si cei din Germania”. Alte inexactităti privesc faptul că la Roma „este numit director al revistei «Mesterul Manole»” (Sic!) dar si că „în Italia este cunoscut că a făcut parte din grupul rezistentilor, care duceau o intensă propagandă împotriva regimului din tară”. Între acestia, Augustin Popa „reprezentantul lui Maniu în Italia”. Referitor la perioada petrecută în Argentina este mentionat faptul că la Facultatea de Litere din Buenos Aires „predă cursuri de literatură română” si „colaborează la toate publicatiile reactionare ale fugarilor români”. Se punctează „cuvîntul” rostit la adunarea de la 8 mai 1949 cînd „a făcut un «scurt istoric» al zilei de 10 mai”. Se atentionează faptul că a fost „redactorul ziarului legionar «Romania»” ce apărea la Buenos Aires si „colaborator al ziarului legionar «Însemnări»” de sub directia lui Radu Ghenea, numărînd printre alti colaboratori pe „Scortescu Teodor si ex. Principesa Ileana”. De asemenea, se precizează că „a fost ales vicepresedinte” al Asociatiei Românilor Liberi, care a aderat ulterior la Liga Românilor Liberi, sub conducerea lui Fărcăsanu, la New York. Alte momente importante sînt considerate cele privitoare la participarea, între 15-22 octombrie 1958, la „congresul” Societătii „Academiei Române” de la Mainz (R.F.G.), între participanti numărîndu-se si G. Uscătescu”, la fel, se află între participantii la cel de al III-lea congres international al aceleiasi Societăti, care s-a tintuit la Strasburg. „În prezent – se precizează – Vintilă Horia s-a stabilit cu domiciliul în Madrid – Spania”, dar nu se uită a se preciza: „în anul 1945, este judecat în lipsă de Tribunalul Poporului fiind socotit criminal de război, fapt pentru care a fost dat în urmărire”. O altă notă, complementară, emisă a doua zi (22 noiembrie 1960), reia unele date din precedenta adăugînd însă si altele, anume că în 1934 „s-a înscris în organizatia tineretului cuzist”, că s-a căsătorit cu „numita Teohary Olga, care a posedat o mosie de 200 ha. teren arabil”, că a desfăsurat „activitate ziaristică” la „Porunca Vremii” si „Sfarmă Piatră”, insistîndu-se asupra faptului că a avut activitate „propagandistică (...) în favoarea Germaniei fasciste”. Informatiile de acest fel încep să circule, oficial, prin cabinetele puterii, reluînd date sau adăugînd altele de tipul: „în anul 1943 a fost semnalat” – se spune în Fisa datată 30 noiembrie 1960, cu nr. 18.286/5 – că „a venit de mai multe ori în tară, fiind suspect că face legătura cu legionarii fugiti si rudele lor din România” sau că în 1942 „făcea legătura între legionari si gestapoul german”, sau că „a făcut parte din francmasonerie”, etc. Dar, important pentru practica investigatiilor din acea epocă, nota dă lista rudelor pe care Caftangioglu Vintilă le are în tară si care nu trebuiau omise din atentie: „Caftangioglu Alexandru, frate (...) de profesie inginer (...) a făcut parte din francmasonerie”; Caftangioglu Gheorghe, văr, de profesie avocat (...) „a desfăsurat activitate legionară, detinînd functia de comisar de romanizare”, avînd „legături cu legionarul Cosmovici Horia”. Un astfel de portret al scriitorului , menit a-l discredita si compromite, începe să circule în diverse medii din tară, bine înteles, nu mai putin în presă. Se retine pentru dosar, comentariul „Agerpres” privind acordarea Premiului Goncourt „criminalului de război fascist” Vintilă Horia si „hotărîrea” adunării generale a Academiei Goncourt „să nu mai decerneze premiul pe anul 1960”, în urma presiunilor opiniei publice. De altfel, nota se intitulează chiar asa: O victorie a opiniei publice cu explicatia că această hotărîre înseamnă, de fapt, „o înfrîngere răsunătoare pentru initiatorii acestei încercări de a încununa cu un premiu literar un criminal de război – fascist si trădător de patrie”. Mai figurează în dosar si comentariul scriitorului francez Jean Lafitte, prezent la Bucuresti cu prilejul sesiunii Prezidiului Consiliului Mondial al Păcii, din care făcea parte. Acesta nu face decît să itereze opiniile pe care autoritătile locale i le-au sugerat, desigur, punîndu-i la dispozitie informatiile fabricate anume. „Aflu cu stupoare – spune Jean Lafitte – de un fapt de-a dreptul uluitor. Academia Goncourt a acordat premiul său pe anul 1960 unui transfug din România, aventurier, megaloman si fascist, care se autointitulează «zeul transfugilor dunăreni»” (!!). Se referă la faptul că ziarul „Combat”, „pe care l-am primit aici”, denuntă „sprijinul pe care anumite cercuri reactionare franceze îl acordă unor impostori de import” si anuntă cu emfază că „scandalul stîrnit de această afacere este atît de mare încît însusi «premiantul» s-a speriat. El a declarat că preferă să plece în provincie decît să se prezinte pentru a-si ridica premiul”. Referitor la valoarea literară a romanului îl citează pe un anume Mathieu Galey care în săptămînalul ARTS, scrisese: „Seninătate găunoasă, vorbărie, falsă simplitate, interpretări tendentioase, iată calitătile acestei cărti de mîna a doua care nu valorează nici măcar un sfert din cei unsprezece franci cît se cere pentru ea”. Într-un alt comunicat de presă, retinut în acelasi Dosar, corespondentul „Agerpres” la Paris relatează succint scandalul de presă declansat în urma aflări de către opinia publică despre identitatea autorului premiat. Agentia „France Presse” vorbeste despre un „publicist care a dat frîu liber sentimentelor sale sovine”; romancierul Jacques Madaule în „Le Figaro Littéraire” consideră această premiere „o josnicie care inspiră dezgust”; alti scriitori francezi, Francoise Mallet-Joris, Andre Wurnser, Andre Billy s.a. se exprimă în acelasi sens. Sînt citate apoi publicatii franceze în care Horia Vintilă este , de asemenea, înfierat: „Aurore”, „Figaro”, „Liberation”, „L’Humanite” s.a., corespondentul concluzionînd că „este limpede că opinia publică a respins cu indignare si dezgust încercarea de a se atribui unui criminal de război cel mai înalt premiu literar al Frantei”.

Interesant este faptul că în 1943, cu adresa 26.359 din 25 februarie, păstrată în dosar, ministrul subsecretar de stat, Alexandru Marcu i se adresează ministrului afacerilor străine, aducîndu-i la cunostintă faptul că Vintilă Horia se dezvinovăteste „în termeni categorici” fată de acuzatiile privind activitatea sa legionară si îi remite în copie Declaratia acestuia, datată Viena, 15 Februarie 1943, în care se spune: „...declar pe cuvînt de onoare că n-am făcut parte niciodată din fosta miscare legionară, nici ca membru activ, nici ca simpatizant./ În anul 1934 am fost înscris în rîndurile tineretului cuzist, încetînd orice activitate politică în clipa fuziunii dintre partidul Profesorului A.C. Cuza si partidul lui Octavian Goga (...) Am publicat de atunci si pînă azi cinci cărti, fiecare din ele stînd limpede chezăsie unui crez literar care-mi umple cu prisosintă existenta si care răspunde mai bine decît orice insinuărilor stupide ale unor dusmani pe cari răbdarea, bunătatea si corectitudinea mea de totdeauna nu m-au lăsat niciodată a-i bănui (...) Rog pe Domnul Ministru să creadă că fiecare bănuială si fiecare îndoială asupra conduitei mele, e o suferintă pe care viata mea de pînă acum si activitatea pe care o depun în modestul post ce-l detin, nu mă fac să o merit”. Mai mult, Seful Serviciului Special de Informatii, adresează Presedintiei Consiliului de Ministri, la data de 29 iunie 1943, cu adresa nr. 29.209, o informare prinvindu-l pe Vintilă Hora Caftangioglu, în care se specifică limpede faptul că „s-a stabilit că acuzatiile aduse acestuia se datoresc unei confuziuni de persoană. / Sub regimul legionar tatăl celui în cauză Vintilă Caftangioglu inginer agronom a fost consilier la I.N.C.O.P. de unde a fost îndepărtat ulterior (...) Tot în familia Caftangioglu este cunoscut ca avînd sentimente legionare Gh.C. Caftangioglu, nepotul lui Vintilă Horia Caftangioglu./ Acesta a fost comisar de românizare si în relatii de prietenie cu legionarul Horia Cosmovici”. În concluzie „acuzatiile aduse numitului Vintilă Horia Caftangioglu se datoresc numai unei confuziuni de persoană, nestabilindu-se că acesta ar fi fost legionar sau ar fi întretinut legături cu elemente legionare”. Disculparea aceasta, aflată în dosarul personal de la Ministerul de Interne, de dovedeste a fi inutilă în viziunea noilor organe politice si judecătoresti care îl aveau în vizor pe Vintilă Horia mai ales pentru activitatea patriotică desfăsurată în străinătate după război si atitudinea sa anticomunistă. Articolele si conferintele din Argentina si ulterior din Spania, erau adevăratul motiv de inculpare, pentru care trebuia pedepsit, făcîndu-se tot posibilul ca Premiul Concourt să i se retragă. Iată, bunăoară, în articolul intitulat Românii vor un comitet, din nr. 2-3, februarie-martie 1950, publicat în revista „România” din Argentina, Vintilă Horia scria: „Comitetul este guvernul unei Românii virtuale, a acelei Românii pe care o conduce azi, dintr-o eroare istorică, guvernul fantose al lui Petru Groza, menit parcă pentru a pune o pecete de moarte peste figura acestui sinistru bandit istoric (...) Guvernul de la Bucuresti este simbolul unei deznădejdi si al unei spaime” (apud N. Florescu, articolul citat, partea a treia, „Acolada”, nr. 3, martie 2012, p. 20). Acest tip de interventie polemică nu este singurul. Ba dimpotrivă, Vintilă Horia este consecvent în angajamentul său anticomunist. Urmărirea sa de către Securitate va fi tocmai de aceea, într-o continuă agresivitate. În sensul intentiei de discreditare si compromitere internatională stau mărturie, bunăoară, instructiunile date ambasadorului României în Mongolia, în august 1960 (documentul se află în acelasi „dosar” de urmărire), care se arăta derutat de faptul că „legatia franceză” din acea tară, „difuzează materiale care cuprind elogii la adresa unui dusman, atît al poporului român cît si al poporului francez”. Atitudinea ce i se cere ambasadorului este pe cît de perversă pe atît de josnică. „Cu un prilej, pe care îl veti considera potrivit (o receptie, de exemplu), veti căuta să aveti o convorbire cu diplomatul francez care se ocupă de problemele culturale. În cursul acestei convorbiri (...) îl veti informa (...) că Vintilă Horia a fost o slugă plecată a legionarilor, antonescienilor si hitleristilor. Dacă diplomatul francez îsi va exprima neîncrederea fată de această informatie, veti putea folosi date cuprinse în alăturata biografie a lui Vintilă Horia”. Sau, instructiunile trimise tovarăsului Gheorghe Luca, însărcinat cu Afaceri a.i. la Legatia R.P.R. din Montevideo, la data de 25 noiembrie 1960, cu adresa nr. 10.082: „După cum probabil cunoasteti, premiul literar «Goncourt» pe anul 1960 a fost recent atribuit criminalului de război Horia Vintilă pentru cartea sa «Dumnezeu s-a născut în exil». Cu acest curier veti primi fotocopii cuprinzînd materialul care demască activitatea fascistă a lui Horia Vintilă, pozitia sa activă de sprijinire a regimului hitlerist./ Va trimitem acest material pentru a servi atît la orientarea dv., în cazul că în diferite discutii se va aborda problema decernării premiului (...) ar fi indicat ca în contactele pe care le veti avea să determinati personalităti de prestigiu din publicistica si viata literară argentiniană si alte tări latino-americane (Rafael Alberti, Alvaro Yunque, Hector Agosti, ziaristi cunoscuti de la marile ziare, prin prietenii argentinieni să încercati sesizarea lui Neruda, Amado, Otero Silva etc.) să înlesnească publicarea de materiale care să arate opiniei publice latino-americane adevărata înfătisare a lui Vintilă Horia” etc. Mult mai zelos, Ambasadorul de la Varsovia, face înstiintare (14 decembrie 1960) către Ministerul Afacerilor Externe, despre activitatea sa bogată în acest sens, relatînd cum diverse publicatii s-au executat urmînd indicatiile („la indicatia conducerii”) primite din tară: „Trybuna Ludu” relatează „scandalul în jurul premiului Goncourt” , la fel „Slowe Poweazxhnw”, „Zycie Warszawy” etc. comunicînd faptul că la 11 noiembrie 1960, „conducerea Ambasadei” s-a adresat diverselor ziare poloneze „pentru a ne exprima dorinta ca si acestea să-si informeze cititorii asupra adevăratei identităti a premiantului”.

Acest tip de urmărire este specific metodelor securiste ale regimului socialist al României. El era menit a distruge, a elimina din viata spirituală (si nu doar) a oricăror intelectuali aflati în diaspora (dar nici cei din tară nu beneficiau de un alt fel de regim de urmărire) care s-au arătat a fi în dezacord cu politica partidului, cu practicile acestuia si cu strategiile lui în privinta evolutiei istorice a natiunii române. Fără a-si cunoaste dosarul, Vintilă Horia a rămas însă mereu circumspect în privinta revenirii în tară, chiar si după 1989, atîta vreme cît sentinta din 1945 nu fusese abrogată. Într-o scrisoare către Camilian Demetrescu, din 1991, Vintilă Horia îi scria acestuia: „... În tară m-am hotărît să nu mă duc atîta timp cît comunistii vor continua să fie la putere (...) Sînt cumplit de abătut în fata unei situatii pe care nimeni, am impresia, nu are vreun interes să o modifice”. Sînt cuvinte pline de tristete si de mîhnire. Asemenea lui, atîtia alti oameni de cultură, a căror viată a fost deturnată de regimul dictatorial din România, au rămas factice departe de tară. E de-acum imperativ să ne preocupe integrarea lor definitivă în cultura patriei, acolo unde îsi au locul de drept, cu atît mai mult cu cît circulatia valorilor este de-acum garantată de o reală uniune europeană, în care România trebuie să-si impună fără nici un fel de complexe si rezerve valorile autentice.

 

 

Marinela Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Editura Ideea, Bucuresti, 2002.

Documentele figurează în dosarele PENAL 40.018, volumul 8, Confidential; STRICT SECRET, Fondul documentar referitor la Caftangioglu Vintilă Horia, dosar nr. 11.707, puse la dispozitie, la cererea Marilenei Rotaru, în aprilie 1998, de către Serviciul Român de Informatii, fiind făcute apoi publice în cartea Marilenei Rotaru, deja mentionată.

Nicolae Florescu, Vintilă Horia si începuturile exilului său anticomunist. În „Acolada”, nr. 1, ianuarie 2012, p. 20.